Concursul „Prin colbul vremii” - ediția a II-a, secțiunea, proză scurtă (pagina nr.1)

Pagina nr. 1

Proza nr.1

Ţara fără de lege

şi criminalitatea fără de moarte

                                                                                        

 

      … Fenomenul criminal îşi făcea de cap de-a lungul şi de-a latul ţării născocind procedee şi mijloace năstruşnice pentru a se strecura printre barierele anti-infracţionale. Oricât de înalte ar fi fost ele, năzdrăvanul le sărea iar lupta cea mare împotriva criminalităţii se transformase într-un fel de ,"hoţii şi vardiştii" în care nu se mai ştia care sunt unii şi care sunt ceilalţi .

     La curtea lui Papură–vodă era veselie mare.  Dregătorii, îmbrăcaţi de mare gală îşi aduseseră jupânesele peste care, în prealabil, răsturnaseră şifoniere şi safe-uri cu bijuterii şi benchetuiau împreună în sunetul muzicii cu acompaniament uşor de veselă în sol major.

     Deodată, dinspre marea poartă a curţii, se auzi o hărmălaie care creştea din ce în ce până când, în faţa Măriei Sale apăru un mesager. Adunarea dregătorilor se împărţi în două , să-i facă loc.

     - Măria Ta, criminalitatea legală tinde spre zero, dar cifra neagră înghite non – stop sufletele pângărite ale supuşilor căzuţi în păcat, fie că sunt ei lombrossieni, oedipieni sau funcţionari publici…

     - Şi ?… zise Papură .

     - ”Şi” este conjuncţie, Mãria Ta. spuse umil mesagerul. Eu vin acum de pe câmpul de luptă împotriva fenomenului criminal şi îţi spun că trebuie să faci ceva până nu or să ne dea afară din ţară pe noi, ăştia cinstiţii .

     - Are dreptate solul, Măria Ta. se băgă în vorbă boierul velit Evăzaru.

     -  Numai Făt Frumos ne mai poate scăpa din ăst necaz. zise grav Măria sa.

     - Dar, Măria ta, Făt Frumos este plecat de vreo doi ani în ţara Împăratului Verde. grăi boier Bancrutescu.

     Nici nu termină acesta bine vorba că trompetele răsunară anunţând un oaspete. Curtea întreagă întoarse privirile către poartă şi imediat un murmur străbătu mulţimea: Făt Frumooos…!

     Măria Sa luă o poziţie marţială şi grăi important:

     - Făt Frumos, ţara te aşteaptă să o salvezi. Numai tu eşti destinat operei de înfăptuire a justiţiei adevărate pe aceste plaiuri! Du–te, dar, şi curăţă-le de buruieni!

     - În principiu m-aş duce, Măria Ta, însă odinioară puneai şi Domnia Ta la bătaie o recompensă. Ce, ori ai măritat toate prinţesele sau, bată-te norocul, ai rămas fără împărăţie?

     - Apăi, dragul meu, împărăţia nu-i a mea, ştii doar, iar prinţesele s-au zburătăcit după alţi Feţi Frumoşi ce au trecut pe aici şi ne-au scăpat de şomaj, de inflaţie, de frig şi de foame.

     - Şi cum, eu pentru asta n-o să primesc nimic?

     - Nu, dar ţara îţi va fi recunoscătoare.

     În mintea lui Făt Frumos se înfiripă un gând: dacă salvează el ţara de la prăpastie iar poporul eliberat de infracţionalitate şi de insecuritatea socială îl va înscăuna în locul obositului Papură ?

     - Bine, accept. spuse el hotărât.

     Şi plecă Făt frumos din sala de banchet către tenebrele fenomenului criminal. În urma lui dregătorii se veseleau că şi de data asta s-a găsit cineva s-o facă în locul lor.

     Primul pe care îl căută viteazul flăcău fu Înţeleptul cel Mare al curţii, izgonit de Papură cu mulţi ani în urmă.

     - Bătrâne Înţelept, eu vreau să scap ţara asta de recrudescenţa criminalităţii şi am venit la dumneata să aflu care ar trebui să fie primul pas.

     - Făt Frumos, înainte de a începe astă trudă, ţara trebuie scăpată de şomaj, de inflaţie, de foame şi de frig. Trebuie însănătoşită şi educată!

