Interviu cu ALEXANDRU DOBRESCU din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...prostul e gelos pe cel cu mintea destupată, leneşul - pe omul harnic, semidoctul - pe cărturar, afonul – pe dăruitul cu talent.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Kazantzakis demonstra că-şi contopeşte necesităţile contemporaneităţii. Care ar fi la noi, acum, priorităţile în spaţiul artistic, estetic?

ALEXANDRU DOBRESCU:De va fi rostit o asemenea propoziţie, ba încă de se va fi încăpăţânat să demonstreze negru pe alb că aşa şi nu altfel stau lucrurile, Kazantzakis trebuie că a comis o banalitate cât el de mare. Grecul elenistic avea deplina cunoştinţă de această fatalitate, încât foarte mă mir că un urmaş târziu, precum Kazantzakis, a putut face caz de ea ca şi cum numai ce ar fi descoperit-o. Până şi cronicarii noştri aveau credinţa că bietul om stă sub vremi, nu viceversa, şi că încercarea de a se sustrage determinărilor timpului e zadarnică, denotând - până la urmă - o imensă prostie.

Dubla întrebare pe care mi-o adresaţi mă pune în încurcătură. Priorităţile în spaţiul artistic? Eu am crezut mereu că obiectul artei a fost prin secole unul singur, omul, în măreţia şi nimicnicia lui dintotdeauna. Nu am cunoştinţe de vreo creaţie artistică din miezul căreia să lipsească. Şi nici nu întrevăd vreun imperativ al ceasului de faţă îndeajuns de presant ca să-i ia locul. Literatura, muzica, pictura au fost şi au rămas oglinzile în care omul şi-a scrutat chipul, închipuindu-şi că se va cunoaşte mai bine. Priorităţi estetice?Nu sunt sigur că există aşa ceva şi nici dacă ar fi nimerit să existe. Ar trebui chestionaţi artiştii înşişi, să ne lumineze. Cred, în schimb, că ar fi de lămurit cu prioritate câteva lucruri în orizontul teoriei şi criticii artei. Mi se pare, de exemplu, că, bizuindu-ne pe experienţa artistică din ultimele decenii şi pe mutaţiile produse în sensibilitatea consumatorului de artă, am avea toate motivele să redefinim conceptul de frumos şi, mergând mai departe , pe acela de valoare estetică. Şi să reflectăm dacă e nimerit să extindem într-atât înţelesul valorii artistice încât să acopere experimentele ce ne-au fost oferite în chip de artă în vremea din urmă.

C.I.U:Se vorbeşte permanent despre starea jalnică a culturii de astăzi în comparaţie cu cea din vremea lui Maiorescu. Au înflorit insuficienţa culturală, obrăznicia care ţine loc de talent, iar unii, cu pretenţii literare, suferă de golul cel din crieri”. Este, bănuiesc şi părerea dv. Ce-i de făcut?

