nuferi în soare

sub floarea de hârtie —

peste lac, alți ochi

agorafobe

umbre distanțate

își denunță lutul

pe un pumn de zile

în anticamera sfârșitului

îngerul morții ascute

coase de unică folosință

îți înflorește masca a dispreț

în palme-mi cresc vocale

agățate de cer

cade hrană

Dumnezeu aseptic

Își împarte oasele

m-ai renăscut vioară

din coasta lumii tale

bărbatul meu albastru

cu zbor înalt de dac

din iască şi din doruri

din veştede petale

aprins-ai vise albe

în care să mă-mbrac

rănit-ai ceruri aspre

şi în prinos de stele

rupte din bolta spartă

a unui gând fugar

m-ai îmbăiat în noapte

precum un dans de iele

se scaldă-n taină tragic

departe de altar

şi cum tăia privirea

amăgitor de blândă

cărare de…

Aruncă-mă în cer!
Mi-ai spus,
Filtrând curcubeul.
E vântul prielnic
Și-n dar,
M-aș întoarce la tine.

Pierdut în labirintul
Unui zbor de hârtie,
Ai rătăcit firul Ariadnei...

marţi

în copacul roşu

din grădina mea

aripi de amurg

se întorc acasă

clipa încă mă naşte

câmp de lavandă

odihneşte linia depărtării

împachetez gânduri

pentru mâine

miercuri

murim încă din zori

latră în tine

căţelul pământului

stropi de cafea dulceagă

picură peste mierea de chitră

şi tu spui că e dragoste

joi

trec pe la tata

sufletul face…

Înspre apus,
înghiţite de coapsele mării,
pier corăbii.
Vezi bancul de peşti?
Mai haotic decât visele lor
este sângele nostru!

Din ochi ţi se scurg afrodite,
le respiri interzis,
pe trup îţi cresc ţepi,
cu lutul fraţilor tăi,
în răscruci,
ucizi infinitul.

Precum cerul,
năvod apei,
aşa îţi sunt.
Precum tălpile,
amânare aripilor,
îmi eşti?

Tu mi-ai răsărit în tâmplă

Ca un bob de floare-amară,

Nu ştiam ce se întâmplă,

Fugeau umbre pe-o chitară.

Se prindeau în dansul serii

Şi în vene săpau casă,

Mi-altoiseră toţi merii,

Fluturi albi stăteau să iasă.

Eu te-am răscolit cu stele,

Tu m-ai despletit cu vise,

Am călcat în roi de iele,

În jur, ploi cădeau ucise.

Umplea ziua gol de ciuturi

Şi din plopi zburau spre lună

Gândurile mele,…

ridică inima aceasta

din ea cad stele frânte 

închin-o la icoane 

în verde neînceput

spală-i strigătul

să nu mai numere colb

în cărarea sfârșitului 

Îţi scriu pentru că în oraş

au înnoptat iar teii.

Aerul e ca un fagure uriaş –

revarsă, lipicios, miresme.

Uneori, seara, mă iau de mână

şi întreabă ce mai ştiu despre noi.

Ultima dată i-am minţit

că mă aştepţi în prag;

şi că ne-am mutat la munte

(de acolo e mai greu să cobori).

M-au privit îndelung,

crengile stânjenite mi-au măturat zâmbetul,

clătinându-se, au schimbat frunze,…

hai

vino să zbori

mi-ai spus

şi-ai întins

pe sub nori

în apus

peste munţi

praf de cuvinte

cerul a nins

cu blajini şi cărunţi

potecii aminte

cum să ştiu

de eşti tu

întrebam

e şi frig şi pustiu

eşti un înger

sau nu

am o aripă-n plus

şi mirarea mi-e cer

însă inimă n-am

adevărul ţi-am spus

sunt din vise şi fier

am eu inimă-n dar

şi o aripă…

Prea viu să ignor,
E târziu să mai zbor?
Prea dur s-odihnesc,
Oare aşa e firesc?
Prea frig să îndur,
Mi-e zăpada condur?
Prea izvor să nu beau,
Fi-va rău de-am să dau?

Cine eşti?
Cine sunt?
Prin El trece Calea.

Străinul din tâmplele mele
În ploi decupează albastru,
Mă poartă pe gândul sihastru
Şi pavăză pune-ntre stele.

