Rugându-se din biserica sufletului direct în mâna lui Dumnezeu
Susţinută prin trăiri lăuntrice şi în osmoză direct cu sufletul, poezia Mihaelei Roxana Boboc din „Vers şi culoare”, Ed. Grinta, 2010, este prima treaptă a unei tinere poete postmoderniste atente la dimensiunea poetică a textelor cât şi la încărcătura afectivă a spiritului. „Probabil voi scormoni după omul frumos şi-n piatră, căutând izvorul creator de rădăcini în lutul umanităţii, de la origini” – e mesajul pe care ni-l transmite tânăra poetă în cuvântul de înaintare la carte.
Cartea de poezie, structurată în trei părţi: Întoarcerea la copilărie; Pastelurile unui artist şi Poeme pentru suflet, e cartea de debut a autoarei născută la Buzău , mai 1982. Poezia Mihaelei Roxana Boboc, căutându-se pe sine, se adresează şi cititorului; de cele mai multe ori monologhează interior cu eul său şi poeta oscilează între a fi un lucid visător sau un hedonist aşezat în expectativă, dar fără îndoială un bun cunoscător al sufletelor celor din jur: „Miroase a fotografii vechi în cutia cu amintiri:/mama mireasă, tata încă-n viaţă/bunicul tânăr, unchii mei feciori…/Părul negru al mamei mele, stând pe treptele/înalte ca la starea civilă,/zâmbind tatei cu ochi amorezaţi./Tata militar, cocoţat în cioturi de copac/străjer peste timp, mai înalt decât era;/bunicul pe bicicletă în anii de glorie/al tinereţii îndepărtate/Nunţile unchilor mei, albul rochiilor de mireasă/eu pierzându-mă în romantismul poveştilor de-amor” (Mirosul vremurilor de odinioară).
Şi atunci când neliniştile şi greutăţile o strâng în carapace, poeta preferă să se ocupe de latura luminoasă a vieţii: „Sufletul nu-l pot descrie/îl vei găsi pictat/în apusul de soare/în corăbii tăcute/printre petale de raze/în nudul ploii/printre picături…” (Autoportret). Sigur, ne punem şi întrebarea firească: ce oferă poezia Mihaelei Roxana Boboc cititorului său? Tandreţe, gingăşie, modestie, pudoare? Câte ceva despre neputinţa în faţa destinului şi vămii timpului – răspundem noi. Cu alte cuvinte: măsura dreptei, a judecării lumii – „lumea pierdută prin ochi de copil” – cum se şi destăinuieşte într-un vers. Mihaela Roxana Boboc îşi trăieşte adolescenţa şi trecerea în poezie printr-un evantai de stări comune unui personaj însemnat a fi romantic.: entuziasm alături de decepţie, iubire alături de neîmpliniri şi tristeţi ale zilei, ascensiune patetică spre ideal.
Inima îşi are raţiunile ei şi implică acum, pe de o parte, lecturile de până acum, pe de altă parte, cuprinde tot atâtea gânduri răzleţe (din unele desprinderi postmoderniste) în deplină respiraţie romantică şi cu aspiraţia poeziei actuale a tinerelor condeie. Pendulând între real şi imaginar, între magic şi prozaic, particularitatea poeziei tinerei autoare, constituie obsesia desprinderii din această primă formă lirico-romanţioasă îmbrăţişată la început de drum şi simbolistica versului cu semnificaţii multiple: „ Odată cu prima schiţă/s-a îmbrăcat cerneala în culoare/condeiul în artă şi de-atunci/cuvintele, în straie de pastel,/călătoresc prin gări noaptea -/fugind după trenuri” (Cerneală şi culoare). Pentru tânăra poetă totul curge în tot, visele i se ţes într-un portret, emoţiile se ascund într-o „găoace de nisip,/pe un ţărm de mare”, copacii cresc nocturn pe pereţi, ochii i se confundă cu cerul în care se scaldă îngerul, pe Dumnezeu l-a luat în mâini zidind cu el inima… La urma urmelor, poeta înoată prin lume ca printr-un flux şi reflux făcut din răsfrângeri ale luminii. E (dacă vreţi), jocul ei poetic numit întoarcerea în copilărie.
Avem încredere în ascensiunea viitoare a poetei după o limpezire a primei etape nostalgice; pentru că dorinţa ei este „streaşina iubirii/în ochiul lui Dumnezeu”, galaxia visului său, o cale de încredere unde „caută lumina cu braţele întinse”, nu neguţătorul de iluzii postat la fereastra deschisă spre lume. Lumea spre care a pus scara sufletului şi urcă spre poezie şi Dumnezeu, e chiar credinţa ei: „Omul frumos nu construieşte palate,/zideşte suflete/cheamă îngerul din om şi alungă demonul./Are doar regretul de a nu fi cunoscut/mai mulţi îngeri…” (Omul frumos). Cu alte cuvinte, omul frumos construieşte biserici în mâinile lui Dumnezeu. De aici poezia tinerei autoare, poate intra într-o altă matcă a rostirii, versurile sale ca „fiicele soarelui” va ieşi „din lanuri de grâu dansând”. Dacă va depăşi şi această zare a poeziei, merită să aşteptăm.