Al. D:Ar fi multe de spus. Întâi, că starea lumii româneşti de azi nu e neapărat mai rea decât acele de acum un veac şi jumătate. Noi o resimţim altfel pentru că ne e aproape, trăim în mijlocul ei şi-i suportam în fiecare zi neajunsurile. Însă păcatele arătate cu degetul de Maiorescu, începând cu invazia formelor goale în plan instituţional şi sfârşind cu proliferarea mediocrităţii în sfera rezervată îndeobşte valorile, se regăsesc aproximativ în aceleaşi proporţii, Şi în cuprinsul societăţii actuale. Celor care reclamă necesitatea, în clipa de faţă, a unui nou Maiorescu, în stare a aşeza lucrurile în albia firească, ar trebui să le atragem atenţia că războiul declarat de Maiorescu „formelor fără fond” şi mediocrităţii nu s-a încheiat, cum greşit ne învaţă istoriile literaturii şi manualele de şcoală, prin victoria junimistului. „Formele fără fond” nici nu erau, cum nu sunt nici acum, un inamic real, ci unul eminamente retoric. Realitatea nu cunoaşte forme efectiv goale, ci doar grade diferite de adecvare a fondului la formă. Toate tipurile de societate s-au confruntat cu această problemă, încercând fiecare în felul ei, să reducă decalajul ca şi inevitabil dintre aparenţă şi esenţă. În nici un caz să arunce la gunoi, cum recomanda mentorul junimist, formele cu un conţinut într-o prima instanţă nepotrivit . Pe de alta parte, nici tratamentul aplicat de Maiorescu agresivei mediocrităţi nu era dintre cele mai potrivite. Prezentă în toate epocile, niciodată dispusă să îşi adapteze purtarea la lungul nasului, ea poate fi marginalizată, discreditată, nu şi exterminată. Sigur că e de datoria criticii să facă oficiul aşezării ei la locul cuvenit; însă citind cu ochii deschişi şi cu mintea trează criticile maioresciene, nu se poate să nu se bage de seamă depărtarea între formulările principiale întotdeauna radicale şi comentările (câte sunt) de texte, în care principiile se ajustează, asprimile se domolesc, exigenţele devin mai îngăduitoare, astfel că atâtea dintre mediocrităţile momentului trec fără greutate printre furcile pe care era cât pe ce să le credem caudine. Semn că bunul simţ are câştig de cauză în faţa pornirilor belicoase cu orice preţ. Ce-i de făcut? Întrebaţi precum Cernâşevski. Putem, de pildă, lăsa lucrurile în voia lor, nădăjduind că anomaliile vor fi resorbite de organismul viu al culturii. Ceea ce, pe plaiurile mioritice, unde nu mai dau de mult turcii, adică nu mai există urgenţe, e foarte puţin probabil. Sau putem pune umărul la instaurarea condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca, în sfârşit, competenţa să ajungă în situaţia de a lua decizii. În fond, nu alta a fost principala realizare a lui Maiorescu în ordine practică: a selectat profesioniştii adevăraţi şi i-a lăsat să lucreze, fiecare în domeniul său de competenţă. Fără acest efort de aşezare a valorilor la locurile meritate, mersul înainte al societăţii noastre la sfârşitul veacului al XIX.-lea şi începutul celui următor ar fi fost de neconceput. Marea piedică în calea progresului României actuale nu o reprezintă mediocrităţile de nestârpit, ci nepricepuţii sadea proiectaţi de dumnezeii şi sfinţii lor politici în funcţii de care atârnă soarta naţiei şi care, începând de a doua zi, ajung să se creadă întruchiparea înţelepciunii de valori, răsturnate cu dinadinsul în ultimele două decenii. Când îşi vor redobândi măcar o parte din trecuta-le demnitate şi autoritate, vom avea motive să fim optimişti. Deocamdată însă… vă istorisesc o anecdotă. Am mai spus-o, dar nu strică să o repet. Se povesteşte că la uşa lui Pindar, ilustrul autor de imnuri, a bătut într-o bună zi un om cu un pergament în mână: „Mărite Pindar, m-am învrednicit şi eu să compun câteva imnuri şi te-aş ruga sa-mi spui ce crezi despre ele.” Pindar a desfăcut pergamentul, l-a citit de la un cap la celălalt şi a întrebat: „ce meserie ai?” „Negustor” a răspuns omul. „Atunci du-te şi vezi-ţi de negustorie.”. S-a întors omul acasă şi, ruşinat că îndrăznise să se apuce de o îndeletnicire pentru care nu avea chemare, şi-a pus capăt zilelor. Aştept momentul când analele române vor înregistra prima sinucidere cauzată de ruşinea ocupării pe nemerit a unei funcţii publice oarecare. Atunci putem fi siguri că am apucat drumul cel bun.

C.I.U:În Iaşul acesta plin de oameni geniali se întâmpla uneori evenimente de-a dreptul tragice. Să menţionăm doar alungarea actorului şi poetului Vitcu de la Teatrul Naţional din Iaşi sau aruncarea (pur şi simplu) din Universitate a marelui eminescolog Mihai Drăgan, care, în urma acestui fapt netrebnic, a şi decedat. Există vreo explicaţie, vreo conjuraţie, vreo…?

