mi-au crescut când ai apărut. M-ai învăţat

să zbor, dar nu mi-ai spus că zbor

în acelaşi loc,

rotund,

înlăuntrul meu. Cheia de la suflet trebuia

să o întorci

în lacătul ce mă ţinea captiv

şi doar privirea plutea pe tot întinsul albastru

al universului meu- Tu.  

ştii cum e să te doară tristeţea

pe care ai vrut să o îngropi odată

cu sămânţa

de fericire rămasă (ne)sădită

pe vremea asta

care nu vrea

să mă plouă cu tine? Mă-ntreb...   

ca un joc de puzzle am primit-o în urmă

cu o clipă de o viaţă şi prins în vraja ei,

ca un copil,

în grabă,

aşez piesele una după alta,

cu albastrul sus

şi  

roşul jos şi am găsit (şi) inima. Era în celălalt

capăt de drum al clipei

şi nu ştiu

de are sufletul în ea  

să sufle peste tabloul meu

sau peste mine. Aştept.  

nu ştiu unde s-au ascuns. E un an

cu un infinit de clipe de vieţi

de când doar tăcerea mi-o scrijelesc

pe suflet ţipând adâncul din albastru

cu roşu pătat pe cerul

dintr-un cearceaf

cu perfuzii

şi

branule-nghesuite

de stele ce-mi şoptesc viaţa de după

banca pe care stau

şi

privesc florile înălţate la crucea

ce o port la gât

de la tine.     

gândul prin îndoieli murmurate în şoaptă:

mă prinde,

nu mă prinde,

mă prinde

sufletul în braţe la sosirea  

în grădina iubirii

sau

trebuie să sparg zidul mărginit

de dorul amintirii (ne)trăite?

Mă prinde,

nu mă prinde,

mă prinde...   

era la locul ei. Doar sufletul hoinărea

pe afară. Cu ploaia de tunete, părea

că nu mai vede poarta. Bătea sacadat

în trup. Nu-mi dădeam seama dacă

mă bucuram

că trăiesc

sau

sunt fericit.

Codul morse. Bate. Auzi, bate.

Tresalt. 

nevăzutul din albastrul ce-şi curge

roşul adânc şi orb la lumea

ce se mişună-n jur

sunt

când sufletul e înlănţuit de trupul

plin de flori

şi

ape se scaldă furtunos

pe faleza muşuroiului de mine

din tine strâns

în noi.     

şi-mi îneacă cuvintele din gânduri

peste povestea din visul de mâine  

întâmplat ieri ca o avan-

premieră

a iubirii (ne)schimbate de valuri

de râuri umflate

de furtuna de lacrimi

din mine. Iartă-mă.     

doar un hoinar fără oprire pe cărările

bătucite de clipe. Ştiam că e al meu,

deşi nu-l am.

Sufletul.

Plecasem braţ la braţ dinainte

de a mă naşte. De atunci, colind toate cotloanele

(din mine)

să-l aflu. N-am învăţat să privesc

înaltul,

în sus,

spre albastru. Nu-mi închipuiam că el

şi-a deschis aripile şi zboară în cerul lui. Eu

eram în acelaşi loc,

în al meu,

roşu.…

ştiu de ce dorul mă sălăşlueşte când

sufletul nu mi-a plecat decât la o distanţă

de o clipă

de mine,

să-ntindă arcul peste cupola de albastru. Probabil

îşi pregătea din tolbă,

săgetarea cu roşu aprins

să (-mi) prindă  

“peticul”

de iubire  

din tot peste toate.  

s-au aşezat peste timp, una câte una,

ascunzând copilul din mine. Doar

sufletul l-am lăsat să zboare în zări,

să se facă mare.

Îi mai trimit din când în când câte

o ploaie

să-şi aducă aminte

din fâlfâirea aripilor sale,

să mă dezgroape

din amintiri.   

mă stropea în rafale, (parcă) cu găleata,

ca la un concurs de tricouri ude. Se vedea  

tot prin trup. Mi-am înfăşurat părul

într-un turban încropit

în grabă

dintr-un prosop. L-am coafat

să-mi ascundă sufletul

cât trupul

l-am agăţat pe sârmă, la uscat. Trebuia

să fie martor

la nuntă. La nunta sufletului regăsit

în albastru

stropit de roşu aprins

pe cărări de gând

ale…

umbla prin mine, pe cărările cu luminiş

de stele ce dansau albastre şi eu nu ştiam

dacă dincolo (de mine),

e ziua

cu zorii

ce mă aşteaptă să-i străbat

sau

sufletul îmi licăre ochii?  

am legat cerul cu pământul. Mi-am semnat

moştenirea pe colţul meu de lut

ca un resort

să mă-ntorc

când rătăcesc cu ochii în albastrul meu

şi uit de fericire

să mă-mbăt în clipa de nemărginire

(cu)prins de liniştea norilor ce dansează

în zbuciumul din mine.      

supărat de polemica lui cu sufletul,

a plecat pe cărări de stropi de dor,

să-şi culeagă îmbrăţişarea

din noapte,

să-şi sărute fruntea

brăzdată de îndoieli crescute

prin crăpăturile ivite

din soare,

arzând în rafale,

la lumina lunii.     

mi-a pictat spatele întors spre pasărea

ce-şi sărea aripile de pe o creangă pe alta

din stejarul plin de ciripitul dorului

de vorbă cu tine,  

când stăteam în lumina ta,

cu florile

ce le uda

mama

să le crească zâmbetul în soare. Să fie

semnul dezrădăcinării mele din lutul ochilor

spre albastru,

albastrul cerului?

Aştept.   

are rost să-mi repet că m-am trezit în dimineaţa  

clipei din târziul zorilor cu tine, aşa cum îmi  

puneam buzele pe ochii tăi, în seară şi alergând

foşnetul frunzelor pădurii, căzute pe alei, mă aşez

pe banca noastră

cu lumina aprinsă de soare, să-ţi şoptesc:

"Să nu uiţi…",  

am votat

viitorul trecut al iubirii din prezent.    

a vrut să-mi iasă prin păr şi să plece. În

dimineaţa asta, mi-am luat mâinile în dinţi

şi mi-am scos „ţepii” înălţaţi

în toate direcţiile. Eram hotărât   

să-l închid în mine,

să-l văd

cum se chinuie,

cum cere,

cum îşi vrea albastrul cerului.

M-am tuns.     

dimineaţa asta, mi-am luat amarul

în mâini şi l-am pus sub pernă. Nu

ştiam dacă el mă durea pe mine

sau eu pe el. 

De (în)junghierea ce o primeam de la el,

nu am

timpul de ieri

să-i răspund mâine. Azi îmi pregătesc votul

pentru suflet

în universul meu.  

era centrat, fixat într-un colţ din care

doar eu îl puteam zări. Cu respiraţia

din gânduri şi ploaia din ochi, am format

stropii de culoare cu care-mi pictam

iubirea-n roşu izvorât din câmpiile cu flori

de alb întins peste albastrul din cer. Doar o

pată a rămas nezugrăvită.

Era locul

unde sufletul

şi-a lăsat amprenta peste timpul meu

şi niciun vânt de afară, să sufle, nu va…