prin dreptul unei inimi

poetul mângâia pietrele

şi odihnea în buzunarul cu amintiri

toate anotimpurile



deseori supărat

lua creionul şi mă linia albastru

eu - pasărea aerului său de sihastru

rătăceam prin cântec

scufundând în fântâni frunzele toamnelor

şi zăpezile iernilor timid de subţiri



apoi mă colora fum

ca o depărtare

unde întrebările…

desprinsă de ceață

mă regăseam

umbră mestecată de lumină



aerul femeii rătăcind prin tranșee

cu ranița înțesată de iubire

și zgomotul surd

rătăcind peste malul de pământ

se lipeau de trupul căutând adăpost



încă singură

încă salutând statui cu brațe căzute

darul îmbrățișării uitat în bătaie de foc

pasărea fără cântec

uitată sub bluza femeii asudate de…

într-o mare de trupuri

sleite de oboseala unui drum

pe care nu-l cunoscusem

mă ridicasem să privesc orizontul

dar gura femeii îmi mușcase glezna

de foame aerul sigilase fiecare sunet

aș fi strigat

aș fi strigat sângelui din apus

că nu-i de ajuns să-mi curgă prin vene

că moartea unei zile

e singurul moment în care mă întreb

pe unde mai respiră călătorul din mine…

am ajuns

să cred că iarna e un om în halat

gata oricând să mă vindece -

să-mi înghețe inima

ca s-o poată transplanta unui copac

pe care nimeni nu-l mai strigă pe nume

când toamnele îl despoaie

de i se văd coastele strălucind



de prea mult alb



râsul meu curcubeu

nu se mai transformă în zmeie

copilul care sunt urcă pe coama unui nor

trage de hățuri

și se răstoarnă voinicește peste copacul cu inima…

e bine să întinzi pământul



toate rădăcinile însetate să guste

pe rând pentru atunci

când vine vremea însingurării



tu nu mă mai ai

eu sunt doar o cumpănă în vântul unei ierni

în care au înghețat toate lacrimile



din ciutura secundei nu ne putem hrăni

e prea puțin



dar într-o zi va ploua din nou cu suflete

și-atunci spori-va izvorul

din care fântâna renaște pentru însetații

trecători prin lumea plină…

în mansarda căptușită cu liniște

seamănă cu o epopee

atât de lungă mi se pare clipa

poate pentru că-n ochii tăi

încă mai găsesc infinitul

poate pentru că-n glasul tău

încă mai odihnește cântecul



curbat,

mi se înfige sub coastă

și se adâncește

în ceea ce sunt - vioara ultimei aduceri aminte

fără arcuș sunetul se stinge încet

cum lumina sub geana unui apus…

că mi-am îmbrăcat prea devreme

haina de însingurată

că ochii fluturilor nu-s decât niște închipuiri

în care-mi ascund fricile

(poate de aceea nu strivesc niciodată

în palme zborul)

că zâmbetul meu a rămas inert

pe dalele unde pasul poetului coboară arar

spre faleză

și-am să vă cred pe drept cuvânt

că m-am înserat timpuriu

și-n vânătul zilei mi-am găsit liniștea

(în fond nu-s datoare decât c-o moarte)



îmi veți spune…

privirea pe un text necitit încă

sunt sigură că omul fluviului scrie mereu

voi îl cunoașteți mai bine decât mine

de cele mai multe ori

se oprește la magazinul din colț

să-și cumpere ciocolată

(amară îndulcire așa cum eu am crezut

că mă iubea)

apoi un pachet de țigări

să-și umple ochii cu năluci fabricate -

mereu îi număram ochiurile de fum

în timp ce el îmi mai citea…

de el - omul însingurărilor mele



din cuvântul lui biciul se face vânt

șuieră vocale

și fiecare poem pe care mi l-a scris

nu-i decât o rană în sufletul

ca un câmp de bătălie

unde mor macii sub secera vorbei



ascundeți-mă

sub geana unei sălcii

când fluviul sclipește pe dunga unei raze rătăcite

să mă scutur odată cu frunza

când toamnele nu mai au răbdare

și brumele se sting trecând nepăsătoare



iar dacă…

despre mine când îl vedeți

e încă acolo

în mansarda cu sunete

ușoare ca visurile spulberate

în dimineți dezbrăcate de mine

scrie des

își lasă cuvintele pe foi

care se fac fluturi -

"fluturii mei albi, fluturii mei negri, iubitule"

eu nu-l mai pot vedea

se varsă ceață din cer

în buzunarul fluviului mi-ascund fricile

apoi cos pe frunza înghețată

un poem din…

poate în cumpăna de lumină

glasul meu nu e decât un semn

că ciocârliile mai trăiesc încă în coșul pieptului

e acolo izvorul

și-n vadul cuvintelor se adună gândurile unei ierni

din care nu mai putem pleca

suntem străini

și-n singurătatea burgului

niciun clopot nu ne mai adună fricile -

năluci prin lumea plină de chipuri necunoscute

cine suntem?

cui ne întindem brațul

și cărei cruci îi mai strigăm numele?



poartă…