Revitalizarea mitului „Dracula” - de Ligya Diaconescu

[Ion Nălbitoru]

 

 

 

            În romanul “Urmaşul lui Dracula”, scriitorul Ion Nălbitoru, personalitate profundă, complexă şi viguroasă, pentru a arăta că în spatele mitului vampirului se ascund sentimente etern umane,  imaginează o continuare  a  poveştii lui Dracula,  personajul care bântuie de mai bine de un secol peisajul literar şi dramatic al scrierilor fantastice... atracţia sa faţă de omenire a devenit îndrăzneaţă şi plină de dorinţă. Atingând formă umană, după ce şi-a pierdut-o pe a sa, povestea lui Ion Nălbitoru  vorbeşte despre damnare şi izbăvire, despre groază şi pasiune romantică, despre renunţare şi sacrificiu dar şi despre… “Urmaşul lui Dracula”.

            Autorul nu a urmărit realizarea unui roman istoric legat de realităţile româneşti, ci doar plasarea ficţiunii sale - o culme a temei filovampirismului - într-un spaţiu cu rezonanţe aparte.

            Romanul “Urmaşul lui Dracula” începe cu descrierea minunată a peisajelor, descrieri în care scriitorul este renumit (l-am cunoscut prin descrierile din reportajele sale turistice).

            „Era lună plină şi prin luminişuri razele sale accentuau misterul nocturn.”, în care îşi face apariţia, „cavalerul” abia ieşit din lupta împotriva cotropitorilor, unul dintre personajele romanului:

            „Curajosul cavaler era în stare să înfrunte singur o oştire întreagă cu paloşul său fermecat.”

            Elementele reale se îmbină cu cele fantastice, încă de la început, când, cavalerul este ademenit, cu şi fără voia lui, vrăjit, luptând cu împotrivire şi dorinţă fascinantă:

„plutea într-un vals ademenitor o fecioară cu părul bălai revărsat peste umerii goi, cu sânii dezveliţi şi numai cu un voal alb spre auriu căzându-i peste nuditate,  lăsându-i dezvelite coapsele frumos conturate.

            - Vino, iubitul meu! - îl chemă ea cu o voce caldă şi melodioasă.”

            Soarta – nu ţine cont de împotriviri şi dorinţa de a cunoaşte  adevărul  iscoditor promis de fascinanta zână sau …vrăjitoare cu, chip de zână, pun stăpânire pe caveler, contopirea trupească plină de dorinţă şi pasiune învingând mentalul tânărului:

            „Şi parcă fără voia lor trupurile li se-ngemănară. La început bărbatul îi simţi corpul rece ce părea lipsit de fiorul vieţii şi buzele de gheaţă, apoi un val de căldură îl învălui şi în locul ochilor ei văzu doi tăciuni aprinşi. Surprins şi speriat, încercă să se desprindă, dar pădurea şi cerul se rotiră în jurul său.”

            Romanul te captivează, stârnindu-ţi dorinţa arzătoare de a afla răspunsul întrebărilor.

Cine este tânăra, care este adevărul despre cavaler? Este tânărul ursitul fetei?

            „- Nu-s nici vrăjitoare, dar nici zână! Sunt o femeie care are o anumită menire! - se lipi ea de trupul feciorului  îmbrăţişându-l.

            Fermecat de fecioară, acesta  slăbi mânerul paloşului şi fără să-şi dea seama, buzele lor se contopiră.

            - Tu nu eşti fiinţă umană! - rosti el în şoaptă. M-ai învăluit cu vraja ta…

            - Să nu-ţi pară rău. Sunt urmaşa celor mai viteji principi. Dar nici tu nu eşti om decât pe jumătate!”

            Palpitant pentru cititor este dezvăluirea făcută de tânăra, care te va ţine în suspans pe întreg parcursul cărţii:

            „- Vino, iubitule! - îşi sfâşie ea voalul dezvelindu-şi trupul. Urmaşul prinţului va prinde viaţă în această noapte! Eu sunt Prinţesa vampirilor!”

            Şi îndrăgostirea fulgerătoare a tânărului este descrisă ca fiind nepământeană, inconştientă,

            „Niciodată nu iubise pe cineva cu atâta patimă. Nicio altă femeie nu-l copleşise cu atâta dragoste şi dăruire ca această făptură necunoscută”, ca şi trăirea pământeană a fiinţei fantastice, a fetei:

            „Uită pe moment de propria-i existenţă şi se lăsă pradă acelor minunate clipe de iubire. Deodată femeia scoase un ţipăt de plăcere şi-şi înfipse unghiile în muşchii săi puternici”, după care scriitorul surprinde veşnica tranformare a vampirismului, o trăire pe vecie în captivitatea acestuia „apoi gura îi căută gâtul şi doi canini îi străpunseră vena. Cavalerul simţi cum sângele cald i se prelinge pe piept spre deliciul vampirei ce-l lingea cu satisfacţie.

