Un sas în Germania

[Sofia Sincă]

Saşii se trag din popoare germanice ce au bântuit Europa, încâ de la formarea ei, mai întâi sub formă de migratori, apoi s-au stabilit în apusul continentului.
In România, comunitatea germană a reprezentat a doua naţionalitate conlocuitoare, având influenţă benefică pentru latinitatea nativă a majoritarilor. Ei au fost de când lumea buni meseriaşi, organizaţi în bresle, au format târguri ce au devenit oraşele ţării, în special în Transilvania. Latura caracteristică principală a sasului este spiritul de ordine, respectarea cuvântului şi a aproapelui.
Am crescut lângă astfel de oameni.
In şcoala gimnazială erau clase paralele, români şi germani. Prieteniile între noi erau trainice, iar şcoala organiza activităţi culturale comune: dansuri, cântece, schimb de costume populare. Să fi văzut săsoaice blonde în ie şi cătrinţe (crătinţe), cu veste negre brodate cu fir negru de mătase şi cu broboade pe cap. Erau adorabile. Ele ne dădeau nouă rochiile lor bogate, frumos colorate, în culori vii, cu funde ce atârnau pe spate, de la bonete până la călcâie. Ne bucuram tare când dansam săseşte, simţeam că plutim într-o altă lume. Ele, săsoaicele aveau o problemă cu învârtitul pe călcâie, la jocurile româneşti, dar ăsta era deliciul de savurat.
Fiecare sas avea măcar o rudă în Germania. Spuneau ei ‚’’sus’’, unde toţi sperau că vor ajunge măcar odată, ca musulmanul la Meca. Primeau vizite, ce e drept nu prea dese, regimul nepermiţând acest lucru şi orice era mai bun de acolo: era din Germania, de ‚’’sus’’, încât se forma adevarat cult pentru cei sosiţi, pentru lucrurile lor, pentru maşinile lor.
După anul 1980 a început exodul saşilor din România, spre Germania. Erau chemaţi de cei de acolo, de rude, de câte un frate trecut ilegal, pentru reîntregirea familiilor. Regimul comunist, după multe intervenţii şi după reguli numai de el ştiute, le aproba plecarea cu condiţia să aibă ce lăsa în ţară, casă, bunuri, maşini, etc. Adică după ce-i jefuiau. Si ei aveau. Aveau case mari, enorme, înalte, construite în bloc. O stradă de saşi era compactă. Pereţii caselor construiţi unul lîngă altul, lipiţi, apoi finisaţi, încât nu ştiai unde se termină o casă şi unde începe cealaltă, formau un tot unitar. Porţile din zid, cu boltă la fel de înaltă, cu loc doar de o portiţă pentru intrare şi o altă poartă mare pentru căruţă, tractor sau maşină, personaliza familia. Din stradă nu vedeai nimic, doar geamurile cu perdele deosebit de albe atunci când storurile erau trase. Curţile erau enorme, mari de se putea întoarce un tractor în ea, cu remorcă cu tot. Aveau multe anexe, pivniţi, pod, şoproane şi mai ales ordine. Intre români circula un dicton: ‚’’rânduială ca la saşi’’.
Insă condiţia lor era tot de european de est, doar erau de secole prin aceste locuri şi oricât stăteau cu gândul la partea de ‚’’sus’’ a lumii erau influenţaţi şi ei de români, mai ales bărbaţii de românce. La plecare în Germania, tinerii pierdeau prietenii, pierdeau prima iubire, cea mai puternică din viaţă uneori şi totuşi plecau cu speranţă pentru mai bine şi că işi vor lua şi jumătatea, după un timp. Insă timpul trecea de cele mai multe ori, jumătatea aştepta ce aştepta, renunţa şi se căsătorea în Romania.
Werner, un tânăr de 20 de ani, îndrăgostit de Ana, vecină de pe partea cealaltă a străzii avea actele perfectate, urmând să-şi cumpere doar bilet de avion.
- Draga mea Anelize, tu să iubeşti la mine şi dacă io sânt la Germania. Eu gândesc la tine şi nu vrei altă fată acolo. Eu duc pe tine după mine, repede, repede, spunea Werni, într-o românească stâlcită.
- Si eu ce fac până pot să vin Werni? Nu ştiu dacă părinţii mei vor fi de acord cu plecarea mea, nu ştiu dacă primesc aprobare şi tu o să-ţi găseşti acolo o nemţoaică blondă şi o să mă uiţi, se tânguia Ana, ce-l avea şi ea drag pe tânarul sas.
- Nu place la mine blonzii, iubire...
