De gustibus...

[Veronica Pavel Lerner]

Gusturile nu se discută? Zicala "de gustibus non disputandum" nu mă mai satisface astăzi. Şi asta nu pentru că n-aş fi tot timpul încurajată să-mi spun părerea -prin toate mijloacele de "social media" ca Twitter sau Facebook, unde marea valoare a unui om e numărul de "prieteni" cu care poate nici nu s-a văzut vreodată- ci pentru că, pur şi simplu, am constatat că gusturile se mai şi schimbă.

 

Fac o paranteză: de ce spun că valoarea unui individ este măsurată prin numărul de "prieteni",  care, azi, se înmulţesc că ciupercile? Am auzit recent la radio un anunţ al unui hotel din SUA (nu mai ştiu oraşul) care închiriază gratuit un week-end oricărui turist cu peste 2000 de "prieteni" pe Facebook. Oare speră hotelul să-şi mărească clientela cu o parte din cei 2000 de "prieteni" ai turistului?  Oricum, precum s-a dovedit, aceşti "prieteni" pot juca uneori un rol important, ca de exemplu în viaţa politică a unei ţări.    

 

Dar să revin la gusturi. Unele, pe care le adoptăm din copilărie, rămân cu noi toată viaţa: dacă ne place cinstea, punctualitatea, rigurozitatea în muncă, dacă preferăm oamenii credibili şi integri, acest gen de gusturi nu se schimbă. Altele, spre marea noastră surprindere, se schimbă. Nu toate, dar multe şi din toate domeniile: culinar, artistic, literar, politic. Dar n-ar trebui să ne mirăm: şi noi evoluăm, nu numai mediul înconjurător şi tehnologia!

 

Memoria afectivă are un rol important în schimbarea sau păstrarea unor gusturi culinare, de exemplu. Am un prieten care urăşte orezul, nu se poate atinge de excelentul pilaf făcut de soţia lui, în schimb îi place orez cu lapte. Îmi spunea: "La armată ne dădea mâncare de orez, oribilă, dar pe vremuri, acasă, mama îmi făcea un orez cu lapte minunat". Acesta e un caz în care memoria afectivă păstrează gusturile intacte. Există şi cazul invers: eu, de exemplu, uram, copil fiind, chifteluţele de praz sau macaroanele cu sos de roşii, pe care le făcea mama în vremurile grele din anii 50. Dar azi, cine se chinuieşte să prepare chifteluţe de praz care, cu toate eforturile, tot nu ies "ca la mama acasă"? Eu însǎmi, exaltată de gustul lor nemaipomenit!

 

Ne e dor de noi înşine, tineri, confundând adesea acest dor cu cel după lucruri pe care, pe vremuri, le uram. Cum altfel s-ar explica nostalgia unora pentru "frumuseţile" din timpul comunismului în România? Sau plǎcerea cu care alţii ascultă cântecele patriotice pe care, prin anii 60, erau obligaţi să le repete, în corul şcolii, ore în şir?

 

Schimbările de gust au loc şi atunci când memoria afectivă are tendinţa de a compensa, prin percepţii pozitive, nişte suferinţe trecute. Astăzi, de exemplu, consum cu mare plăcere o budincă de cereale pe care acum câţiva ani, în spital, nu vroiam s-o văd!

 

Acelaşi fenomen s-a petrecut când l-am “cunoscut” pe Debussy. Îmi plăceau lucrările lui, le cântăm cu bucurie la pian. Dar quartetul de coarde nu mă entuziasma. Îl ascultasem o singură dată şi, în ciuda faptului că sunt o mare iubitoare a muzicii de camerǎ, nu m-a cucerit. Dimpotrivă! 