Al.D:Explicaţia e veche şi la îndemâna oricui: prostul e gelos pe cel cu mintea destupată, leneşul - pe omul harnic, semidoctul – pe cărturar, afonul – pe dăruitul cu talent. Dacă această gelozie ar fi stimulatoare, încurajând reducerea prin autocultivare a decalajelor faţă de privilegiaţii destinului, n-ar fi nimic de obiectat. Din nenorocire, această invidie ia, câteodată, înfăţişări de-a dreptul hidoase, de nu chiar tragice. Mai ales după 90, când, descătuşate de orice cenzura morală, instinctele primare au invadat piaţa publică, libertatea fiind echivalată cu expunerea neruşinată a mizeriei lăuntrice în văzul semenilor, fenomenul a căpătat o alarmantă răspândire. Acum, nu mai e suficient să-l bârfeşti în fel şi chip pe cel invidiat, să-l dai pradă nesătulei guri a mahalalei, punându-i în seamă intenţii şi fapte la care nici cu gândul n-a gândit; trebuie sa-i faci zile fripte la propriu, să-i ia la bani mărunţi averea, rubedeniile şi prietenii, să scrii denunţuri anonime către cei dispuşi să le ia în seama, pe scurt – să-i distrugi echilibrul sufletesc, să-l scoţi din minţi. Iar dacă tot nu ţi se pare destul, să-l extermini.

Cazul Mihai Drăgan nu e, din nenorocire, un accident; e doar unul dintr-o mulţime.„Lasă,domnule, că nici el nu va fi fost un sfânt.”... Se prea poate să fi avut dreptate. Pământul nu mai e de mult populat cu sfinţi. Dar cât de tare trebuie să urăşti un semen, a cărui mutră nu o poţi suferi, al cărui fel de a fi te calcă pe nervi sau ale cărui opinii îşi stau în gât, ca să-i doreşti efectiv dispariţia? Iar atunci când se întâmplă tragedia, să te bucuri mai ceva ca un copil dăruit cu o jucărie îndelung aşteptată? Să ne înţelegem: în această ticăloşie fără de margini n-au fost implicaţi indivizi reduşi la minte, suferinzi de cine ştie ce tare genetice, cu sensibilitatea atrofiată până la nesimţire, mă rog, nişte bestii cu chip de om, ci nişte inşi cu pretenţii de intelectuali subţiri, dascăli de facultate, cititori şi comentatori de literatură, autori de cărţi. Asta mă îngrozeşte: că nici măcar un contact prelungit cu valorile culturale nu e în stare să ne facă mai buni, mai toleranţi, mai oameni.

C.I.U:După două decenii neîntrerupte, aţi renunţat să mai faceţi cronică literară. De ce? Nu v-aţi gândit să o reluaţi?