     - Păi cum vine asta? Adineauri Papură Vodă mi-a spus că, de cele ce spui, tocmai a scăpat. Şi asta cu preţul înstrăinării dragelor lui fiice… Acum eu pe cine să mai cred?

     - Crezi pe cine vrei, dar vezi pe cine crezi!

     Dând cu sinapsele de pragul acestor cuvinte înţelepte, neuronii lui Făt Frumos se zburliră ca de un frig năpraznic. Asta însemna, pe undeva, că „il cappo di tutti cappi” nu trebuia căutat în afara palatului voievodal papurian, ori că Înţeleptul era vreo iscoadă a Împăratului (Verde sau Roşu) care voia cu tot dinadinsul să îl folosească în opera lui mârşavã de cucerire.

     Văzând el cum cade pradă gândurilor negre zise: Numai poporul poate să îmi arate care este adevărul adevărat. Numai el, sărmanul, suferă fără putere de a crâcni şi de a-şi schimba soarta. Deci, mă duc la popor !

     Şi se duse.

     Poporul nu era departe. La poalele muntelui pe care se înălţa îndrăzneţ palatul, îşi ducea zilele un orăşel sărăcăcios, locuit de amărâţii supuşi ai lui Papură-Vodă.

    Atunci când frumosul flăcău apăru în capul uliţei principale, călare pe calul său alb şi învelit în mantia-i strălucitoare, locuitorii prinseră a se aduna pe la porţi şi, strigând din vecin în vecin, au pus mână de la mână să îi facă viteazului o primire triumfală.

    Sufletul lui se umplu de bucurie la gândul că el este alesul, cel care va conduce lupta împotriva criminalităţii şi că poporul, în recunoştinţa lui, îl va înscăuna peste ţară pentru o domnie lungă şi prosperă pentru toţi.

   Mulţimea se dădu la o parte şi înaintea lui apărură trei ipochimeni mai răsăriţi care păreau că vor să îi ureze bun venit, pasămite oficialităţile.

   - Cine sunteţi voi?

   - Eu sunt primarul. zise unul slab şi piţigăiat .Măria Ta, salvatorul nostru, bine ai venit! Bine c-ai venit, că te aşteptam demult şi ochii noştri plânşi mai că nu puteau zări lumina acum, în clipa sosirii tale.

   - Eu, Măria Ta, Dumnezeu să-ţi ajute, sunt preotul turmei acesteia. În ruga noastră către Bunul Dumnezeu, continuă preotul ca la un montaj literar – artistic, ni s-a arătat că ai să vii şi ai să ne salvezi din ghearele Hapsânului Papură. Fii bine venit! El e armaşul, nu ştie multe dar a vrut să te întâmpine. Zii, măi Vasile !

   - Te-om ajuta, ne vom aduna şi, sub spada ta, vom… se încurcã şi începu a se bâlbâi .

   - …Obţine victoria. continuă zâmbitor şi dând din cap cu aprobare primarul.

   -…Vom obţine victoria! mulţămim, dom primar. reuşi armaşul.

   Însufleţit de această primire, de cuvintele frumoase şi de vuietul mulţimii, Făt Frumos găsi de cuviinţă că ar fi momentul pentru un spici. Astfel se urcă pe şaua calului şi grăi:

   - Popor, iată-mă-s, am venit să vă fac dreptate! Să vă aduc bunăstarea!

   - Ăăăă!!! zise poporul entuziast.

   - Am venit să vă redau libertatea!

   - Ăăăă!!! zise poporul în extaz.

   - Vreau să vă garantez că, după ce vom duce lupta cea de pe urmă, fiecare va trăi şi va munci liniştit, fără teamă de sărăcie!

   - Ăăăă? … Adică cum să muncim? întrebă unul din mulţime.

   - … Să trăim cu toţii în frica lui Dumnezeu şi a legii! continuă netulburat flăcăul cel viteaz .

   - Ăăăă ?… Ce spune ăsta, mă? întrebă un altul.

   - Lasă-l, mă, să zică. îl înghionti primarul pe recalcitrant.

   - Şi acum, la luptă viteji! rosti îmbărbătarea Făt Frumos şi coborî în şa.

