Interviu cu THEODOR CODREANU din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Dacă, prin absurd, Eminescu ar fi trăit în zilele noastre, el ar fi trecut prin aceeaşi tragedie de care neamul românesc nu se poate debarasa. Fiindcă nu este un neam liber. Şi din atare pricină el a devenit un popor de Mitici...

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Ca profesor de renume ce sunteţi, v-a pasionat munca dv. E sigur că omul de la catedră creează, prin erudiţie şi iubire, dintre adolescenţi, mari personalităţi. Dar şi scriitorul creează… Dv. sunteţi în ambele ipostaze, aşa că v-aş ruga să punctaţi asemănările şi diferenţele…

THEODOR CODREANU:În postura de scriitor şi de dascăl poţi duce, mai degrabă, o viaţă dublă, convergenţa lor neproducându-se întotdeauna. Ca profesor, e posibil să fi pus ceva la temelia unor viitori oameni realizaţi profesional, dar asemenea roade se văd foarte târziu. Dascălii pot aprinde scânteia, dar aceasta trebuie să lucreze în personalitatea fiecăruia. Omul care nu se autoformează continuu nu există în ordine spirituală şi profesională. Menajera lui G. Călinescu se mira că, la o vârstă venerabilă, criticul tot mai citea încă…Cea mai mare mulţumire a unui profesor de limbă şi literatură română ar fi tocmai aceasta: să aprindă scânteia lecturii-antrenament a unui intelectual viitor, indiferent în ce domeniu.

C.I.U:Aţi fost sărbătorit la 60 de ani de către concitadinii din Huşi. Un gest frumos, care, în Vrancea nu se întâmplă. Cu atât mai puţin în Odobeşti…La noi, dacă nu eşti în partidul sau în graţiile camarilei unui şef sau altul, n-ai şansa recunoaşterii, a respectului…Ca să nu mai vorbim despre sponsorizări…Autorităţile din Huşi nu sunt lovite de mania politicului „în toate”?

Th.C:Este adevărat că, deşi un singuratic printre concitadini, am fost sărbătorit la acea vârstă, fiind onorat, cu ani mai înainte, şi cu titlul de „cetăţean de onoare” al urbei. În genere, primarii huşeni n-au fost chiar ostili faptelor culturale. În rest, atmosfera e aceeaşi ca în Odobeşti şi în Focşani, ca în toată ţara. Nu trebuie să ne facem iluzii.

C.I.U:Se face totul ca literatura noastră să fie cunoscută, respectată şi apreciată? Cum ar trebui să acţionăm noi, cei implicaţi, mai ales astăzi, ca membri U.E.?

Th.C:Cum să se facă totul? Ar fi chiar odios! Se face după interesele conjuncturale profesate de cei care au ajuns în diverse instituţii culturale. Avem exemple la tot pasul, iar cel mai elocvent este cel oferit de Institutul Cultural Român, ca să nu mai vorbim de Ministerul Culturii, de Uniunea Scriitorilor…Ş-apoi, ca întotdeauna, literatura interesează numai cercuri restrânse de indivizi, care, atunci când nu sunt atraşi de politică, de manele şi de alte pasiuni postmoderne, mai şi citesc. Nu văd nici o legătură între statutul de membri ai U.E. şi literatură. Câţi cititori or mai fi prin Europa?

C.I.U:Aveţi un cult pentru Eminescu, Bacovia şi nu numai. E posibil să respecţi obiectul de cult, dar, în acelaşi timp, pentru o tratare obiectivă,să te şi îndepărtezi de el?

Th.C:Nu am niciun cult pentru Eminescu, pentru Bacovia şi pentru alţi mari scriitori. Cultul e pentru idoli, o categorie precreştină. Îi preţuiesc pe Eminescu, pe Shakespeare, pe Platon, pe Dostoievski, pe Georg Cantor sau pe Brâncuşi în măsura în care s-au apropiat de adevăr, reuşind să se dezbare de adevărurile minciunii. Aceasta e adevărata probă de foc a geniului. Iar din partea noastră, a celor nevrednici de ei, proba obiectivităţii. În rest, beţie de cuvinte, vorba lui Titu Maiorescu.