            - Acum eşti al meu pentru totdeauna! - rosti ea triumfătoare. Ţi-am dăruit nemurirea!”

            Vampirii sunt ființe mitologice sau folclorice, care subzistă prin hrănirea în special cu sânge de la creaturi vii, indiferent dacă sunt strigoi sau persoane în viață. Cu toate că entitățile vampirice au fost înregistrate în multe culturi și, conform speculațiilor istoricului literar britanic Brian Frost, ce crede că: "vampirii și demonii sunt la fel de vechi ca și omul însuși", ajungându-se până la "vremurile preistorice".

            Nu mulţi scriitori abordează tema vampirismului, în care trebuie să fii un adevărat perfecţionist, un bun studios într-ale acestuia şi un talentat scriitor, al cărei imaginaţii trebuie să depăşească limitele normalului, dar să le şi raporteze la o anumită normalitate. Ion Nălbitoru face asta foarte bine şi cu siguranţă romanul său va face înconjurul pământului, fiind aşteptat cu nesaţ de iubitorii unui astfel de gen de literatură.

            Este bine cunoscut succesul lui John Polidori, cu romanul The Vampyre (1819) ce a înfățișat un vampir de ficțiune, carismatic și sofisticat, așa cum în secolul al XIX-lea apare în lucrări inspirate ca Varney, the Vampire și Dracula. Romanul lui Bram Stoker, "Dracula", din 1897, este amintit ca romanul vampir chintesență, care a furnizat baza de ficțiune pentru vampirul modern. Imaginea vampirului din epoca victoriană a fost preluată și în epoca contemporană în filme, jocuri video și literatură.

            Tematica vampirului prezent în literatura horror a fost studiată de scriitoarea britanică Susan Sellers.

            Revenind la romanul” URMAŞUL LUI DRACULA”, la “transformarea “ miraculoasă, apreciem descrierea scenelor derulate de scriitorul Nălbitoru, fiind convinşi că asistăm la secvenţele unui film, aşteptând cu nerăbdare imaginile următoare:

            „Bărbatul îi sărută buzele pline de sânge, apoi îi prinse lobul urechii între dinţi şi-l perforă. Femeia scoase un ţipăt de satisfacţie, în timp ce el simţi în gură gustul plăcut al sângelui vampiric. Pe nesimţite fură înconjuraţi de cavaleri eleganţi şi domnişoare senzuale ce pluteau  într-un dans ameţitor.

            - Oare cine zicea că vampirii sunt făpturi rele? - exclamă tânărul. Vampiricele chiar sunt femei atrăgătoare şi cu o poftă nebună de iubire!”

            Şi credinţa că vampirii vor trăi în veşnicie asemenea oamenilor, ca şi în viaţa reală, este surprinsă minunat de scriitor:

            „- Din acest moment faci parte din lumea noastră pentru veşnicie! Niciodată să nu uiţi clipele primei noastre nopţi de dragoste!

            - Nu te  voi părăsi pentru nimic în lume! - o asigură el în culmea fericirii.

            - Îmi doresc ca din amorul nostru să se nască cel mai frumos şi viteaz fecior!”

            Romanul este captivant, un roman care te ține lipit de el, având parcă o aură gotică care împletește și mult horror, mister și sexualitate dar o sexualitate lipsită de vulgaritate, plină de trăiri pământeşti, ancestrale, şi pasiuni reale.

            În capitolul al II-lea tânărul vampir, continuă să lupte cot la cot cu Măria Sa, fiind căpitan (curajos şi ...cu dragoste de pământul strămoşesc). Suferind numeroase pierderi dar câştigând bătălia, „voievodul reuşise să alunge vrăjmaşul dincolo de Dunăre. Îşi aduse aminte că în timpul bătăliei apăruse lângă dânsul acel căpitan care cu câţiva ani în urmă se aciuase la curtea sa. Tânărul luptase cot la cot cu Măria Sa şi la un moment dat  se desprinsese de lângă el şi pornise pe urmele unei cete de fugari din tabăra otomană.”