- Nu place blonzii, place blondele, glumea frumoasa Ana, ţinându-i isonul.
Timpul de plecare se apropia, cei doi regretau din ce în ce mai mult despărţirea, dar dorinţa tânărului de a-şi făuri un viitor mai bun decât în România, era mare şi se consola cu ideea că nu peste mult timp o va lua şi pe frumoasa Ana, lângă el.
Ajuns în Germania, cu stupoare a constatat, că nu curgea lapte şi miere pe stradă. Aici era ruda săracă din România, era român. Prin însăşi firea lor rece, autoritară, moştenită de la strămoşi, rudele lui Werni, mătuşa şi unchiul său, îl tratau cu superficialitate. Nu-l aşezau cu ei la masă, sub pretextul că nu ştia să mănânce cu furculiţa şi cuţitul, că întrebă unde este ciorba de răbarbăr. Considerau că şi-au făcut datoria cu prisosinţă dacă l-au ajutat să vină ‚’’sus’’. I-au amenajat o cameră lângă garaj, într-o veche magazie de unelte, şi i-au spus să se descurce, să-şi găsească o slujbă prin centrul de emigrări, ei fiind pensionari iar copiii lor erau stabiliţi în alte localitaţi.
După multe drumuri, încercări şi umilinţe, a obţinut o slujbă de necalificat, diplomele româneşti nefiind valabile pentru nemţi. Apoi avea problemă cu limba. El acasă vorbea săseşte nu germană pură, diferenţa fiind una foarte mare şi cel mai greu i-a venit să se obişnuiască cu apelativul de român. Se gândea cu jind şi cu regret la tot ce lăsase în ţară, casă, confort, stabilitate, pe Ana. Pierduse orice speranţă de a aduce persoana iubită lângă el, nici nu avea ce să-i ofere, iluziile lui se spulberaseră în scurt timp. De multe ori plângea singur în camera de lângă garajul celor ce-i promiseseră marea cu sarea în Germania. Să se întoarcă în ţară nu mai era posibil, regimul nu-l mai dorea şi ce avusese de la părinţii lui decedaţi într-un accident se confiscase, conform înţelegerilor tacite dintre emigant şi regimul comunist.
Ducea o viaţă searbădă printre alţi emigranţi şi lua contact în fiecare zi cu grandomania şi răceala nativilor. Gândul pentru Ana se ostoise şi în cele din urmă se căsătorise tot cu o emigrantă săsoaică din Romînia, brunetă să-şi mai amintească de frumoasa Ana, de pe strada unde copilărise.
După vreo 10 ani de la plecare lui Werner din România, se prevestea suflul de schimbare a feţei Europei şi în special a celei de est. El afla mai repede, mai multe despre aceste stări de fapt, apoi a căzut zidul Berlinului, zid ce a împărţit Germania în două într-un mod odios, bestial câteva decenii.
A venit şi sfânta revoluţie în România, iar gândul lui Werner a fugit imediat spre ţară. Dorea să zboare, să vină şi pe jos, poate, poate va primi înapoi ce i-a fost luat, poate o va mai vedea măcar pe Ana, prima lui iubire.
De întors s-a întors dar lucrurile nu erau aşa de simple nici aici. In casa ce a fost a lui acum stăteau ţigani, care devastaseră tot. Rănduiala s-a transformat în hârburi, mobila în lemne greu de recunoscut, geamurile nu mai aveau tăblii, perdele nici vorbă. In curte erau mai multe familii, care se uitau urât la el când le-a spus că această casă a fost a lui. Ana se căsătorise şi plecase din acel oraş, nu a avut prilej nici măcar să o vadă, lumea era foarte ocupată, cu noile reforme, aproape nu mai cunoştea pe nimeni de pe stradă şi i se spunea neamţ îngâmfat. Nu mai era Werner ce a copilărit acolo cu ei, acum era neamţ, chiar dacă în Germania era român.
Cu suflet amar s-a dus înapoi în Germania, încercând să uite de rădăcini, să uite că s-a născut ‚’’pe-un picior de plai, pe-o gură de rai’’.

[Ion Lazăr da Coza]

Acesta este un subiect de roman.

Mulţumiri pentru această postare!

da Coza 

[Vasilisia Lazăr]

Frumos şi interesant, Sofia! Nu-ţi surâde ideea lui Ionică?

[Belean Maria Ileana]

mi-a placut mult Sofy, avand in vedere ca si eu am ceva radacini sasesti...felicitari

[Elena Mititelu]

Foarte interesant,  curat şi frumos abordat subiectul!!!

Mulţumesc!

Elena