Oceanele-s triste şi marea-i pustie,
când munţii vuesc durerea învie.
Iar minţile stinse jelesc în etern,
se zbat se agită uitate-n infern.
E beznă profundă în sfera pustie,
nici timp nu există,nici bezna nu-i vie.
Aici soare nu-i,nici luna nici stele,
aici e aici,sunt spirite rele.
Dar când se va stinge oroarea sinistră,
să-mi simt iarăşi viaţă ştiind că există.

Un geamăt de durere şi-un strigat de copil,
se-aude dintr-odată în colţ de cimitir.
Se mai aud cum plâng părinţii ce-l iubesc,
iar tot ce-nseamnă viaţă,şi pomi-mărmuresc.
O ploaie rece vine se-abate peste ei,
iar curcubeul trece de parcă n-are lege.
Rămâne doar speranţa că îngerii din cer,
vor cobora adata să rupă acest mister.
Să le redea speranţa celor ce sunt părinţi,
să aibă şi ei parte de pruncii lor iubiţi.

Te-ai stins tu, tată, ca un vis,

născut din geamătul meu trist.

Te-ai abătut de la lumină,

dar n-ai gândit că eu n-am vină?

De ce tu, tată, ai plecat,

căci noi, ai tăi, nu te-am uitat.

De ce acum ne-ai părăsit,

Ştiind ce mult noi te-am iubit.

            Te-ai stins.....

Răbdă, omule, cât poţi dacă vrei să-ţi fie bine.
Nu bagă în seama tot ce la alţii nu convine.
Răbda suferă şi plângi dacă vrei să fii smerit.
Mâine când te vei trezi,sufletul te-a răsplătit.
Nu uită să te închini chiar dacă nu eşti la greu.
Fă ce simţi că e mai bine şi fii fericit mereu.