Al.D:Am abandonat-o, îndată după 1990, dintr-un apăsat sentiment al zădărniciei. Realizam atunci că – într-o lume isterizată de impactul libertăţii, în numele căreia, scăpate şi sfărâmând delaolaltă, în oarba lor furie, orice putea aminti de trecut, aşadar şi tabelele de legi după care umanitatea s-a călăuzit dintotdeauna – a persista să faci critică de întâmpinare devenise o activitate fără sens, prin nimic deosebită de cuvântările în deşert. Eram însă la fel de convins că nu peste multă vreme, lucrurile îşi vor aminti de albia firească, puterile minţii redobândind controlul asupra puterilor imprevizibile ale afectelor. Doamne, cât m-am înşelat! Ceea ce presupuneam a fi o situaţie temporară, o altă noapte de coşmar, precum atât de nefericită istorie scrisă a trestiei gânditoare româneşti, după care luminile spirituale se vor înstăpâni iarăşi peste lumea noastră, pare a nu mai avea capăt. Şi, pe cât se poate constata, nu doar tinerii născuţi şi crescuţi în aceste vremuri tulburi o socotesc, în lipsa unui termen de comparaţie, expresia deplinei normalităţi, dar şi cei trecuţi bine de maturitate ( şi, deci, lipsiţi de scuze) sunt pe cale să se deprindă cu ea, să se mlădieze după aberantele-i existenţe, să-i primească fără împotrivire aiuritoarele ierarhii, ba chiar să participe nemijlocit la susţinerea lor cu o energie şi o convingere egale acelora cheltuite odinioară în apărarea redutelor logicii, ale bunului simţ şi ale bunului gust. Mai ales trecerea cu arme şi bagaje a câtorva dintre fruntaşii bătăliei pentru triumful dreptei judecăţi de cealaltă parte a baricadei – unde, siluind cu bună ştiinţă regulile elementare ale raţionamentului, încercând să confere temeinicie absurdităţii, să facă din sofistică o culme a logicii, din prostie expresia absolută a înţelepciunii, din mitocănie idealul de conduită şi din ignoranţă, calea sigură spre desăvârşirea individuală – ar trebui să ne îngrijoreze. Pe măsură ce realitatea din preajmă e tot mai hotărâtă să ne sfideze bruma de judecată, să ne contrazică habitudinile, să ne schimbe convingerile intime, rămase intacte şi după traversarea unor epoci la o adică infinit mai negre, să ne controleze până şi gândurile încă nerostite, să ne impună democratic şabloanele de gândire ale unei majorităţi ilustrate cu deosebire prin supunere la pieritoarele slogane ale momentului, pe măsură ce se întâmplă toate acestea şi încă multe altele, mă întreb tot mai des dacă nu voi fi comis acum 20 de ani o gravă eroare de apreciere şi dacă n-ar trebui, în pofida senzaţiei de zădărnicie, să-mi urmez calea. Pentru că, iată, nimic esenţial nu s-a schimbat între timp. S-au modificat veşminte, suprafeţe, forme, însă fondul – agresiv, umilitor, sfidător – a rămas neatins. Credeam că gândul e, în sfârşit, lăsat a-şi spune - umilitor, sfidător – a rămas neatins. Credeam că gândul e, în sfârşit, lăsat a-şi spune păsurile şi constatăm că acest drept, pe cât de legitim, pe atât de intangibil, e valabil doar între anumite limite, în afara cărora încetează să mai funcţioneze. Credeam că artistul şi gânditorul sunt liberi să întoarcă pe toate feţele orice subiect li se pare a atinge cât de cât semnificativ condiţia umană, ca să băgăm de seamă că există teme şi probleme pe care e recomandabil, dacă nu primesc un tratament convenabil, să le ocolească. Credeam că scara valorilor nu va mai fi nevoită să îndure strâmbătăţi, inteligenţa şi talentul aflându-şi fără împotrivire locurile meritate, ca să asistăm la instaurare, prin vot, a unor ierarhii zămislite de nepricepere şi prost gust. Credeam că puţinele noastre repere fundamentale – limba, credinţa, cultura – terfelite în fel şi chip de-a lungul tuturor veacurilor, îşi vor recăpăta demnitatea, ca să le descoperim batjocorite cum nu cred să mai fi fost vreodată. Credeam că egalitatea în drepturi va fi la locul ei numai în cadrele ei organizării sociale, ca să ne trezim că ea vrea să ordoneze totul, inclusiv sfera valorilor intelectuale şi artistice, prin definiţie nedemocratică. Credeam că politica însăşi, crescută din principii, nu din oportunităţi meschine v-a înceta să se mai amestece în teritorii ce-i sunt complet străine, lăsându-le să se călăuzească după propriile criterii de definiţii, ca să asistăm la spectacolul substituirii unei politici opresive printr-o alta de aceeaşi factură (real-politik), poate că în aparenţă mai uşor de suportat, dar în fond deopotrivă de constrângătoare: credeam că am scăpat dintr-un univers jalonat de tabu-urii,de restricţii şi interdicţii, ca să ne pomenim, din lac în puţurile ,, corectitudinii politice”, înţesat şi el de indicatoare, recomandări şi avertismente. Ştiu prea bine că tentativa de a te aşeza de-a curmezişul atâtor anomalii şi a altora (înflorite fără excepţie dintr-o funciară alergie la puterile spiritului) are, în ceasul de faţă, puţine sorţi de ale opri înaintarea. Probabil că, îndată după 90, când erau în cărare şi plăpânde, reuşita ar fi fost mai aproape. Însă după atâţia ani, rădăcinile lor s-au înfipt temeinic în solul fiinţei noastre, tulpinile s-au îngropat, ramurile au rotunjit coroane ample, florile au sfârşit de atâtea ori în fructe, din seminţele purtate de vânturi au răsărit alte şi alte generaţii de anomalii, una mai imună la atacuri decât cealaltă. Iar acest valuri succesive de aberaţii ne-au luat în stăpânire, au devenit parte a realităţii dimprejur şi , încă mai grav, a peisajului nostru lăuntric. Gândim, iubim, suferim, visăm, sperăm şi mai ales tăcem în funcţie de el. Dar, chiar aşa fiind, tot ar merita încercarea. Mai sunt încă oameni credincioşi puterilor minţii, rezemându-şi şubrezenia fiinţei pe tăria spiritului. Mai există semeni pentru care o idee, bine formulată, un poem bine simţit, un roman bine construit sunt mai de preţ decât toate reuşitele materiale laolaltă. Şi, apoi, unul singur de ar fi tot merită.