În tinereţe am vrut să urmez Conservatorul şi, la concursul de admitere,  exista proba de  “dicteu muzical”, în care candidatului i se cânta la pian un fragment muzical pe care el trebuia să-l scrie pe note exact cum l-a “auzit”. Ca şi dictările de texte, şi cele muzicale aveau diverse grade de dificultate.  Eu mă pregăteam pentru admitere cu Aurel Stroe, un tip sever, care-mi dădea dicteuri grele. Unul din ele a avut toate “trapele” posibile: note legate (care nu se auzeau, dar trebuiau "ghicite" şi scrise), schimbări de ritm, modulaţii, însfârşit, tot ce poate face imposibilă viaţa unui biet candidat la un concurs de admitere. Am urât acel dicteu. Era un fragment din quartetul de Debussy. Acuma ascult cu plăcere acelaşi quartet, pe care-l recunosc de la primul sunet! Care e explicaţia acestei schimbări? Îmi “mântuiesc” oare, cu percepţia mea de astăzi, chinurile şi angoasele din trecut, sau mă caut, în sunetele quartetului, pe mine însămi, absolventă de liceu?

 

Am dat numai câteva exemple de schimbare a gustului, dar sunt sigurǎ ca avem cu toţii numerioase experienţe de asemenea schimbǎri. De aceea, contrar indicaţiilor proverbului citat la începutul articolului, mie-mi place să discut despre gusturi, simplu şi mai ales  fǎrǎ dorinţa de a-mi impune pǎrerea...

 

 

 

 

 

 

  

[Vasilisia Lazăr]

O adevărată lecție de psihologie, Veronica! Și am mai aflat o noutate. Veronica mai are încă un talent de care nu știam. Muzica, în special muzica de cameră. :)

Cu privire la subiectul abordat. Da, gusturile nu se discută enunţă sec o vorbă latinească, încercând să justifice astfel inutilitatea de a argumenta preferinţele personale, variabile de la individ la individ, şi libertatea de a putea fi subiectiv în ceea ce priveşte anumite preferinţe, oricât de ciudate sau nepotrivite li s-ar părea altora.
Expresia care a început ca o justificare a gustului personal tinde să fie astăzi folosită mai degrabă apologetic: „poţi face ceva pe gustul omului?” :) Dacă asta îţi place ţie, pot eu să zic ceva? Pentru că, nu-i aşa, gusturile, oricât de proaste, aparent nu se discută. :)
În realitate, gusturile se discută al naibii de mult şi asta duce inevitabil la tot soiul de prejudecăţi. Eşti judecat după felul în care arăţi (adică după gustul tău stilistic), după muzica pe care o asculţi, după filmele pe care le vezi sau după mâncarea pe care o mănânci.
Gusturile personale sunt în mare parte un produs al întregului nostru bagaj de cunoştinţe şi de experienţe, de cultură şi de influenţe sociale. Nu ne naştem cu ele, cele mai multe sunt gusturi dobândite - şi cel muzical, şi cel în materie de filme, şi cel vestimentar (pe care îl dobândim cel mai probabil mimetic).
Probabil singurele care într-adevăr nu se discută sunt gusturile culinare, pentru că e greu să îi dictezi creierului altcuiva că iaurtul e bun cu usturoi și că tortul e mai gustos dacă îl mănânci cu pâine. :)
Adevărul e că gusturile se discută, şi încă rău de tot, iar pentru asta probabil e bine să încerci întotdeauna şi gustul altuia înainte să-l etichetezi. :)

[Vasilisia Lazăr]

Și daa, atâta timp cât gusturile pot fi educate, ele se și pot schimba pe parcursul vieții.

[Veronica Pavel Lerner]

Multumesc, Vasilisia. M-a incantat raspunsul tau, am ras cu hohote la ideea de a manca tort cu paine, desi se pare ca exista chestia asta. 

Sigur, gusturile sunt cultivabile si, de fapt, am vrut sa deschid o "discutie" pe tema asta. Proverbul spune "de gustibus non disputandum" si "disputandum" e tradus cu "discutam", dar eu cred ca "disputandum" inseamna mai curand "disputam", deci proverbul a spune sa nu discutam in contradictoriu , practic sa acceptam si gusturile altora. Evident, cu conditia sa nu deranjeze. Adica daca vecinului ii plac manele, sa nu puna radio-ul la maximum cu manele, ca sa le aud si eu...

Multumesc, J'arrive, pentru semn,