Când patimi de rod îmi sunt iele,
Dansând peste umbre de castru,
Străinul din tâmplele mele
În ploi decupează albastru.

Corăbii cu aripi şi vele
Ciopleşte în rugă, măiastru,
Pe marea de chin şi dezastru,
Mă plânge, durerea să-mi spele,

Străinul din tâmplele mele.

precum mâna care desenează
o mamă şi un tată
în varul foii
aşa te aşez

precum aripa
care îşi pictează cerul
din dor de înălţare
aşa te învăţ

precum sihastrul
care se roagă
şi îşi aminteşte lumea
uitând-o
aşa te iubesc

până la capătul pământului

Vezi tu, cum ninge sfârşitul pe cale,

Cum ne destramă toamna în păcate?

Tâmple ascund muribunde vocale,

Zac între noi albe-o mie de sate.

Cheamă pădurea în cetini să-ngroape

Zboruri căzute sub gloanţe secunde,

Nu plânge deloc, ne fi-vom aproape,

Simţi-vom doar frig, în drum spre niciunde!

Braţe să-ntinzi înspre golul din mine,

Cald să îmi cerni peste lacrima stinsă!

Blând ghiocel de s-ar naşte-n ruine,

Iarna…

mere verzi mustinde

alergânde mere verzi

mi se rostogolesc pe retină

mă cheamă

cu o mie de sfori

vor să-mi lege poteca spre cer

cu râsete şi palme nepăsătoare

împing zgomotul merelor verzi

cu râsete şi palme

îţi arăt calea

vorbe din fuior de amară ispită

ţeşi sângele meu portativ

în cântarea cântărilor

ameţesc şi te scriu

în toate limbile pământului

din seminţe crengi

ca nişte braţe

îţi cresc înspre…

În tine, doi lupi, în mine, odaie.

Ne bântuie iarna, în frig să ascundă

Cum facem luceferi din praf de secundă,

Un înger e sus, jos focul de paie.

Cu trupul mirean şi gându-n pricesne,

Te-ntreb de ţi-s lupii mai negri ca smoala,

O umbră te-mbie, mă arde-ndoiala,

E gură de rai? Ni-i darul prea lesne.

Doar unul e alb, răspunzi printre gene,

Născut e din crin, pe o cruce de lacrimi,

Şi-al lui…

când ai venit locuiam în amurg

visele tremurau în oglindă

precum pagodele răsturnate

în privirea lacului

prieten de nădejde

în nopţile cu lună gravă

îmi era copacul de ginkgo

dimineaţa alungam gânduri de ceaţă

din zarea cocorilor ce s-ar fi întors acasă

mă-ntreb cum de nu ţi-am auzit paşii

pe dalele templului uitat în paragină

prin păduri de bambus

ai poruncit vântului

să despice flaut

şi cu el mi-ai…

între două şoapte
ai îngrămădit cerul
şi ofrandă
mi l-ai pus pe cale

să nu mai stai
între cer şi pământ
mi-ai spus

două stele precupeţe
cu mintea în nori
se sfădeau amarnic
cine să ia soarele
rămas al nimănui

luna o iau eu
am şoptit

ştiam că nu ţi-a plăcut niciodată

tu nu ştii să spui te iubesc

lumea ta

are doar câteva creioane colorate

aleg roşu

şi îţi spun iubire

tu repeţi roşu roşu

înnebunesc

odată mi-ai trimis

visele pe contrasens

râdeai

atunci te-am botezat piatră

cred că ai înţeles

când plecai

să nu te uit

îmi trimiteai poze cu stânci

îţi aminteşti vara trecută

la munte

culesesem fragi

mă priveai rece

cum mă bucur ca un copil…

Îţi aminteşti? Alergam.

Îmi cântau ochii,

lăsam aerul să mă dezmierde,

mă furase dezmăţul babei Dochii,

pădurea aceea cu blajini păzitori de verde.

M-ai oprit şi straniu

mi-ai privit vorbele

cum se-ntorc în izvoare.

Una din nopţile tale polare

sta să-mi îngheţe, pe neaşteptate,

în sânge, verile toate,

când ai şoptit:

„Pe tine, Dumnezeu

te-a lăsat curcubeu!”

Ferecasem clipa şi-am întrebat:

„Pe tine, Dumnezeu, ce te-a…