C.I.U:Ca persoană din elita eminescologilor, aşa cum sunteţi considerat, care vă sunt reacţiile privind escaladarea curentului antieminescian? Eminescu va rămâne veşnicul „cadavru din debara”, care va atârna de gâtul literaturii noastre, aşa cum ne ameninţă unii falşi critici?

Th.C:Ceea ce numiţi curentul antieminescian nu mă îngrijorează. Îngrijorător ar fi doar faptul dacă „antieminescienii” ar izbândi să stârpească orice urmă din opera lui Eminescu, dacă ar reuşi să ardă în pieţele publice toate exemplarele din opera împricinatului. Da, atunci ar fi o catastrofă. Se pare însă că nu au, deocamdată, mijloacele materiale pentru o asemenea ispravă. Aşa că putem aştepta liniştiţi o catastrofă cosmică, singura care ar putea să-i slujească şi pe antieminescieni. Numai că ar pieri şi ei odată cu Eminescu. În consecinţă, n-au nici un interes ca Eminescu să dispară, fiindcă şi-ar pierde raţiunea de a fi. Au nevoie ca de aer de ceea ce au numit „cadavrul din debara”.

C.I.U:Sunteţi printre cei care promovează ideea „conspiraţiunii” împotriva lui Eminescu… Sunt elemente demonstrabile sau simple speculaţii?

Th.C:Iar trebuie să vă dezamăgesc. Nu sunt adeptul unei „conspiraţiuni” care s-ar fi derulat împotriva lui Eminescu. O asemenea „conspiraţiune” n-a existat. Sunt într-o gravă eroare cei care susţin aşa ceva. A existat doar adevărul tragic al îmbolnăvirii şi morţii premature a lui Eminescu, adevăr trăit cu aceeaşi intensitate şi de Titu Maiorescu, aşa cum dovedesc în Mitul Eminescu. Dacă, prin absurd, Eminescu ar fi trăit în zilele noastre, el ar fi trecut prin aceeaşi tragedie de care neamul românesc nu se poate debarasa. Fiindcă nu este un neam liber. Şi din atare pricină el a devenit un popor de Mitici. Şi încă de Mitici adesea răzbunători, adică mai răi decât cei caragialeşti. Un mod sigur de a supravieţui. Caragiale este singurul dintre contemporanii lui Eminescu privilegiat să înţeleagă acest adevăr. De aceea, alături de Hyperion, l-a creat pe Mitică.

C.I.U:Aţi ironizat sau atacat „judecătorii publici” care au hotărât că memoria lui Antonescu nu trebuie promovată, că Eliade, Cioran, Nae Ionescu şi toţi cei cu simpatii de dreapta să fie la fel de aspru sancţionaţi. Atitudinea dv. A produs efecte?

Th.C:Da, a produs şi va produce. Fiindcă marea şmecherie este că personalităţile vizate, deşi de „dreapta”, au fost atacate şi sunt atacate în numele „dreptei”, foştii campioni ai stângii kominterniste, prin urmaşii lor, reuşind să păcălească prostimea, între care-i includ şi pe politicienii români, îndoctrinaţi „corect politic”, dând impresia că au evoluat de la comunism la anticomunism. De aceea s-a ajuns la situaţia grotesc-caricaturală că fiii foştilor bolşevici au condamnat comunismul, păcălind cu mare uşurinţă naivitatea preşedintelui Traian Băsescu. Nu Paul Goma, ci Vladimir Tismăneanu. Iată alegerea! Există însă destui intelectuali care nu se mai lasă înşelaţi.

C.I.U:Există o nostalgie a criticii de altă dată? Mai ales acum, când anumite reviste dau rubrică de critică literară unor Neica Nimeni, care scriu fără să citească sau – mai grav – citesc fără să înţeleagă? În legătură cu această situaţie, credeţi că există corupţie în literatură?

Th.C:Ca peste tot în ţara noastră, corupţia a cuprins şi corpul culturii. Funcţionează şi aici interesele de grup, acapararea sistemelor de premiere, promovarea în massmedia, delegările la acţiuni culturale de nivel naţional şi internaţional etc. Din acest punct de vedere, continuitatea cu moştenirea mentalităţii din regimul comunist este fără dubii.