   După o clipă de derută, flăcăul duse mâna în partea stângă a cingătorii, să scoată spada. Pipăi bine, … foarte bine, … şi mai bine:

   - Aoleu, care mi-ai luat spada? Mi-a dispărut spada de la tata!

   Primarul se uită în juru-i şi porunci să se facă loc .

   - Pesemne că ţi-a căzut în timp ce vorbeai, Măria Ta. S-o căutăm!

   Şi o căutară mult şi bine prin tot oraşul dar nimeni nu veni cu vestea cea bună. Deznădăjduit, Făt Frumos aştepta la casa primarului alături de preot şi de armaş. Armaşul îi spuse:

   - Măria Ta, n-ai teamă, fiindcă oi da poruncă la covaciu sã îţi facă o spadă din aur, bătută în nestemate!

   - Spada aceea mi-a dat-o tătâne-meu, Viteaz Vodă, când am plecat în lume să mă fac bărbat şi eu am pierdut-o ca un copil. M-am făcut de ruşine!

  - Ei, Măria Ta, lasă necazul, c-om găsi-o  ! Ia de-aici un păhărel de rachiu de pe la noi şi gustă din bucatele noastre, poate eşti ostenit… Şi mâine om porni la luptă. zise armaşul fără nici un chef.

   Şi începu ospăţul. Servitorii nu mai conteneau să aducă mâncăruri noi şi băuturi fine. Făt Frumos uită puţin câte puţin cele ce avea de gând să facă şi se obişnui cu ideea că e bun un răgaz înainte de o luptă.

   Plimbându-şi ochii prin sala de ospăţ văzu într-un colţ o făptură de o frumuseţe fără seamăn. O fată zveltă, cu părul bălai, cu bujori în obraji şi cu un chip ce îi luă ochii şi inima.

   - Cine este frumoasa care apare de după perdele când intră servitorii cu tăvile de bucate?

   - Este chiar fata mea cea mare, zise armaşul, care îi era vecin la masă. Îţi place, Măria Ta?

   Făt Frumos, prins cu fofârlica, înghiţi în sec stânjenit şi nu spuse nimic. Lupta pe care voia să o ducă nu-i dădea voie să facă un atare popas ori să caute drumul plăcerii. Hotărât lucru, această misiune nobilă îl pătrundea până în sânge însă  analizând ceea ce făcuse până acum pentru a o îndeplini, descoperi că păşise cu stângul. Îşi aminti vorbele Marelui Înţelept: Crezi pe cine vrei dar vezi pe cine crezi! Era cam târziu…

   Viteazul se ridică de la masă şi vru să părăsească adunarea. Toţi mesenii îl priviră nedumeriţi.

   - Ce ai păţit, flăcău, întrebă primarul prefăcându-se curios, ţi-au picat greu bucatele ori vinul este prea tare?

   Până să mai spună ceva, Făt Frumos simţi că îi fuge pământul de sub picioare şi căzu polog sub masă. Atunci, ca la comandă, patru slujbaşi vârtoşi îl apucară de mâini şi de picioare şi îl duseră într-o odaie.

   Zăcu în odaia albă, cu ferestre acoperite de draperii groase, până în zori. Pe când îl chinuiau gândurile negre cum că lăsase baltă misiunea eradicării fenomenului criminal, auzi câteva bătăi uşoare în uşă. Nu zise nimic. Uşa se deschise încet şi în cadrul ei apăru frumoasa fată din sala de ospăţ. El rămase mut. Ea se apropie şi-i astupă gura cu buzele-i fierbinţi şi i se încolăci de trup. Luat de val flăcăul prinse a o săruta, o răsturnă în iatac, despuind-o şi făcându-şi loc între pulpele ei pietroase.

   Când se gândea el cum de îl lovise un aşa noroc, un zgomot puternic se auzi dinspre uşă şi lumina câtorva făclii dezvălui priveliştea camerei unui număr mare de privitori în frunte cu tatăl fetei.

   - Deci aşa, din ăsta-mi erai, viteazule! Viteaz la mândre fecioare… Aici ţi-e lupta împotriva criminalităţii? Iată-l, Măria Ta – Papură, cu ce se îndeletniceşte viteazul Măriei Tale: aţâţă poporul la luptă, să te uzurpe, bea ca un porc şi înşeală fete curate. Ãsta e Făt Frumos al nostru!