C.I.U:Sunteţi considerat un scriitor atipic, chiar extravagant prin temele abordate, de neînţeles pentru că aţi dorit experimente literare, o abatere de la tradiţie… O temă ca nebunia n-a prea fost luată în seamă… Aţi recomanda-o?

Al.D:Cu părere de rău, e prima oară când aud asemenea păreri despre mine. De unde şi până unde „extravagant”? Să fie, oare, o „extravaganţă” scrierea unei cărţi despre Maiorescu? Ea a ieşit din convingerea că tratamentul aplicat junimistului de contemporanii noştri străluceşte prin inadecvarea, că omul viu Maiorescu e de căutat în ansamblul textelor sale, nu în doar câteva alese pe sprânceană, că invocarea lui obsedantă, în privinţe ce i-au fost străine, e păguboasă. Mi s-a părut că, decât să ne închinăm cu ipocrizie la o statuie, la o adică indiferentă, e mai nimerit să păşim pe urmele personajului trăitor acum un veac şi jumătate, să vedem ce-l apropie şi ce-l desparte de critici, de luptă, inclusiv de noi, şi câtă îndreptăţire există în pretenţia celor mai mulţi de a fi consideraţi urmaşii săi legitimi. Să fie cumva „extravagantă” redactarea unei istorii a plagiatului naţional? Rostul Corsarilor minţii era să umple un gol. Cum să elaborezi o istorie a beletristicii înainte de a te edifica asupra gradului de originalitate al operelor care o alcătuiesc? Sau e cumva „extravaganţa” alcătuirea unei ediţii a „detractorilor lui Eminescu”, sintagmă sub care sunt înregimentaţi de-a valma critici serioşi şi puzderie de veleitari? Nu m-am dorit niciodată un excentric, în sensul că nu m-am străduit să ies neapărat în evidenţă. Recunosc, îmi lipseşte darul formulărilor învăluitoare, în faldurile cărora încap laolaltă laude cu iz de execuţie şi blamuri cu parfum de elogiu. N-am, va să zică, acea fărâmă de „diplomaţie” care face până şi din chinină un produs nu doar comestibil, ci un veritabil răsfăţ al papilelor gustative. Infirmitatea de care sufăr se numeşte francheţe şi, la anii mei, e cam târziu să o tratez. Dacă ea mă scoate cumva din rând şi mă aşază printre excentrici, asta nu mai e vina mea.

C.I.U:In timpurile acestea vitrege, se pare că o parte dintre criticii literari, dintre intelectualii ieşeni ar vrea să dea repere morale unei societăţi dominate de puterea banului şi de cultura manelistă. Cine-i împiedică să insiste până la capăt?

Al.D:Zvonuri, domnule! La urechile mele de ieşean n-au ajuns asemenea veşti. Eu am auzit numai că, hăt, demult, în târgul Ieşilor, pe atunci pol cultural al României, un armean pe nume Garabet Ibrăileanu a formulat părerea că opera de artă nu are o valoare exclusiv estetică, ci topeşte şi alte valori, filozofice, sociale, politice şi, nu în ultimul rând, morale. Maiorescienii cu acte în regulă l-au cam luat atunci peste picior, abia mai încoace vădindu-se că autorul Spiritului critic… avusese, totuşi, dreptate. Literatura nu a fost niciodată străină de morală. Dar a fost la latitudinea cititorilor de meserie, care sunt criticii, cum şi cât să o ia în considerare.

C.I:Scrieţi undeva despre absenţa „demisiei de onoare”. Pe mine mă supără şi absenţa unor expresii care mi-au bucurat copilăria şi tinereţea, expresii pe care le foloseau părinţii şi bunicii: „cuvânt de onoare”, „mi-am dat cuvântul”, „pe cuvântul meu”. Când cineva îţi spunea astfel, erai sigur că promisiunea va fi îndeplinită sută la sută. Ce mai înseamnă astăzi promisiunile şi ce vor fi în viitor?