C.I.U:Plecând de la Pindar, care ne sfătuia să nu defăimăm zeii, trecând pe la Momos (stăpânul şi provocatorul bârfei, zeflemelii, penibilului etc.) şi ajungând la Arghezi, care afirma că românii „urinează pe biserici”, ni se pare că toţi concetăţenii noştri străbat zilnic o zonă infectă fără să vadă vreo ieşire…Ce structură sufletească putem bănui la posesorii atâtor defecte plus acela al „caprei vecinului”?

Th.C:Nimic surprinzător. Studiaţi incredibilele deformări interpretative care se dau Mioriţei, după impunerea ei în cultura majoră, şi aveţi întregul tablou al dobitociei care nutreşte lumea snobilor şi falşilor justiţiari, care, la noi, s-au înmulţit totdeauna precum ciupercile după ploaie. Însă nu trebuie să comitem greşeala de a judeca spiritul unui popor după aceştia. Nu bârfitorii şi zeflemiştii ne reprezintă ca popor, cum cred unii, ci Eminescu, Blaga, Mircea Eliade, Enescu, Brâncuşi, C. Rădulescu-Motru, Ion Antonescu şi Constantin Noica.

C.I.U:Legat de întrebarea precedentă, credeţi că avea dreptate Miron Costin când îi acuza pe Simion Dascălul şi Misail Călugărul pentru „basnele”, care acreditau ideea că ne tragem din tâlharii şi puşcăriaşii Romei? Uitându-ne în jur, nu au avut oare dreptate „copiştii”? Şi fiindcă veni vorba de Roma, nu pot să nu-mi amintesc faptul că aveţi şi o părere personală despre limba dacilor , care nu putea să dispară în 165 de ani…

Th.C:Or fi fost aduşi tâlhari de la Roma. Dar tâlhari au ajuns şi-a Australia sau în America, însă justiţia s-a impus în cele din urmă. Noi pare că trecem prin faza a ceea ce s-a numit „capitalismul sălbatic”, evoluat către tâlhăriile rafinate, ajustate după legi, dominante încă. De aici „prestigiul” că suntem cea mai coruptă ţară din Europa. Eu am numit un asemenea sistem de guvernământ ca fiind cleptocratic. Au sesizat-o şi alţii. Cât priveşte limba dacilor, aceasta a dispărut în limba română care a avut lăcomia extraordinară de a asimila tot ce i s-a ivit în cale, matrice definitivată prin întâlnirea cu masivul element romanic dominant în 165 de ani de colonizare. Această forţă de asimilare se vede şi astăzi, biata limbă rezistând şi-n faţa ultimilor stricători. Teoria conform căreia limba dacilor a fost un fel de protolatină poate avea doar o noimă limitată, fiind contrazisă de Ovidiu, care a învăţat o altă limbă la Tomis, reuşind să scrie şi-n aceasta. El spune că a pus graiul getic în vers latin. Din păcate, dacii n-au avut o cultură preponderent scrisă şi documentele ne lipsesc. În consecinţă, suntem români şi punctum, vorba lui Eminescu.

C.I.U:Aţi scris mult despre Grigore Vieru, pe care N. Manolescu (în Istoria sa…) îl considera „depăşit cu totul”… Sigur că poetul a fost afectat de acele cuvinte atât de nedrepte… Dar nici în Moldova natală nu era preţuit de toţi literaţii… Poate din această cauză mai răbufnea şi el, aruncând vorbe grele. Leo Butnaru era, după Gr. Vieru, „un puţoi de 60 de ani”. Cunoscând fenomenul literar basarabean în detaliu, l-aţi putea rezuma?

Th.C:Literatura română din Basarabia rezumă, în proporţia teritorială şi istorică inevitabilă, literatura română scrisă în Ţară, după cum o experienţă similară poate fi constatată şi la cei din exil sau din Ucraina şi Serbia. Grigore Vieru a adunat în personalitatea lui această perspectivă „rezumativă”, cel puţin în domeniul poeziei. Deşi nu are amploarea valorică şi diversitatea literaturii din România postbelică, literatura basarabeană a dobândit câte ceva din toate meritele şi metehnele celei din patria-mamă. România culturală însă, prin istoriile literare şi prin programele de învăţământ, nu a reuşit să integreze fenomenul literar basarabean în matca românităţii, din pricini care rămân obscure. Doar Ion Rotaru şi Marian Popa au inclus literatura basarabeană în Istoriile lor. Nu mai vorbim de manualele şcolare care ignoră total scriitorii valoroşi dintre Prut şi Nistru, ca şi pe cei din Cernăuţi.

