Boul și vițelul (III)

[Valeriu Anghel]

 

Fabulaţie şi realism în materie de învăţământ - (aspecte stilistice)

          Ca „bou” care „a tras o viaţă întreagă la jug” pentru a învăţa zeci de „cirezi de viţei” cum să-şi câştige existenţa şi cum să se comporte pe drumurile publice sau „în grajd”, am „rumegat” rafturi întregi de cărţi stând în bănci. Spre deosebire de „cerbul” domnului profesor, eu nu am „rumegat” numai prezentul, ci şi trecutul, dar mai ales viitorul. Şi dacă Dumnezeu este şi cu noi, cine şi de ce  poate fi împotriva noastră !

 

6. Aspectul pedagogic

 

          Pentru a ne pronunţa asupra învăţământului obligatoriu, trebuie să clarificăm mai întâi ce înţelegem prin educaţie şi curriculum. Specialiştii cred că educaţia este un proces de devenire a omului de la fiinţă în sine (fiinţă umană doar ca posibilitate) la fiinţă pentru  sine (fiinţă care îşi dă seama de ceea ce este, ce nevoi are şi cum să acţioneze eficient pentru a şi le satisface).  Privită din acest unghi, educaţia pare a avea ca subiect doar copilul-cerb, care n-are nevoie de ansamblul acţiunilor desfăşurate în mod deliberat de societate în vederea transmiterii şi formării la noile generaţii a experienţei de muncă şi viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire până azi, pentru că se descurcă singur. Problema se pune, după Marcel Căpraru, doar la viţel, de care se ocupă stăpânul său, prin ceea ce numim astăzi curriculum sau programa şcolară.

          Înţelegând prin curriculum ceea ce a spus John Dewey în 1902, Franklin Bobbit, în 1918, Ralph W. Tyler în 1990 şi Dan Potolea în 1988, ajungem la definiţia dată de colectivul condus de Alexandru Crişan în 1998, sub ministeriatul lui Andrei Marga – „ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata procesului şcolar, precum şi al documentelor şcolare şi al mijloacelor de învăţământ, cum ar fi planurile cadru, programele şcolare, normele metodologice şi materialele suport, manualele şcolare alternative şi  ghidurile de folosire a lor”.  

          Toate acestea îl fac însă pe elev, zice Marcel Căpraru, să devină dependent şi obedient, obligându-l să gândească aşa cum prevede programa şi numai la ceea ce scrie în carte. De aceea trebuie să se revină la curentele pedagogice apărute la începutul secolului XX, pornind da la principiul „educaţiei conform naturii ” din concepţia lui J.J.Rousseau. Aceste curente au susţinut  (unele şi azi) libera dezvoltare a individualităţii copilului, a dispoziţiilor şi înclinaţiilor sale fără intervenţia educatorului, spre a nu le înăbuşi iniţiativa izvorâtă din dotarea ereditară.

 

7. Aspectul academic

          Alternativele pedagogice sunt variante de organizare şcolară care oferă diferite soluţii de schimbare a preceptelor oficiale, aplicate într-o anumită epocă sau într-un anumit context. Conceptul operaţional de alternativă pedagogică se referă la substituirea unor forme de realizare a activităţii şcolare, promovarea unor metodologii didactice diferite, opuse sau complementare, selectarea unor cadre didactice cu calităţi de inovator şi animator, care permit realizarea unor obiective pedagogice în condiţii de relevanţă ştiinţifică şi de responsabilitate socială.

          Privită ca un drept universal al omului, educaţia înseamnă libertate, emancipare şi creaţie permanentă, omul nefiind doar o forţă de muncă masificată, un producător de bunuri materiale, ci şi un producător şi consumator de cultură şi artă. De aceea copilul nu trebuie „să intre în lume” oricum. El este stăpânit de la o vârstă foarte fragedă de numeroase dorinţe, unele persistente, altele pasagere, cea mai intensă şi de durată fiind dorinţa de a fi adult. Pornind de aici, la baza educaţiei şi integrării lui în societate trebuie să stea principiile şcolii active, omul care capătă educaţie devenind omul care se educă el însuşi. Un asemenea om este nu numai ceea ce fac alţii pentru el pe fondul constelaţiei sale ereditare, ci mai ales ceea ce face el singur, prin efort conştient, din el însuşi.

          Aşa putem vorbi despre pragmatismul vieţii americane care a dat tipul acelui self-made man, individul care se face singur pe sine şi are acces, prin propriile puteri, la toate poziţiile din societate, inclusiv Casa Albă. La începutul secolului XX s-au căutat multe alternative la sistemul educativ instituţional, mergându-se pe valorizarea personalităţii individului şi inserţia acestuia în grup. Marele scriitor realist rus Lev Tolstoi (1828 – 1910) înfiinţa la Iasnaia Poliana o şcoală pentru copiii ţăranilor de aici, bazată pe principiul „educaţiei libere”, principiu promovat şi de pedagoga suedeză  Ellen Key (1849 – 1926), de Maria Montessori (1870 – 1952), medic şi pedagog italian cu preocupări în educaţia preşcolarilor şi a şcolarilor mici, de John Dewey (1859 – 1957), psiholog şi pedagog american, reprezentat al pragmatismului, de germanul Rudolf Steiner (1861 – 1925), întemeietorul şcolii Waldorf, de Simion Mehedinţi (1868 – 1962), cu „Altă creştere – Şcoala muncii” şi pedagogul american Wiliam Heard Kilpatrick (1871 – 1965), cu principiul autoeducării bazate pe experienţa muncii productive, de Ovid Decroly (1871 – 1932), medic, pedagog şi psiholog belgian, autorul metodei globale de învăţare şi organizării învăţământului pe centre de interes şi Célestin Freinet (1896 – 1966), institutor francez, ultimul reprezentant al „şcolii active”.

          „Educaţia nouă” nu se dorea a fi un sistem, un ansamblu de reguli, de procedee şi metode, ci mai degrabă o orientare nouă pentru educatori şi un alt mod de viaţă pentru elevi, capabili să urce fără oprire, să crească şi să se perfecţioneze pentru a dobândi maximum de putere asupra mediului care îi înconjoară. Problema principală a educaţiei nu este, după Freinet, conţinutul adăpătoarei pentru copii, ci „modul de a provoca setea copilului”.

          În deceniile care s-au scurs de atunci se pare că am învăţat să provocăm setea copilului, dar adăpătoarea a rămas plină de buruieni, n-a mai fost curăţată de mult timp.

                                                                 prof. Valeriu Anghel

(va urma)

[Corina Militaru]

Interesant material! Aștept continuarea.

Cu prețuire,