Al.D:Englezii au o formulă ce denumeşte înţelegerea verbală între două persoane, cu putere de lege nescrisă : gentlemen’agreemnet. A călca un asemenea acord e tot una cu pierderea onoarei, considerată cel mai de preţ bun public al individului. Însă noi nu suntem englezi, ci trăitori la Porţile Orientului, unde totul este luat în uşor, va să zică şi onoarea, cuvânt pe care nimeni nu mai dă aici doi bani. N-a dat nici în trecut dovadă sumedenia de trădări ce a punctat istoria noastră medievală, premodernă şi modernă. Drăghicescu sugera că unul dintre defectele românilor ar fi lipsa de caracter. Şi cred că avea dreptate. Codul românesc de morală practică are o elasticitate de-a dreptul înspăimântătoare. Asta în vreme ce codul nostru de morală teoretică e de o inflexibilitate fără cusur. Suntem cei mai veşnici procurori ai păcatelor altora, dar purtarea noastră e prea plină de călcări ale cuvântului dat, de minciuni, de trădări etc. Aruncăm piatra fără strângere de inimă, de parcă am fi imaculaţi. Mai mult, ni se pare firească o asemenea conduită duplicitară şi a mers până acolo încât am făcut din ea explicaţia supravieţuirii noastre ca neam de-a lungul secolelor. Suntem, deci, dovada vie că se poate trăi şi aşa.

C.I.U:Vă place drumul vieţii dv.? Dacă aţi putea alege, aţi lua din nou aceeaşi cale?

Al.D:Nu ştiu, fiindcă mi-e peste puteri să mă imaginez în situaţia de a face ceea ce nu pot face. Am copilărit într-un teatru, unde tata era pictor scenograf, şi eram convins că voi fi actor. Am renunţat însă la actorie de dragul mamei, care suferea enorm la gândul că voi ajunge „saltimbanc”. Nu i-am reproşat-o niciodată, dar, pe durata studenţiei la filologia ieşeană, n-am avut tăria să intru într-o sală de teatru. N-ar fi, deci, exclus ca, într-o altă viaţă, să devin, în fine, „saltimbancul”care era să fiu.

C.I.U:Un premiu literar este o recunoaştere, o răsplată că ai tăcut când ai fost nedreptăţit sau un îndemn să aştepţi şi să accepţi viitoarele injustiţii care te vor lovi?

Al. D:Premiul are o sumedenie de înţelesuri. Alături de cele enumerate în întrebare, adăugaţi-l pe acela, probabil cel mai frecvent, de a arăta cu degetul o eroare de percepţie. Dau numai două exemple, unul din vechime, altul de dată recentă: în 1891, Academia a respins de la premiu două volume de Caragiale, iar scrierea cea mai premiată din 2008 a fost acea expresie necenzurată a frustrărilor personale care se chemă Iluziile literare române de Eugen Negrici. Să nu ne amăgim că premierea strâmbă, în dispreţul evidenţelor, ar fi o performanţă specific românească. Obiceiul e universal, juriul Premiilor Nobel pentru Literatură fiind, de departe, fruntaş pe ramură. Noi comitem imprudenţă de a le atribui premiilor mai mult decât pot duce şi apoi ne minunăm că îşi dau în petec. De pildă, presupunem că ele consacră sau onorează numai valori literare incontestabile. E adevărat că, uneori, foarte rar, se întâmplă ca juriile să premieze tocmai cărţile socotite eminente de cunoscătorii domeniului. Regula generală e însă tocmai nesocotirea opiniilor cât de cât avizate şi acreditarea unor scări ad-hoc ale valorilor momentului. Premiile sunt copiii din flori ai conjuncturii şi nu văd de ce le-am spori însemnătatea.

C.I.U:Rezistenţa scriitorilor în comunism este bine cunoscută, astăzi? Aţi putea da câteva exemple notorii pe plan naţional? În afară de cele trei, patru atât de mediatizate…