            Scriitorul îmbină romanul istoric, cu cel al fantasticului, surprinzând foarte bine cele pământeşti ale epocii şi dorinţa voievodului de a recompensa căpitanul viteaz, necunoscut, care după bătălie dispăruse şi dând sfoară în ţară ca acesta să fie căutat. Iar dacă acesta „murise”, să fie îngropat creştineşte.

            „Acel cavaler îşi dedicase viaţa pentru apărarea principatului şi a voievodului.”

            Cavalerul viteaz.... lăsăm descrierile, căutările, suspansul şi... bătăliile în dorinţa nerăbdării cititorului şi descoperim în capitolul următor, plin de suspans, în care, slujitor al lui Vodă, eroul devenit vampir, doreşte să lupte ca un pământean, deşi doar noaptea, nereuşind să se desprindă de starea luptătorului şi să trăiască doar asemenea vampirilor, în veşnicie. Scriitorul Nălbitoru descrie aceste stări, trăirea între două lumi, două dorinţe cu mult talent.

            Dracula, apare în alt capitol, prin dezvăluirile făcute de vampiriţa, fiica lui Dracula, care încearcă să-l „împământeze” în lumea vamirilor pe luptător, dezvăluindu-i cine este ea cu adevarat dar şi el:

            „- Vrei să spui că Dracula trăieşte?

            - Bineînţeles! Dar contele s-a retras din istorie şi mi-a predat mie sceptrul domniei acestor meleaguri. Cu toate acestea, el a rămas stăpânul tuturor vampirilor din lume!”

            Veţi descoperi cine este viteazul luptător şi neamul din care se trage, soarta fiindu-i pecetluită de scriitor „un muritor cu puteri de vampir”. Viteazul este numit „Paloş”, domnia sa, cititorul, descoperind ce reprezintă numele, pe parcursul cărţii.

            Peisajele, trăirile neomeneşti, fără îngheţ în ger, fără nevoia de bogăţii, sunt surprinse foarte bine de scriitor care parcă ne induce dorinţe de a ne determina să trăim în aceată lume fantastică, chiar şi pentru vecie.

            Inclusiv dezamăgirea tânărului este surprinsă... la aflarea veştii că Vodă a fost ucis şi el nu a putut lupta pentru a-l salva.  Invidia din rândul vampirilor este descrisă, prin trăiri ale muritorilor, vampirul Ursuz fiind ...invidios, gelos şi uneltitor.

Ba, mai mult, vampirul uneltitor, dorind să stăpânească, apare în lumea muritorului şi-şi oferă serviciile oastei care luptă cu turcii:

 „Auzind acestea, Ursuz decise să le dea o mână de ajutor. Trecu prin perete desfăşurându-şi mantia neagră ca nişte aripi uriaşe, cu gheare lungi şi ascuţite. Rânji arătându-şi caninii lungi şi îngălbeniţi de atâta sânge şi cu o voce răguşită rosti:

            - Dacă aveţi nevoie de ajutor, apoi eu sunt cel pe care-l aşteptaţi!” Ba, mai mult, îşi declină identitatea „ - Nu vă temeţi de mine! Sunt un vampir cu gânduri bune!”

            În continuare este redată întâlnirea dintre Paloş şi Contele Dracula. Cel din urmă povesteşte despre originea tânărului şi despre strămoşi, scriitorul redându-ne din nou, ca într-un roman istoric, povestiri despre trecut, domnitori şi Dracula, arta de bun povestitor al lui Dracula fiind minuţios creionată: „Voievodul Matei Corvinul, înşelat de trădători, m-a condamnat la închisoare într-un castel din Transilvania.”

Capitolul se încheie cu dorinţa principalelor personaje de a se naşte nepotul lui Dracula. Faptul că Dracula fusese voievodul Ţării Româneşti, luptător cu merite de excepţie în frontul antiotoman european era cu atât mai convenabil pentru scriitor, întrucât conferă romanului său nota de autentic şi credibilitate la care aspiră orice operă literară.

            În capitolul „Uzurpatorii tronului domnesc” remarcăm, (ca în toate celelalte capitole ale cărţii), arta ficţiunii, fantezia, modul de realizare a unei atmosfere de groază şi suspans, chiar şi întelegeri între vampiri şi pământeni. In acest capitol–scriitorul accentuează trăirile şi dorinţele vamirului Ursuz de stăpânire... şi dacă acesta nu o poate face în lumea vampirilor, încearcă în lumea reală, a pământenilor. Surprinzător este faptul că şi pământenii se intersectează cu vampirii în romanul prezent, cunosc vampirii, se întreabă chiar dacă trebuie să facă pact cu ei în urmărirea scopului propus:

            „ - Dar n-am înţeles ce doreşte Ursuz? - se întrebă îngândurat Sasu.