   - Armaş, ia-l şi aruncă-l în temniţă, lângă ceilalţi Feţi Frumoşi! Iar tu, boier Evăzarule, trimite un sol la Împărat (roşu sau verde) să-i spună că am diminuat şi rata infracţionalităţii. Bunînţeles, cu preţul vieţii lui Făt Frumos… 

                                                                                   Proza nr.2.

                                                                               Oenologul

Pe când Cezar Vintilă era profesor la ţară şi toţi banii se duceau pe navetă, câteva cărţi de beletristică, un mic, o bere sau un pahar de ţuică din gorgoaze, i-a apărut norocul în cale. Fratele unei colege căuta un domn serios pentru o treabă idem. Geanina, fată de treabă şi cu ochii dulci ca de ciocolată, îi propusese domnului profesor să încerce, că nu e o mare scofală, poate cine ştie, va ieşi ceva bun şi-şi va completa veniturile sau mai ştii, îi face soarta vreo surpriză. Întâi căută în dicţionarul explicativ ce este un oenolog, aşa cu lux de amănunte că doar nu-l născuse maică-sa enciclopedie, mai ales că e şi cam tânăr, acolo treizeci şi doi de ani. Pasiunea lui nu era nici una, că şi profesia asta nu i-a plăcut, era sătul de acasă de profesori şi învăţători. La îndemnul mamei şi bunicii, cu mare greu făcu şi el institutul ăsta de sport. El se voia ospătar, în caz că nu-i convenea ciubucul la un restaurant pleca la altul, era aşa un freelance, ce să mai...

Şi postul acesta i-l găsise taică-său care, pe alte timpuri era membru la un partid, că numai unul era mare şi lat dar nu se cuvine să mai spunem că, na!... cum spuneam, membru fiind şi acuma şi încă un pic mai mândru, luă măsuri. Dădu telefoane, se urcă în maşină de câteva ori cu scop şi durată bine ştiute chiar cu preţul că abia ajunsese la volan din cauza mai multor damigene, cutii, plase, portofele pline şi Cezar se văzu cu repartiţia la Sanive, orăşelul de provincie la douăzeci de km est de municipiul lui. El ar fi vrut un post pe la un club, să fie lângă casă, să poată veni la prânz să-i mănânce mamei ciorba cu bucăcioare de văcuţă şi ficăţeii din mâncărică, dar atât s-a putut face. Şcoala asta unde el are post de titular este plină de navetişti, doar directoarea care este soţia primarului este localnică, contabila, adică soţia şefului de post, administratorul căminului, că liceul ăsta are şi cămin pentru elevii care sunt departe de oraş, soţia administratorului care este secretară şi tanti Buga, femeia de serviciu, a cărui bărbat este paznic tot aici.

Când din municipiu se urcă toţi în câte-un massaro să ajungă la Sanive, apoi gata, s-a şi umplut. Cezar este aşa plictisit de viaţa asta de navetist încât şi azi s-ar duce portar la şcoala de preoţi din oraşul lui ori vânzător de bilete la loto. Are dom profesor un sictir şi-o lene că şi tăiate cu satârul şi tot de el se ţin.

Ar pleca şi mâine de la liceul ăsta provincialşi fără viaţă.

- Şi ce dacă s-ar supăra mama? Dar când mă scol cu noaptea-n cap şi fug după maşini mai ales după o paranghelie de cu seară până-n două, cam ce părere îţi faci, uşor îmi este? Ei, tata! El n-are somn nici când doarme, ce să spună? Ce etichetă? Hai, mă laşi cu bunica? Ea ar fi în stare să se cocoaţe pe bicicletă şi să ajungă înaintea autocarului, apoi cu tactică să mă facă de râs în faţa elevilor.

- În acest caz, ar fi mai bine să vinzi mici la Cheliosu? Ce naiba, dom profesor!

De când Geanina îi propusese târgul, se cam gândea.

- Geanina, fratele tău de când se ocupă cu aşa ceva?

- De vreo zece ani, dar a ajuns bine, să ştii! Dacă-l auzi vorbind la o prezentare de-a lor, apoi eşti uimit. Eu am fost odată acolo şi au chemat salvarea.

- De ce?