Al.D:Nu m-am socotit niciodată un dizident. Pentru simplul motiv că nu credeam în dizidenţă. Cum să contribui tu, un simplu cronicar literar, la şubrezirea unui regim aşa de bine organizat, care părea etern? Credeam, în schimb, altceva: că puteam, cât îmi stătea în puteri, să spun în textele mele adevărul, adevărul meu – fireşte, şi să-i fac pe cititori părtaşi la el. Mă simţeam mândru ori de câte ori răzbeau în  foiletoanele mele observaţii de oarecare generalitate, aplicabile nu doar cărţilor, dar şi împrejurărilor politice, sociale, economice. Azi ştiu prea bine că aceste mici „vitejii“ aveau audienţă cu deosebire printre intelectuali, însă şi printre funcţionarii cu funcţii de răspundere pe linia supravegherii presei culturale. Unii dintre aceştia din urmă se făceau că nu le văd, alţii, mai zeloşi, nu ezitau să informeze organele în drept despre asemenea „abateri“. Puteai fi „reclamat“ în taină, dar şi în văzul tuturor. Odată, zelul unor astfel de funcţionari culturali era să mă lase pe drumuri. Se întâmpla prin optzeci şi ceva, când Convorbirile literare, unde lucram, au iniţiat o dezbatere asupra anului literar precedent. Au răspuns invitaţiei Gh. Grigurcu, Alex. Ştefănescu, iar din partea revistei – subsemnatul. Nu are rost să reiau ce scria fiecare acolo. Destul că, la doar câteva zile, Scânteia publica un comentariu violent, ieşit de sub pana lui C. Stănescu, în care cei trei participanţi la dezbatere eram acuzaţi că vehiculăm idei contrare înaltelor principii după care se călăuzea societatea noastră socialistă. Ştiam că o critică în Scânteia atrăgea automat sancţiuni administrative. Ceea ce nu m-a împiedicat să-i trimit vigilentului comentator de la organul partidului ultima-mi carte, cu următoarea dedicaţie: „Domnului C. S., a cărui defecţiune morală îmi este indiferentă.“ La nici o săptămână, am fost chemat la Judeţeana de Partid, punându-mi-se în vedere să-mi caut alt loc de muncă. N-am făcut-o, dar – în disperare de cauză – am trimis un memoriu Comitetului Central, apărându-mă cum m-am priceput mai bine. Estimp, redactorul şef al Convorbirilor avea o problemă: cu cine să mă înlocuiască în redacţie. Fiindcă nu ducea lipsă de amatori. După vreo câteva luni de incertitudini, mă pomenesc chemat iarăşi la Judeţ, unde mi se aduce la cunoştinţă că venise răspunsul la memoriul meu şi că, în esenţă, mi se dăduse dreptate. Brusc despovărat de grija zilei de mâine, mi-am recăpătat aplombul: „De vreme ce tot mi s-a dat dreptate, i-am zis activistului din faţa mea, urmează ca autorul măgăriei să-ţi ceară scuze public, tot în Scânteia, pe aceeaşi pagină şi cu acelaşi corp de literă.“ Activistul a zâmbit a râde, însă, luându-şi seama, a redevenit sobru şi important: „Tovarăşe, Scânteia nu publică niciodată scuze!“

Nu, n-am fost niciodată un dizident, adică un opozant făţiş al regimului, iniţiator de proteste, acţiuni ostile etc. Eram doar un critic literar care ţinea la părerile sale, exprimate cu oarecare francheţe. Că o astfel de conduită producea câteodată efecte dureroase, asta nu se datora în primul rând sistemului, cât trepăduşilor care îl reprezentau. După o cronică defavorabilă a uneia dintre „isprăvile“ sale editoriale, un aşa-zis istoric literar cu atribuţii politice în cultură i-a cerut deschis lui Corneliu Ştefănache să mă dea afară din redacţie. Un „confrate“, supărat că-l pusesem pe două coloane, a avut ideea să lanseze zvonuri, la vremea aceea periculoase, despre trecutul politic al părinţilor, ca să ceară, în baza lor, îndepărtarea mea din presa literară. Înmulţite de la un an la altul, resentimentele nepricepuţilor şi mediocrilor au avut, în cele din urmă, şi efecte administrative, pomenindu-mă cu norma de la Convorbiri înjumătăţită. Şi înjumătăţită a rămas timp de doisprezece ani. Veţi zice, probabil, că principalul vinovat era regimul care tolera asemenea maşinaţiuni, însă uitaţi-vă împrejur şi spuneţi-mi cu mâna pe inimă că ele au dispărut din lumea care s-a lepădat de comunism! Nu doar că n-au dispărut, dar sunt înfloritoare, ba chiar s-au diversificat luxuriant. Alergia la critică şi consecinţa ei palpabilă – ambiţia de a le închide gura celor cu păreri diferite de ale tale – nu ţin de sistemul politic, ci de educaţie şi de caracter. La urma urmelor, cât caracter, atâta democraţie! Ştiu bine că, după ‘90, destui mânuitori de condei s-au întrecut să găsească în propria biografie întâmplări de natura celor invocate mai înainte, prezentate drept mărturii ale vechii şi neabătutei lor atitudini anticomuniste. Iar dacă nu le dădeau – din pricini explicabile – de urmă, să le fabrice. În ce mă priveşte, le-am socotit mereu riscuri asumate ale meseriei pe care am practicat-o. Poate că, ocupându-mă cu altceva, aş fi avut o existenţă mai puţin agitată. Deşi experienţa de câteva decenii mă trage de mânecă, amintindu-mi că nu prea există domeniu în care analfabeţii să nu se închipuie cărturari, ageamii – specialişti, iar canaliile – repere morale şi să nu se dea în lături de la nimic pentru a face din nefericita lor iluzie convingere obştească.

