Cu o expresie nedumerită

mişca faţa pentru râs, zâmbet, lacrimi, durere.

În timp, raza palidă…

Ţintuit locului,

transpiraţia i se prelingea în ochi.

Carnea i se strânse de oase.

Se lupta încet cu trupul ţeapăn

şi simţea o răceală cum nu mai simţise,

o răceală plină…

Rămase

o clipă împietrit

cu respiraţia…

Îşi târa

picioarele

cu respiraţia

normală

fără suspine

şi oftaturi

să atingă

liniştea.…

Cufundat

în amărăciunea

senzaţiei de gol,

respiraţia i se…

Inspira adânc

simţindu-şi stomacul

strâns de nelinişte

în răcoarea serii

tremurând

ca scuturat de friguri

în tensiunea mâinilor,

cu gura asimetrică

rostind, risipind

energiile acumulate.

Cuprins

de o disperare amară,

simţea lacrimi fierbinţi

înţepându-i ochii

atunci

când se schimba lumina,

chinuindu-se

să-şi deschidă pleoapele,

să blocheze afară

lumea şi realitatea.

O tensiune explozivă

îi lumina

colţurile întunecate

ale minţii.

Privitorul

putea vedea

şi simţi

criza.

Cu genunchii

strânşi sub bărbie,

îşi încleşta dinţii

lipiţi de buza lui mare

şi-şi lăsa capul pe spătar

ascultându-şi propria voce

primitivă şi ţeapănă,

când picioarele

întârziau înainte.

Cu o voce molcomă

din cuvinte potrivite,

se înfiripa gândul...

Cocoţat

îngenuncheat

pe marginea lumii

cu soarele

încălzindu-i faţa

cu trăsături grosolane

într-o tăcere profundă

fără nicio fărâmă de suflet,

controlat din umbră

îşi umezi buza de jos

într-o dispoziţie blândă...

                           ei, Mădălinei

În ochii cu pleoape grele

absorbind căldura soarelui,

orele treceau.

Dădeau o lumină caldă

într-o letargie completă.

Se lăsa purtat de reverie

după o tăcere îndelungată

cu sufletul vrăjit

numai de el ştiut,

în gând mereu

să urmărească defilarea

îngerului păzitor.

Îşi trecu mâna cu mângâiere

ce se desfăşura…

Pironit în loc, soarele

trimitea îmbrăcându-se

în linişte, limbi de lumină.

Ploaia învăluia

sufletul. Primise impulsul

sub mângâierea soarelui.

Părea un spirit fără corp.

Îşi ridică privirea

întinsă şi goală.

Se insinua aproape sălbatic.

Îşi dezlipi ochii

de chipul pătruns blând

fără să-şi reprime

un zâmbet cald.

Nu putea scoate un cuvânt...

Se simţea descoperit.

Ca un clopot

al sângelui în mână,

se zvârcoli fără somn

într-o necontenită foame,

bâjbâind la lumina lunii

ce curgea la picioarele lui

şi-i tăia respiraţia.

Nu era uimit de imaginea

gravată în memorie.

Nu îi era teamă...

Creierul amorţit

făcea să îi dispară

restul trăsăturilor.

Simţea că ameţeşte.

Nu avea destui ochi

pentru a-şi stăpâni emoţiile.

 …

Îi aparţinea

lumea dură

a realităţii sugerate

prin iluzia…

În entuziasmul tinereţii,

toate mişcările erau mai grăbite...

Atât de neliniştit,

cu ochii goi şi lipsiţi de expresie,

cu umerii atât de plecaţi

până la lăsarea întunericului,

refuza să…