- Nu puteam ţine vinul în gură aşa cum trebuia şi-l tot înghiţeam.

- Păi şi eu fără cursuri, fără abţinere, trebuie să-mi fac pile la SMURD, nu?

- Dacă intri pe mâna lui Virgil, să ştii că nu.

S-a documentat Cezar şi pentru că mai avea două săptămâni până la vacanţa de vară, îi promisese Geaninei că s-a hotărât. Va merge la Virgil pentru a vedea ce şi cum e cu oenologia asta. Îl împingea curiozitatea, era uneori indecis că habar nu avea de nimic, intra într-un mediu cu alcool şi de multe ori a rămas rezemat de garduri când dădea cu gura de aşa ceva şi ca să fie sincer până la final, multe salarii le-a dat pe sticluţe mici cu esenţe tari. Timpul a trecut destul de repede şi Cezar îşi anunţă părinţii că are ceva activitate de tabără cu elevii pe undeva prin Apuseni. Întâlnirea cu Virgil a avut loc la Focşani, a intrat în pâine rapid şi cu un caieţel din ce în ce mai completat cu noutăţi, i se păru viaţa frumoasă. Virgil avea un dar de a vorbi de nu-ţi închipui, cucereşte auditoriul într-un fel de... ce să mai spunem!

- Cezar, un oenolog e o persoană care are ca prieten adevărat, vinul.

- Hai, lasă-mă! Zău? Cum aşa? De fapt ce, mie-mi spui?

- El transformă strugurele în vin având grijă mare pentru ca acesta să fie de calitate iar produsul finit la fel. Oenologul este un artist dragule, un mare virtuos, el de fapt creează licoarea aceasta minunată, vinul.

În gândul lui Cezar răsări două idei mari şi explicite. Prima, nu e chiar aşa un mare orator Virgil ăsta, că nu i-a plouat în gură şi a doua, de-ar ajunge mă repede la pahar, să vadă şi el culoare, să simtă arome, să... sau mai bine nu. Încet, băiatule, aşa se face treabă bună!

A doua zi urma să vină o delegaţie din Republica Moldova pentru o degustare, un schimb de experienţă şi apoi încheierea unui contract cu vin. A aflat lucruri interesante şi curiozitatea i se mări. Seara i se păru lui Cezar lungă şi plictisitoare, dădu câteva telefoane acasă, apoi cu gândul la oenologie, adormi.

A început o nouă zi cu o bucurie. A fost luat de la cameră de o fată frumoasă, veselă şi foarte vorbăreaţă. Ajuns în sala de degustare, Virgil îl condusese la un loc pentru eşalonul doi şi întrebă ce va face.

- Stai acolo! O să ştii ce să faci după spusele mele.

Delegaţia moldoveană parcă era aleasă dintre cei mai zdraveni cetăţeni ai ţării. Voinici, unii chiar depăşind cu burta strânsoarea curelei, descheiaţi la sacourile subţiri, cu mapele pline de documente, probabil formulare de contracte sau pliante cu vinurile lor, unii cu diplomatele  roase pe la colţuri şi cu bucuria în ochi, intrară toţi în sala aranjată ca pentru musafiri ca ei. S-au strâns mâini, s-au strâns în braţe, au râs molipsitor, au luat loc şi s-a făcut încet linişte pentru degustare. Pe mese erau aranjate sticle cu vin după anumite reguli, erau pahare cu forme diferite, iar în spatele celor de pe scaune, stăteau câţiva domni îmbrăcaţi cu un fel de uniforme foarte elegante, cu mănuşi albe şi cu figuri de serioşi până la îngheţarea sângelui în vene.

Se dădu startul la degustare. Cezar se foi pe scaun de parcă nu auzea aşa bine. Şi spuse oenologul Virgil:

- Dragi oaspeţi, bine aţi revenit la noi! Viile noastre le cunoaşteţi, vinurile în general, da, dar anul trecut s-au cules struguri de la patru noi soiuri. Unul negru dulce, unul alb sec, altul roze dulce şi unul alb demisec.