Revenind la întrebare, adevăraţii dizidenţi români pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Cât despre scriitorii dizidenţi, nu cunosc decât unul singur, Paul Goma, care a luat cu sfântă naivitate pe cont propriu un război al tuturor şi al nimănui anume. Privind lucrurile de la oarecare distanţă, mai că l-ai putea bănui victorios în acest război donquijotesc. Dacă însă te uiţi mai de aproape, realizezi că, de fapt, el i-a fost doar victimă.

C.I.U:Dacă ar fi să vă scrieţi memoriile, aţi merge pe modelul jurnalelor lui Nicolae Breban, Mircea Zaciu, Livius Ciocârlie….?

Al.D:Sincer? Habar n-am. Nici nu m-a cutreierat un asemenea gând. Dacă ar fi, totuşi, să mă apuc vreodată de aşa ceva, presupun că aş nimeri firul călăuzitor şi, desigur, tonul. Deocamdată, am alte griji: în primul rând, să termin istoria plagiatului, ale cărei dimensiuni cresc pe zi ce trece precum aluatul; pe urmă, să sistematizez informaţia de acolo într-un dicţionar al plagiatelor autohtone; să definitivez studiul introductiv la volumul al IV-lea din Detractorii lui Eminescu şi, nu în ultimul rând, să dau o formă acceptabilă unui mai vechi proiect, eseul Caragiale – originea speciilor, o încercare de definire a fizionomiei neamului românesc. Când mă voi achita de aceste datorii, voi avea şi răgazul, şi dispoziţia să îmi fac alte planuri.

C.I.U:O expresie latinească nu-mi dă pace: „Non nova sed nove” (În termeni noi, dar nu lucruri noi). Plecând de aici,,mă întreb ce mai avem noi, cei prezenţi, de spus despre teme tratate de Byron, Eminescu, Balzac, Hugo etc. Mai contează că îmbrăcăm acest „tot” vechi în haine noi?

Al.D:Nu suntem nici mai inteligenţi, nici mai sensibili decât înaintaţii noştri. (Dimpotrivă, am uneori impresia că acuitatea minţii ni s-a diminuat, iar sentimentele şi-au mai pierdut din adâncime. Cât despre slăbiciuni, chiar dacă nu par a fi mai numeroase, ele sunt, fără doar şi poate, mai pregnante.) Iar literatura, care e după chipul şi asemănarea celor care o scriu, macină, de atâtea mii de ani, acelaşi mănunchi de teme, caută răspunsuri la aceleaşi întrebări. Numai ingredientele (ideologice, politice, sociale, morale, stilistice) cu care le împodobeşte se schimbă de la o epocă la alta. N-avem ce face: literatura e femeie şi moda e trecătoare.

C.I.U:Să încheiem aparent glumeţ interviul nostru…Închipuiţi-vă un sat sau un oraş în care trăiesc numai scriitori. Ştiind cât de sofisticaţi şi dificili sunt aceşti oameni, ce organe le-ar trebui operate sau extirpate pentru a se înţelege…?

Al.D:Nu aveţi o imaginaţie cam neagră? O asemenea societate ar fi, nu am nici un dubiu, insuportabilă. Insuportabilă chiar şi pentru ea însăşi şi, ca urmare, s-ar autodistruge înainte de a apuca să se consolideze.

[Vasilisia Lazăr]

C.I.U:Să încheiem aparent glumeţ interviul nostru…Închipuiţi-vă un sat sau un oraş în care trăiesc numai scriitori. Ştiind cât de sofisticaţi şi dificili sunt aceşti oameni, ce organe le-ar trebui operate sau extirpate pentru a se înţelege…?

Al.D:Nu aveţi o imaginaţie cam neagră? O asemenea societate ar fi, nu am nici un dubiu, insuportabilă. Insuportabilă chiar şi pentru ea însăşi şi, ca urmare, s-ar autodistruge înainte de a apuca să se consolideze.

:)

Citind acest interviu, am simţit cum creşte în mine mândria că m-am născut în Iaşi.

Reverenţă!