Chartier şi canapeaua literară

[Sorina Zota]

            Unul din motivele pentru care m-am oprit la Jean Pierre Chartier şi Introducerea în psihanaliza lui Freud - respectiv Capitolul III Tinereţea Psihanalizei (1896-1905) este acela că, la fel ca în anii adolescenţei mă preocupă şi acum tematica mecanismelor uitării şi a lapsusurilor, actelor ratate, a tuturor acestor stări, manifestări care apar în mod special în secţiunea menţionată.

            Un altul este metoda cu adevărat ingenioasă de analizare a gândirii freudiene a lui Chartier şi cazuistica subiecţilor, mai ales a viselor lor, foarte interesantă, abordată şi suprapusă de autor peste biografia lui Sigmund Freud, fapt care pentru mine a venit în „coliziune” cu interesul constant şi deosebit privitor la factorul REM, somnul cu mişcări oculare rapide sau somnul paradoxal, care implică re-amintirea firească a viselor^[1].

            Introducerea în psihanaliza lui Freud apare la editura IRI, Bucureşti 1998, iar autorul ei, Jean-Pierre Chartier face parte - în calitatea sa de psihanalist practician, din organizaţia psihanalitică de limbă franceză numită Quatrieme Groupe - a patra mare grupare ce apare după Societatea Franceză de psihanaliză, Asociaţia franceză de psihanaliză şi Şcoala Freudiană din Paris.

            Chartier este în aceeaşi timp directorul Şcolii de Psihologi practicieni asociată Universităţii Catolice din Paris, autor al unui „dicţionar” de mare folos parental: Adolescenţii dificili, apărut în 1992 în Toulouse, editura Privat, dar şi secretar ştiinţific în cadrul Centrului Internaţional de Criminologie Comparată asociat Universităţii din Montreal - Canada.^[2]

            În Introducere în gândirea freudiană - Concepte fundamentale ale psihanalizei^[3] Jean-Pierre Chartier propune o înţelegere cât mai adecvată a gândirii lui Freud într-o manieră originală şi cumva inedită: aceea de expunere a conceptelor freudiene pe fundamentul celor mai importante şi, implicit, marcante evenimente din viaţa lui Freud „împletite” cu experienţele şi concluziile cercetărilor personale, rezultate în urma consilierii şi tratării propriilor subiecţi.

            Totul descris şi aplicat pe text sub forma unei şedinţe clasice de psihanaliză, aşa cum o desfăşura însuşi Freud, interval considerat a fi o entitate vie, în perpetuă transformare de-a lungul „existenţei” ei.

            În acest mod Chartier fixează implicit o „ancoră” solidă în înţelegerea şi asimilarea gândirii freudiene astfel încât la finalul studiului, doritorul de cunoaştere să rămână suficient de bine impregnat mental atât cu bornele existenţei lui Freud, implicit cu experimentele lui, cât şi cu traducerea fidelă a acestora prin expunerea propriei cazuistici psihanalitice.

            În Introducerea în psihanaliza lui Sigmund Freud - traducerea propusă de Michaela Brânduşa Malcinschi^[4], J.P. Chartier oferă în trei paşi concişi explicaţia conceptului de psihanaliză şi anume: psihanaliza înţeleasă ca tânără teorie psihologică, modalitate de cercetare şi înţelegere a proceselor psihice, comportamentale invizibile la prima vedere şi, de metodă inedită de tratament a tulburărilor psihice.

            Pornind de la interacţiunea de investigare psiholog - metodă, Chartier condensează patru mari etape ale psihanalizei freudiene: „gestaţia”(1856-1894), „naşterea” (1895-1900), „tinereţea” (1896-1905), apoi „vârsta adultă”(1905-1916) a metodei în sine, plus trei tipuri discursive remarcate în şedinţele psihologice. Vorbim aici despre relatări, disertaţii şi asociaţii.

            Pe scurt, primul model discursiv se referă la subiecţii care îşi povestesc propria viaţă ori a celor dragi, a doua la expunerea generală asupra modalităţii în care ei concep existenţa şi tot ce este legat de trăirile oferite de ea şi, a treia, modalitatea în care ideile „scăpate” fără voie de subiecţi apar în momentul istorisirii unui vis sau o tematică personală.