Cezar stătea drept şi i se părea că sunetul este bun, acum. Era o mare încâlceală de termeni, dulce, sec, demisec, demidulce, limpiditate, arome, urmă lăsată, gust de căpşunică, explozie de prospeţime, bolta palatină este încântată, gura cere o mireasmă de înălţare. Nu putea urmări discursul acesta şi abia mai putea prinde frânturi din ceea ce Virgil prezenta. La un moment dat, domnii eleganţi, ca la comandă, s-au îndreptat spre masă. Cu mare artă au luat sticlele, au scos dopurile, au şters gura sticlei cu o lavetă să nu pătrundă impurităţi odată cu extragerea dopului şi cu îndemânare de nu-ţi închipui au turnat vin în paharele înclinate, aşa o cantitate cam de două degete. Cezar se uită cum paharul din faţa lui primea un vin frumos la culoare, dar prea puţin la ceea ce el gândea. Mare pofticios este şi Cezar!

- Acesta este albul sec. Facem examinare vizuală interpretând vinul la lumină pentru a-i vedea limpiditatea, după care meniscul (dunga care apare la contactul vinului cu paharul), fluiditatea, apoi culoarea care este foarte importantă, de aceea se pune în pahar numai o treime din capacitatea lui. Cezar înregistră aceste lucruri, erau interesante. Toţi tremurau paharele în lumina pe care o considera fiecare. Se făceau notări, se şuşotea, se puneau întrebări.

- Acum trecem la examinarea olfactivă, spuse Virgil pentru a cine ştie câtă mia oară în cei zece ani de degustări.

- Se miroase vinul în două moduri. Unul fără să agităm paharul, inspirăm şi reţinem impresia olfactivă.

Aşa, foarte bine... şi se uită fix la Cezar.

- Trebuie să ştiţi că mirosul este simţul care are cel mai mare grad de oboseală într-un timp foarte scurt, de aceea vom face pauze de câte cincisprezece secunde după fiecare inspiraţie, totul pentru un rezultat bun. Acum agitaţi paharul pentru a stimula cât mai mult volatilizarea compuşilor de aromă. Asta o faceţi prin rotire sau se încălzeşte paharul cu mâna şi imediat inspiraţi. Prin acest mod vom şti să apreciem calitatea, intensitatea şi persistenţa mirosului.

Cezar a cam înghiţit în sec.

- Atâta muncă pentru o guriţă de vin, asta ar cam fi spus, dar curiozitatea îl linişti.

- Acum urmează partea cea mai interesantă, examinarea gustativă. Trebuie să ştiţi că gustul vinului are la bază patru gusturi, adică dulce, acru, sărat şi amar. Mirosurile însă sunt foarte multe, să nu exagerez, infinite. Luaţi, aşa, o gură de vin încât să fie în contact cu toată cavitatea bucală. Cezar holbă ochii. Figura lui era de o comicărie, ceva, de nu sunt cuvinte.

- Acum plimbaţi licoare, pipăit-o! Simţiţi fluiditatea? Dar onctuozitatea, alunecarea? Şi catifelarea? Nu ţinem în gură decât vreo cinci secunde cel puţin şi maximum douăsprezece.

Mai spuse ceva Virgil despre accesoriile pentru servirea vinului şi asocierea vinului cu preparatele culinare, lucruri care, după mimica feţei le plăcu tare la toţi.

... şi Cezar înghiţi prima gură de vin şi imediat pe a doua. Şi cât de bun era, dar dintr-o gură două nu are ce să fie rău, numai că la vasul unde trebuia să scuipe vinul plimbat, făcu pauză. Îi era puţin ruşine de cei de lângă el însă data viitoare se va ambiţiona. În fond trebuie să înveţe, nu să cadă pe sub mese, aici erau nişte degustători nu nişte beţivi cu acte în regulă, aici el venise cu mare curiozitate nu să se facă de troacă, aici se stă cu eleganţă de curtea regală, nu cu cămăşi scoase din pantaloni. Urmă paharul numărul doi-trei, aici Cezar avea dubii, un vin alb demisec.

- Măi, domnule, Cezar, atenţie, paharul ăsta îţi face cu amândoi ochii! Are o culoare de şampanie veche şi gustul cred că e... mamă, ce-aş mai da pe gât vreo două pahare unul după altul, îşi spuse el în gând.