C.I.U:Cultura noastră este plină de „complexe”: cel al „inferiorităţii”, al „retardării”, al „culturii mici”, al „neantului Valah” etc. Pot fi explicate logic?

Th.C:Nu este adevărat. „Complexele” semnalate sunt marginale şi ele dau impresia de prim-plan din cauza ideologiei minoritariste care domină azi politica Uniunii Europene. Ele sunt produsul a ceea ce Harold Bloom numeşte Şcoala Resentimentului, orientată spre distrugerea canonului literar occidental. „Complexele” acestea sunt strict provinciale. Despre ele a scris pagini grăitoare Mircea Eliade în publicistica sa interbelică. Un Heliade, un Hasdeu, un Călinescu, un Noica n-au suferit niciodată de asemenea „complexe”. Numai cei mărunţi, care se cred mari şi deştepţi, le tot glorifică în lipsă de mize majore în cultură.

C.I.U:Bachelard şi Baudouin împărţeau complexele în bune şi rele… La români sunt o determinare, o finalitate, o fatalitate sau doar „deciziile” unor mari „specialişti”?

Th.C:”Complexele” sunt manifestări culturale sau psihologice ale arhetipurilor. Nu sunt bune sau rele prin natura lor, ci prin modul cum le valorificăm în actul cultural. Eu prefer o altă „clasificare”: „complexe culturale” şi „complexe de profunzime”. Marii creatori merg, conştient sau nu, către cele din urmă. Nici măcar „specialiştii” nu le pot stăpâni, oricât ar face caz de ele.

C.I.U:În 1950 se anunţa dispariţia structuralismului (conform lui Saussure, Cercului de la Praga, Chomsky etc.) Astăzi, se pare, nerealizându-se în formele lingvistice raportul perfect între Dictum şi Dicere, cum ne avertizase Chomsky, s-a ajuns la…zero, la „omogenizarea artificială” sau chiar la „tabula rasa” empiriştilor. Unde ne aflăm şi ce se întâmplă, de fapt?

Th.C:Chestiunea e prea complicată spre a avea pretenţia rezolvării ei în câteva vorbe. Postmoderniştii pretind că ne aflăm şi în poststructuralism. Ca orice disciplină, prea lunga adâncire a ei sterilizează. Dar e absurd să pretinzi că nu mai avem nevoie de „structură” chiar şi după ce ai abandonat metoda structuralistă. Fatalmente, orice formă de cunoaştere este şi structuralistă. Toate metodele sunt bune. Depinde de cine le utilizează. Noul ethos al transdisciplinarităţii nu exclude nimic, ci integrează.

C.I.U:Cioran afirma pe vremuri că acolo unde nu există decât defăimare şi unde fiecare stă cu frica singurătăţii sale, nu va putea fi vreodată ceva sacru, ci doar cuvinte mizerabile, pizmaşe, uneori chiar ucigaşe. Astăzi nu este mai rău, n-am ajuns la „decăderea admiraţiei”, la absenţa oricărui gest uman, la absenţa oricărei simpatii între oameni? Deviza zilelor noastre să fie doar „Homo homini lupus”?

Th.C Nu poţi să nu-i dai dreptate lui Cioran. O civilizaţie, o cultură, când intră în disoluţie, semnele căderii se arată prin ceea ce filosofii şi psihologii numesc ură de sine. Când îţi blamezi şi ridiculizezi istoria, miturile, valorile, religia, îţi presimţi sfârşitul şi instinctul morţii te împinge să-l grăbeşti. Faptul e mai rău decât ceea ce a vrut să spună Hobbes prin dictonul Homo homini lupus. Acolo e luptă pentru existenţă, pentru supremaţie, pentru impunerea propriilor valori, pe când în ura de sine, în autodispreţ, nu mai e cale spre viitor. Cea mai vulnerabilă civilizaţie actuală este cea europeană, care înaintează încet, dar sigur spre disoluţie. Iar noi, românii, vrem să fim „protocronici” şi de astă dată.