            După trecerea în revistă a tuturor perioadelor constitutive motivaţionale care stau la baza metodei psihanalitice a lui Freud (copilăria, tinereţea, anii de ucenicie în laborator cu Charcot, a studiului nevrotico-isteric, a cocainei), Chartier vorbeşte despre amintirea-ecran, cu rolul de a proteja ceva situat dincolo de ce se percepe la suprafaţă, ascuns derulării obişnuite; despre teoria seducţiei, apărută în urma descoperirii freudiene a faptului că pacienţii săi au fost, într-un fel sau altul seduşi sexual în copilărie, de metoda catharhică, ce susţine sprijinul oferit de terapeut în manifestarea conştientă a emoţiilor pacienţilor, a sentimentelor şi stărilor blocate undeva în subconştient şi, de asemeni despre descărcarea emoţională, prin care un subiect se eliberează de afectul ataşat amintirii (abreacţia) unui eveniment traumatic.

             Pentru fiecare etapă a analizei psihice adusă de Freud în şedinţele sale, Chartier suprapune un caz clinic personal. Aşa trece prin toate fazele psihanalizei: asociaţiile libere (exprimarea fără discriminare a tot ce trece prin minte celui analizat), regula fundamentală (tot ce gândeşte şi simte pacientul), rezistenţa (tot ce împiedică munca terapeutică, acel ceva de care pacientul nu vrea sub nici un chip să audă) şi travaliul psihanalitic (cu cele patru stadii: recunoaşterea, demonstrarea, elucidarea şi interpretarea rezistenţei pacientului).

            Revenirea la capitolul de interes, Tinereţea Psihanalizei aduce în prim plan moartea tatălui lui Freud, amiciţia cu Wilhelm Fliess^[5] dar şi autoanaliza, care funcţionează pentru Sigmund ca relaţie de transfer (eu o numesc ancoră ambivalentă- atât pozitivă cât şi negativă, rezultată din pattern -urile comportamentale ale relaţiilor noastre de până atunci).

            În corespondenţa cu Fliess, Freud povesteşte despre visul care avea să fie cunoscut drept „culpabilitatea lui Freud, moştenire a agresivităţii sale — inconştiente atunci — faţă de tatăl său, care 1-a făcut să sosească în întârziere şi să avanseze data visului,”^[6] vis ce are la bază conceptul complexului lui Oedip cu cele trei etape ale sale: faza falică, teama de castrare şi etapa de identificare ori de rezolvare a conflictului interior, dezvoltat apoi mai amplu de Freud.

            Chartier trece inevitabil prin perioada debutului editorial al psihanalistului avut prin cartea Interpretarea viselor, care vizează două postulate de bază. Primul este acela că visul în sine este de maximă folosinţă atât celui care îl are, cât şi celui care analizează pacientul şi, al doilea că există un conţinut vizibil la prima vedere dar şi unul invizibil, impulsionat de dorinţele visătorului. Volumului în cauză îi trebuiesc şase ani de la data publicării - în 1899- pentru ca să fie apreciat cu adevărat.

            O altă caracteristică a psihanalizei freudiene menţionată de Chartier este tipologia viselor, împărţite de Freud în trei categorii: simple - sau clare, rezonabile, ori ceea ce Freud înţelege ca având o marjă de coerenţă chiar dacă visătorul conştientizează sau nu în mod clar de unde ori din ce anume s-a ivit acţiunea onirică şi, visele obscure, sau aşa cum le numeşte Jean-Pierre Chartier: „visele săgeţilor”.

            Chartier aplică propria cazuistică pe fiecare tipologie prin suprapunerea viselor propriilor pacienţi. Fiecare dintre cele trei categorii este explicitată prin cazul clinic 15 pentru visele simple (masa de revelion care urma să aivă loc în planul fizic este transferată în oniric prin servirea unor delicatese); cazul clinic 16 - visul rezonabil (Cordelia, femeia însărcinată care îşi doreşte permanentizarea stării de sarcină pentru plăcerea produsă de menţinerea fătului în mediul placental) şi, cazul clinic 17 – oniricul săgeţilor (visul cu umeraşele, plus cel cu găina şi pisica. Ambele vise „ancorate” sub simbolurile unor cuvinte sau imagini de animale).

            Toate etapele analizate atât de Freud cât şi de Jean-Pierre Chartier formează împreună mecanismele onirice pe care autorul le sincronizează într-o punte de transfer a înţelegerii şi asimilării psihanalizei.

            Insuccesul cărţii Interpretarea viselor a lui Sigmund Freud pare să pună capăt activităţii de psihanaliză. Dar toate acestea concură la câteva izbânzi personale pentru Freud-anume faptul că poate să scape de o mulţime de inhibiţii subconştiente, reuşeşte să vadă Roma (faţă de care avea o fobie din copilărie, etc.).