Se spunea multe despre acest produs, toţi plimbându-ţi lecuţa aia de vin când în dreapta gurii, când în stânga, pe la bolta palatină şi cu ochii măriţi de fericire o duceau la vasul colector. Cezar reuşi să o plimbe doar puţin aşa la zece grade de axa limbii spre dreapta şi ops, înghiţire! Cu o figură vădit speriată dusese paharul la nas, mirosea şi el ceva acolo, cine mai ştie ce dar avea o ciudă pe sine de-i venea să ia vreo două sticle de pe masă şi să rupă uşa. S-ar fi dus prin vreo pădurice şi acolo să deguste el cum ştie aceste licori.

- În veci nu ajungi tu oenolog, se certa el şi mai primi o comandă de la oenologul atestat.

- Mai degustaţi pentru buchet!

- Ce buchet, mai, Virgil? Strânge-l-aş la damigeană că-i lăcomos şi ăsta de cred că la noapte n-am unde dormi! Vorbea de-acuma fără întrerupere Cezar cu Cezar.

Luă şi pentru buchet încă o gură, apoi pentru cerul gurii, pentru limpiditate, alunecare, pentru mama lui Virgil, pentru taică-său şi bineînţeles pentru toată delegaţia. Parcă nimeni nu mai era lângă el şi asta era frumos. Eşalonul doi erau învăţăceii şi-şi turnau singuri în pahare. Din pământ apăru Virgil.

- Cezar, cum e degustarea?

- E cam sărăcuţă! Plimbăm aşa o linguriţă de vin prin gură de zici că ai pofta de gheaţă. Mă laşi?

Cu ochii puţin intersectându-se cu alte lini şi cu limba leneşă, se uită admirativ la Virgil şi la restul delegaţiei. N-ar fi crezut că ditamai oamenii buldogi se puteau abţine de la aşa bunătăţi de vin. Frumuseţea veni când moldovenii au scos vinul pentru băut nu pentru degustare. S-au aglomerat mesele de cârnaţi şi pastrame, fleicuţe şi mititei, vânat şi oale de lut. Şi unde nu au umplut fraţii noştri de peste Prut oalele cu vin roşu şi după câteva pahare pline începu cântarea. Cezar vedea ceaţă mai demult dar acum cu slowdownul era de un comic molipsitor.

- Eu ştiu că un pahar de vin pe zi înseamnă doctorie dar de ce din două dai în ciroză? Nu cred asta... două te fac vesel, de la trei capeţi prieteni, patru te atenţionează că trebuie să cauţi pat şi de la cinci încolo trebuie să ai grijă să fie cineva pe lângă tine să te reazeme şi neapărat să aibă şi oţet pentru frecţie.

Şi se porni pe un râs de efect. În fond el voia să ştie cum se face o degustare, nu o beţie şi dacă nimeri în a doua parte să fie primit şi vinul dar şi asocierea lui cu preparatele culinare că aşa e omeneşte şi punct.

Cine ştie cât poezie îmbuteliată sau nu s-a consumat, de reţinut este că Cezar a doua zi şi-a luat capul în mâini să poată ajunge la baie. Pe lângă ruşine, s-a căpătat cu o mare greutate în corp şi asta pentru ce? Oenolog? Dar de unde! Într-un an ajung beţiv notoriu, aşa profesor e mai greu, cred. Sau oenologii adevăraţi nu bagă în seamă vinul aşa ca mine...Parcă eu mai ştiu ce spun, că de gândit nu se mai pune în discuţie. Cică băutura nu rezolvă nici o problemă, dar ce laptele a făcut ordine în Univers?

- Sper să mă trezesc, că mare prost am fost. Este mai bine să laşi băutura, aşa se spune, dar să nu uiţi unde, nu? Ha, ha, ha! Ptiu! Parcă mi-e mai bine... o mai fi pe undeva, pe aici... uitată vreo oală de lut cu vin de-al moldovenilor şi vreo bucăţică de cerb fript?

                                                                                    Proza nr.3

Sfârșitul nu-i acum!

- Am visat că vei muri în curând – îmi spuse amicul vădit îngrijorat. Chiar trebuie să pleci?

- Nu-mi fac griji din cauza asta. Nu-ți fă nici tu! Ce, tu nu vei muri? Toți suntem muritori. Așa că voi muri și eu cândva. Dar nu acum, știu sigur asta pentru că nu mi-am terminat misiunea. De fapt misiunea cu care am venit pe pământ mi-am încheiat-o mai demult și am primit alta pe care sunt departe s-o îndeplinesc. Și nici nu sunt semne că ar mai lucra cineva ceva asemănător.