            - Simplu! Să domnească noaptea! Să se simtă stăpân, iar „Papură - Vodă” să i se închine la picioare!

            - Pe deasupra mai vrea şi o femeie tânără şi frumoasă!

            - Îi găsim o ţărăncuţă rumenă în obrăjori!

            - Boieri dumneavoastră, interveni Arnăutu, cu vampirul nu-i de joacă! Ăştia apar şi dispar ca nălucile în noapte...

            - Să facem o echipă de vânători de vampiri! - propuse Conacu.

            - Aaaa!... Mi-a venit o idee! - zise Ciocoiu. După ce ne vedem interesul, o să mai împuţinăm din „stăpâni”!”

            Vampirul Ursuz ameninţă eventualii uneltitori împotriva sa şi a planului său şi acceptă chiar să participe la câte o petrecere boierească dar nu cu fripturi şi vinişor „Mie-mi prieşte sângele proaspăt!”

            „- Dar sultanul e arătos? Are sânge în el?

            - Are, căci nu-i lipseşte nimic! Mănâncă bucatele cele mai alese şi are în harem fetele cele mai atrăgătoare din întregul imperiu.

            - Ar trebui să cinez cu el! Ha, ha, ha! Vă scap de otomani!...”

            Foarte bine surprinsă este şi scena în care, pentru a scăpa de vampiri trebuie ca   „înainte de miezul nopţii să înfigă câte o suliţă în inimile cadavrelor.”...

 „Ăsta-i marele lor secret! Apoi urmează misiuni din ce în ce mai grele şi se termină cu Contele Dracula! „

            Uneltirile vampirului Ursuz impotriva lui Paloş continuă. El doreşte să-l elimine pe cavaler, să se căsătorească, cu fiica lui Dracula, să aibă un urmaş, să urce pe tron şi să trăiască veşnic... aşa cum şi-a propus, veşnic...tânăr în putere, înconjurat de plăceri.

            În „Fiica lui Dracula”  este foarte bine surprinsă iubirea, dragostea prinţesei vampirilor cu Paloş, trăirile fiind aceleaşi ca ale iubirii pământeşti, dorinţele, la fel:

            „După atâtea plimbări în doi,  cred că a sosit momentul să împărţim iubirea în trei!

            - Pruncul ce se va naşte este rodul iubirii noastre!

            - Am să vorbesc cu tata să  organizeze un bal în cinstea noastră, Marele  Bal al Prinţesei Vampirice!

            Îşi apropie buzele de ale bărbatului său şi le înţepă uşor cu caninii.

            - Cât de dulce eşti, dragul meu!

            Paloş o apleacă uşor pe spate şi afundându-şi faţa între sânii ei rotunzi şi albi îi sărută.”

            Apar însa şi plăcerile vampirilor : „Îşi apropie buzele de ale bărbatului său şi le înţepă uşor cu caninii” sau „Cât de dulce eşti...”

            Trăirile pământeşti îmbinate cu cele ale vampirilor, dorinţa de supremaţie sunt descrise minuţios în capitolul prezent, presimţiri, uneltiri, dorinţe.

            Despre tactica de luptă, numărul vamirilor, eliminarea, (dorinţa de exterminare) a acestora şi câştigarea bătăliilor, scriitorul Ion Nălbitoru foloseşte expresii cu, care deja ne-a obişnuit, minuţios gândite, umorul neaoş dar specific scrierii unei astfel de cărţi:

            „- Dacă vrăjmaşii noştri sunt atât de gustoşi, serviţi-i cu plăcere în fiecare noapte! – îl întărâtă Arnăutu.”

            În capitolele care urmează până la sfârşitul romanului, naratorul  oscilează  între omnisciența tradițională, statutul de martor al celor prezentate și de „însoțitor” al personajelor.

            Şi... mă opresc aici cu dezvăluirea poveştii, pentru a nu priva cititorul de trăirile palpitante întâlnite pe tot parcursul cărţii, asigurandu-i că nu vor lăsa cartea din mână până când nu vor afla finalul.