            Freud se angajează ca profesor cu ajutorul baroanei von Ferstel, o pacientă de-a sa şi, în 1904 publică Psihopatologia vieţii cotidiene, volum care de această dată se bucură de o mare popularitate. În mod cu totul inedit tocmai această angajare îi aduce în cele din urmă recunoaşterea eforturilor făcute în domeniul psihanalizei.

            În ultima scrisoare trimisă lui Filees, fondatorul psihanalizei spune că: „Aprobarea publicului mi-a fost pe dată dobândită, făgăduielile şi buchetele de flori plouă, ca şi cum deodată rolul sexualităţii ar fi fost descoperit de Maiestatea sa împăratul, semnificaţia viselor confirmată de Consiliul de miniştri, iar necesitatea unei terapeutici a isteriei votată de Parlament cu o majoritate de două treimi, iată-mă în mod vizibil devenit onorabil. Admiratorii cei mai intimidaţi mă salută de departe pe stradă."^[7]

            Aceeaşi corespondenţă ne oferă viziunea lui Freud asupra conceptului de lapsus (prin interferenţa unor amintiri dureroase ascunse în subconştient) şi a celui de uitare (acţiuni petrecute deja, care conţin elemente ce se doresc a fi păstrate în refulare). Concis şi limpede, rezultă că toate actele ratate au un sens: ele exprimă impulsiile şi intenţiile care le vor ascunse, fără a fi trădate în faţa conştiinţei.

            Traducerea mai precisă a cuvântului lapsus ar fi cea de provenită din latinescul lapsus - alunecare. Freud face această deplasare semantică pe înlocuirea unui cuvânt cu altul, deşi tot el este de părere că de fapt avem de-a face cu o serie de intenţii pe care le dorim de neaflat chiar şi faţă de noi înşine. Cu alte cuvinte vorbim despre acte ratate, acte care nu şi-au găsit menirea, nu au fost împlinite până la capăt în acţiunea discursivă.

            Mecanismele acestora sunt în final puse în mişcare de două intenţii opuse: una de manifestare, iar cealaltă de refulare, de ascundere sub preş a ceea ce dorim de fapt să uităm pe cât posibil pentru totdeauna.

            Ce reuşeşte de fapt cu prisosinţă în cartea sa Jean-Pierre Chartier este o remarcabilă coeziune, o aşezare concomitentă, perfect pliabilă a rezolvării propriilor cazuri, conform şi precis aplicată la nivel psihologic pe biografia şi conceptele analizei freudiene.

            Maniera în care face acest lucru este în mod clar inedită şi originală. Cu toate că psihanaliza freudiană eşuează la un moment dat prin propria îngrădire - mă refer la motivarea majorităţii acţiunilor onirice ca fiind produse ale dorinţelor sau neîmplinirilor visătorului, ea oferă primul punct de sprijin în înţelegerea fenomenelor mentale atât în planul imediat fizic cât şi în cel de repaus.

            Cum dorinţa lui Chartier pare să fi fost doar „aranjarea” unei şedinţe psihanalitice pe „canapeaua” literară oferită de cartea sa, el reuşeşte fără nici un efort aparent, să îmbine cu măiestrie biografia lui Freud cu situaţiile revelatoare tematicii luate în vizor, atât din propria experienţă cât şi din câteva trimiteri la situaţiile rezolvate de Freud.

            Poate că tot în această „şedinţă de psihanaliză” ar fi trebuit să intre şi limitările teoriilor freudiene cu privire la această dorinţă, pe care el o percepe a fi la baza tuturor actelor de factură onirică.

 

Bibliografie:

- Chartier, Jean- Pierre, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, Editura IRI Bucureşti 1998

 

 

 

---

^[1] Visul. Probleme de fiziologie, psihologie şi patologie, sub redacţia  Liviu Popoviciu. Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 1978, pp. 23 şi 97

^[2] Center Internationalde Criminologie comparée,

http://www.cicc.umontreal.ca/activites_publiques/colloques/psychana...

^[3] Jean-Pierre Chartier, Introduction à la pensee freudienne- Les concepts fondamentaux de la psychanalyse, Editions Payot & Rivages, Paris, 1993

^[4] Aceaşi carte amintită mai sus, dar cu titlul modificat (Introduction à la pensee freudienne- Les concepts fondamentaux de la psychanalyse, Editions Payot & Rivages, Paris, 1993)

^[5] Wilhelm Fliess medic otorinolaringolog, autor al Der Ablauf Des Lebens- Traseele vieţii – o carte despre teoriile bioritmului, prieten  al lui S. Freud

^[6] Jean-Pierre Chartier- Introducere în psihanaliza Freudiană , pg. 41

^[7] Apud Jean Pierre Chartie,  Sigmund Freud, La Naissance de la psychanalyse, p. 298.