Trezește-te, omule, nu ești nemuritor precum te crezi,

Viața este un dar, slăvește-o prin a fi un împlinit în har,

Suntem sosiți, să nu uităm că vom pleca,

Înflorim și ușor ne trecem ca floarea de pe culme,

Iubire în nemurire cu lacrimi de înger,

Oare știm ce e iubirea?

Nimic nu știm din ce e dar, nu prețuim

Noi, trecători prin acest tunel al timpului,

Știm că trebuie să fim într-o cursă, a lor și a noastră,

Când oare vom porni și când ne vom opri din această luptă vicleană

De unde nici posibilitatea nu o avem ca să putem gândi

Căci drumurile se vor intersecta

Și greu vom afla calea spre lumina din ziua așteptării?

Ești om și încărcat cu tot ce ți s-a rostuit,

Dar unu-i mai presus ca dar,

Nu un secol, ci secole ți-ar trebui să înțelegi ce-i înțelesul,

Acel dictat al neînțelgerii de sine a existenței tale.

A fi este ușor, când urci pe prima scenă,

Dar la a doua, este mult mai greu,

Căci ți se cere să imiți un personaj de care știi că nu îi ești stăpân,

Dar omule, tu unde unde joci, pe scena cui

Vei fi faimos? Aplauzele vor scrâșni ca dinți în zadar

Precum o îngânare în fața unui public anost.

Odată am visat că sunt nemuritor

Cu vise și aspirații pe care știam că o să le port

În mintea mea și că dorințele vor deveni hazlii.

Visam cu ochii întredeschiși și rar îi deschideam,

Iar realitatea era precum un vis.

Am adormit,

Iar am visat că eram ceea ce nu știam,

O teorie a vieții nu este la pătrat

E mult mai simplă decât tu credeai,

Omule al nevoilor acestui veac

Cu pete mari de sânge pe scheletul om.

Trăim pentru a dărui ceea ce am primit deja,

Primordial e faptul acesta pentru omul a cărui existență are menirea ei,

Este o dorință a plantării fiindului pe o întindere

A bunătății și a primirii ei în dar

Și-n visul meu războinic sunt,

Am cunoscut prin oamneni,

Atunci când cazi și te ridici și mergi fără oprire

Ești luptător neobosit și cugeți,

Căci mâinile împresurând conturul umbrei tale

Abia atunci ai să-nțelegi ce-i rostul în menire,

Împresurat de ai ei copii, mâna îi iubește

Și suferă pentru durerea fiecăruia

Însă, iubirea îi acoperă pe toți prin frumusețea lui,

A omului ce-ți dă speranță prin iubire,

A gândului ce luminat de razele din mintea lui.

Trăiește și iubește, de oameni iubit.

E lume multă, și oamneni sunt  puțini, îmi spun:

Sunt oameni care sunt nemuritori,

Și înțelesul acestora e veșnic, pentru că nu mor,

Ci dăinuiesc în lume pentru ce sunt și încă vor mai fi.

Și omule,  iubeste cât încă ochii îți mai privesc,

Căci  vine înserarea, te cuprinde și pleci cu ea în noapte,

Iar mâinile ajung la o iubire cum nu ai mai văzut vreodată...

Când prinse una de alta, ei, alții, nu ți le vor mai desprinde

Doar pot să-ți spună vorbe

Că ai fost trăire umbră, atât, și ai plecat

Însă cei drepți gândirii știu eul tău,

S-a ridicat din trup

Și s-a întrupat într-un erou ce s-a deschis

Ideilor ce prinse în hora aprigă a nopții

A dat cuvintelor idei și le-a purtat

Din ele am creat ce scriu acum.

Și pentru cei ce  au prețuit la tine,

Șederea rostului în șoapte,

Imaginea îți e păstrată, eroule, acum, tronează,

În timp ce graiul tău închis petrece cu inima-ți înfrântă,

Nimic nu se mai vede din tot ce-ai fost,

Căci dorurile în inimă-și desfac durerea,

Un dor aprins de mamă, de casa cu pridvor

Și de al tău popor.