            Este necesar, citind prezentul roman” URMAŞUL LUI DRACULA” să vorbim despre succesul literar sau, în general, artistic al vampirilor şi nu putem trece peste impactul halucinant al câtorva alte poveşti recente (de la „The Vampire Diaries” la şaga „Twilight”), observând un interes tot mai mare pentru astfel de SF-uri, readaptate mereu pentru a răspunde cererii unui public din ce în ce mai numeros, racordat în acelaşi timp la noi şi noi forme de consum estetic. Astfel, „Twilight” mizează pe forme cât mai simple ale naraţiunii, uneori aproape telenovelistice (urmând exemplul de succes al „teen-movie”-urilor anilor 2000).

            Autorul prezentului roman, Ion Nălbitoru, va avea cu siguranţă mult succes şi cititorii care vor savura actiunile cărţii "cu sufletul la gură", desfăşurate  pe soclul unei mitologii dezvăluită cu acuitate senzorială şi frison intelectual într-o gamă bogată de atitudini, oscilând între candoare şi umor, între euforia patetică şi ironia sarcastică.

            Scriitorul Ion Nălbitoru alege  să construiască o poveste ca o revitalizare a mitului lui Dracula care nu poate fi făcută decât prin intermediul comicului, dar în acelaşi timp îşi propune să păstreze o oarecare distanţă solemnă în faţa unor probleme istorice.

            El  lasă impresia unui autor care se joacă cerebral, lucid, dar totodată conştient, riscant „de-a povestea”. Asta nu numai pentru că fiecare acţiune e gândită să funcţioneze stereotipic, ci şi pentru că povestea în sine nu este decât o permanentă reinventare a propriilor personaje.

            Scenele fantastice cu vampiri, femei frumoase şi castele misterioase sau cele, nu mai putin terifiante, ale unui mediu eroic şi sângeros, demonstrează, încă o dată, virtuţile de scriitor talentat.

            Plurivalenţa aptitudinilor artistice fac din autorul romanului “Urmaşul lui Dracula”, scriitorul Ion Nălbitoru, un spirit creator neliniştit şi scormonitor, pasional şi meditativ totodată, învăluit de  energiile creative, orientându-le cu precădere spre teritoriile fabulaţiei istorice şi ale alegoriei populate de simbolurile arhetipale ale ficţiunii, tipologiilor autohtone, profane şi creştine.

            Nu e de mirare că teleportarea poveştii cu vampiri pe domeniile tematice revigorante ale adolescenţei din zilele noastre, sub formele cele mai sobre, devine rapid o reţetă de succes. Dar încă o dată, s-ar putea ca această reţetă de succes să fie doar un exemplu simplist pentru arta de consum şi nu un eveniment cu impact cultural major.

            O tensiune între straturile de personaje te ţine locului în lectură, un dialog cu autorul constructor se iveşte de la sine: simţi că-şi va construi personajul aşa, şi nu altfel, că tu însuţi ca cititor,   l-ai construi altfel, că se pote şi în alt mod (deci, dacă destin nu este, logica aranjamentelor poate lucra în voie). Simţi, cu alte cuvinte, intenţia de şantier, de laborator, invitaţia creatorului către uneltele şi realizările sale, chiar către recitirea cărţii. O atomizare continuă a realitaţii, ca tendinţă de definire, te face să urmezi firul narativ – rezultatul fiind o carte devorabilă, frumos gândită, palpitantă.

            Acest roman cucereşte prin  acţiune, care pune în mişcare nu numai realul şi fantasticul, dar şi timpul, sufletele oamenilor şi istoria.

            Cartea este pur şi simplu molipsitoare. Te virusează plăcut şi te abandonezi ei cu voluptate. Te laşi în voia lecturii, pur şi simplu.  Ion Nălbitoru  s-a impus şi şi-a creat un nume şi un loc sigur în “galleria “oamenilor de cultură şi artă cu deschidere amplă în lume. Dar prin recentul roman, şi-a dat înalta probă a măiestriei scriitoriceşti şi o bună dovadă a calităţilor sale narative.

            În literatură puţine opere considerate fantastice respectă de la început şi până la sfârşit modelul pentru care este definitorie ezitarea între cele două soluţii: explicabil vs straniu; inexplicabil vs miraculos; între explicabil şi inexplicabil există fantastic. De cele mai multe ori fantasticul, straniul şi miraculosul concură la crearea unui univers imaginar situat sub semnul misterului şi care, chiar şi atunci când opţiunea pentru una din cele două soluţii este destul de limpede, pune sub semnul întrebării, legile cunoscute ale realului.

 

 

Ligya Diaconescu

Scriitor,

director general/ REVISTA INTERNAŢIONALĂ STARPRESS

(româno canado-americană)