C.I.U:Literatura şi artele în general n-ar trebui să vină cu ramura de măslin în acest mediu infernal?

Th.C:Nu, pentru că şi ele au ajuns în pragul dispariţiei. Ce poate face un rege în patul agoniei? Să lase un urmaş vrednic, viguros, care să ducă bătălia mai departe. Or, literatura şi artele nu au descoperit încă sau nu sunt capabile să nască şi să crească un asemenea urmaş.

C.I.U:Cei de la Centru (Bucureşti) privesc intoleranţi şi cu dispreţ la provincia politică, literară, industrială, comercială etc. Nu credeţi că, mai ales în domeniul culturii, provincia este la Bucureşti şi „centrul” în provincie?

Th.C:Acestea sunt cele două feţe ale lui Ianus. Depinde din ce parte priveşti. Să ne uităm la bătrâncioasele reviste din capitală. În afară de pornografia literară n-au reuşit să impună nimic nou în cultură. Curentul transmodernist s-a născut în provincie, nu la Bucureşti. Ultimele încercări de apărare a valorilor naţionale tot din provincie vin. Din păcate, din provincie vine şi multă incompetenţă, ca să nu mai vorbesc de impostură, diletantism cultural etc.

C.I.U:Théophile Gautier, referindu-se la relaţiile dintre critic şi literatură, prezenta criticul ca un monah care face curte nevestei unui laic. Acesta din urmă nu poate să acţioneze la fel şi nici nu poate să-l provoace la duel. Critica ar fi paralelă cu literatura? Doar un „metalimbaj” şi atât? Dacă aţi privi din exterior critica dv., cum aţi defini-o?

Th.C:Théophile Gautier surprinde o prejudecată veche în raporturile dintre critică şi literatură. Eu însă n-am avut niciodată o asemenea prejudecată. Critica nu este metaliteratură, aşa cum adevărata literatură nu este niciodată metaliteratură, chiar când pare că parodiază literatura, cum cred postmoderniştii. Critica s-a născut odată cu literatura, nu este o cenuşăreasă. Adevărata critică este canonică. O dovedeşte şi Aristotel, în Poetica. Un critic care nu se supune muzicii stilului este un plictisitor erudit, în cel mai bun caz. Titu Maiorescu n-ar fi convins pe nimeni că Eminescu este centrul iradiant al canonului literar românesc, dacă n-ar fi avut stil. Maiorescu a stăpânit atât de desăvârşit instinctul ritmului esenţial, încât el n-a mai putut fi întrecut decât de foarte puţini scriitori: Eminescu, Caragiale, Bacovia, Arghezi, Rebreanu, Ion Barbu, G. Călinescu şi alţi câţiva.

C.I.U:Aveţi anumiţi critici literari contemporani cu care vă simţiţi afin? În România, în lume…

Th.C:Al.Paleologu, Marian Popa (când nu cade în prolixitate), René Girard.

C.I.U:Premiul Nobel este doar „o obsesie provincială şi copilăroasă” a românilor, aşa cum afirmă Norman Manea?

Th.C:O obsesie de acest soi chiar pentru Norman Manea, dacă n-ar fi a unor critici care s-au iluzionat că pregătesc terenul pentru Mircea Cărtărescu, poet excepţional, dar nu genial, lipsindu-i profunzimea, autor al unei capodopere intraductibile: Levantul. Nenorocirea e că obsesia pentru acest premiu, la noi, produce siluiri ideologice, campanii împotriva unor mari personalităţi, ca în cazul lui Mircea Eliade. Cum scriitorii mari sunt rareori „corecţi politic”, ajung laureaţi foarte mulţi autori modeşti, care găsesc sprijin acolo unde trebuie. Exact ca în politica distribuirii premiilor în România Recent, cotidianul britanic The Times se întreba ironic: „Ce au în comun Elfriede Jelinek, Imre Kertész şi Wislawa Szymborska? Toţi au primit Premiul Nobel pentru Literatură. Ce au în comun Marcel Proust, James Joyce şi Graham Greene? Niciunul dintre ei nu l-a primit”. O apreciere care ar trebui să ne lecuiască.

[Vasilisia Lazăr]

Extraordinare aceste interviuri, domnule Uşurelu! Toată admiraţia!