Tudor CicuCartea de poezie, structurată în trei părţi: Întoarcerea la copilărie; Pastelurile unui artist şi Poeme pentru suflet, e cartea de debut a autoarei născută la Buzău , mai 1982. Poezia Mihaelei Roxana Boboc, căutându-se pe sine, se adresează şi cititorului; de cele mai multe ori monologhează interior cu eul său şi poeta oscilează între a fi un lucid visător sau un hedonist aşezat în expectativă, dar fără îndoială un bun cunoscător al sufletelor celor din jur: „Miroase a fotografii vechi în cutia cu amintiri:/mama mireasă, tata încă-n viaţă/bunicul tânăr, unchii mei feciori…/Părul negru al mamei mele, stând pe treptele/înalte ca la starea civilă,/zâmbind tatei cu ochi amorezaţi./Tata militar, cocoţat în cioturi de copac/străjer peste timp, mai înalt decât era;/bunicul pe bicicletă în anii de glorie/al tinereţii îndepărtate/Nunţile unchilor mei, albul rochiilor de mireasă/eu pierzându-mă în romantismul poveştilor de-amor” (Mirosul vremurilor de odinioară).
Şi atunci când neliniştile şi greutăţile o strâng în carapace, poeta preferă să se ocupe de latura luminoasă a vieţii: „Sufletul nu-l pot descrie/îl vei găsi pictat/în apusul de soare/în corăbii tăcute/printre petale de raze/în nudul ploii/printre picături…” (Autoportret). Sigur, ne punem şi întrebarea firească: ce oferă poezia Mihaelei Roxana Boboc cititorului său? Tandreţe, gingăşie, modestie, pudoare? Câte ceva despre neputinţa în faţa destinului şi vămii timpului – răspundem noi. Cu alte cuvinte: măsura dreptei, a judecării lumii – „lumea pierdută prin ochi de copil” – cum se şi destăinuieşte într-un vers. Mihaela Roxana Boboc îşi trăieşte adolescenţa şi trecerea în poezie printr-un evantai de stări comune unui personaj însemnat a fi romantic.: entuziasm alături de decepţie, iubire alături de neîmpliniri şi tristeţi ale zilei, ascensiune patetică spre ideal.
Inima îşi are raţiunile ei şi implică acum, pe de o parte, lecturile de până acum, pe de altă parte, cuprinde tot atâtea gânduri răzleţe (din unele desprinderi postmoderniste) în deplină respiraţie romantică şi cu aspiraţia poeziei actuale a tinerelor condeie. Pendulând între real şi imaginar, între magic şi prozaic, particularitatea poeziei tinerei autoare, constituie obsesia desprinderii din această primă formă lirico-romanţioasă îmbrăţişată la început de drum şi simbolistica versului cu semnificaţii multiple: „ Odată cu prima schiţă/s-a îmbrăcat cerneala în culoare/condeiul în artă şi de-atunci/cuvintele, în straie de pastel,/călătoresc prin gări noaptea -/fugind după trenuri” (Cerneală şi culoare). Pentru tânăra poetă totul curge în tot, visele i se ţes într-un portret, emoţiile se ascund într-o „găoace de nisip,/pe un ţărm de mare”, copacii cresc nocturn pe pereţi, ochii i se confundă cu cerul în care se scaldă îngerul, pe Dumnezeu l-a luat în mâini zidind cu el inima… La urma urmelor, poeta înoată prin lume ca printr-un flux şi reflux făcut din răsfrângeri ale luminii. E (dacă vreţi), jocul ei poetic numit întoarcerea în copilărie.
Avem încredere în ascensiunea viitoare a poetei după o limpezire a primei etape nostalgice; pentru că dorinţa ei este „streaşina iubirii/în ochiul lui Dumnezeu”, galaxia visului său, o cale de încredere unde „caută lumina cu braţele întinse”, nu neguţătorul de iluzii postat la fereastra deschisă spre lume. Lumea spre care a pus scara sufletului şi urcă spre poezie şi Dumnezeu, e chiar credinţa ei: „Omul frumos nu construieşte palate,/zideşte suflete/cheamă îngerul din om şi alungă demonul./Are doar regretul de a nu fi cunoscut/mai mulţi îngeri…” (Omul frumos). Cu alte cuvinte, omul frumos construieşte biserici în mâinile lui Dumnezeu. De aici poezia tinerei autoare, poate intra într-o altă matcă a rostirii, versurile sale ca „fiicele soarelui” va ieşi „din lanuri de grâu dansând”. Dacă va depăşi şi această zare a poeziei, merită să aşteptăm.