-Și nu te temi de moarte?

- Nu. Mi-a venit să râd când Preafericitul Daniel spunea la televizor că ”oamenii trebuie să se teamă de moarte, că au venit pe pământ  pentru viață nu pentru moarte”! După opinia mea, moartea face parte din viață și e chiar cel mai important moment al vieții după naștere. Și când va veni timpul voi pleca, nu cu tot cu trup așa cum mi-a prezis cândva o clarvăzătoare, nu cred asta pentru că trupul dă semne de oboseală, de uzură și mă anunță din ce în ce mai des că îl suprasolicit. Trupul îl voi lăsa aici și se va integra în pământ probabil. Nici nu mă interesează soarta lui după aceea. Probabil că oamenii vor mai vorbi despre mine un timp și urmele mele vor mai rămâne prin biblioteci, dar nu e nimic sigur și nici nu mă preocupă asta. Poate se va întâmpla ca în America unde cărțile nesolicitate câțiva ani de nimeni sunt scoase din bibliotecile publice și date la topit pentru a face loc altelor noi. Dacă nu te reeditează nimeni dispari și din amintire.

- Și lumea citește din ce în ce mai puțin...

- Nu e chiar așa. Poate că lumea cumpără mai puține cărți, dar de citit citește. Marile biblioteci își fac arhive electronice . Chiar mă gândeam să trimit câteva cărți bibliotecii din Alexandria, dar câți români citesc acolo? Știi, biblioteca din Alexandria e a doua mare bibliotecă a lumii, după cea a congresului american.

- Eu mă cam tem de moarte. Știu că totul moare și nu mă voi putea opune, dar cred că omul trebuie să lupte ca să trăiască.

- Da, dar nu cu orice preț. Încep să-i înțeleg pe vârstnicii care se vaită că i-a uitat Dumnezeu pe pământ și se chinuie. Nu se chinuie degeaba ci ca să-și plătească greșelile și să nu mai dea vina pe un neamț numit Alzheimer că le ascunde lucrurile prin casă.

Mi-am amintit de această discuție citind pe net fel de fel de profeții despre apropiatul sfârșit al lumii, profeții în care nu cred, dar pe care le consider utile pentru că mai amintesc oamenilor de efemeritatea lor, de deșertăciunea acțiunilor lor și-i pun pe politicieni în posturi ridicole în plină campanie electorală. Și lumina dimineții s-a insinuat printre copacii desfrunziți de toamnă care chiar și așa cenușii au frumusețea lor și au răbdare să aștepte primăvara care va veni oricât de grea va fi iarna, chiar dacă unii dintre ei vor sfârși ca surse de căldură sau de lumină, jertfiți pe diferite altare. Nu toți ajung pagini de carte, mulți ajung surcele și-și mistuie amintirile fumegând în sobe. Ca fumul se risipește și amintirea oamenilor...

                                                                                        Proza nr.4

       GÂNDITORUL

     În faţă avea cărarea, în dreapta pădurea cuprinsă de remuşcări după o zi în care s-au petrecut în ea drame ale vieţii atavice, retrăgându-se acum, obosită, sub mantia înserării. În stânga, şoseaua asaltată din când în când de luminile farurilor unor vehicule grăbind spre casă sau, din contră, spre cât mai departe de casă. Atâtea grăbiri, atâta grabă... Graba de a ajunge acasă, graba de a te-ndepărta de casă, graba de a lua una dintre aceste două decizii... Mereu suntem mânaţi de câte o grăbire, de câte o urgenţă, până când, într-un final, a ne opri din toată această grabă continuă, devine ea însăşi o urgenţă grabnică. Dacă ne-am pune la modul cel mai serios întrebarea unde şi, mai ales, de ce ne tot grăbim atâta, am putea sta liniştiţi o vreme, căutând răspunsul, şi asta ar fi cu adevărat o bine-meritată odihnă neurgentată de nici o treabă.

     În faţă avea cărarea, în dreapta pădurea. Era şi o şosea de-a stânga lui, una pe care alergau urgenţele. Cu ceva vreme în urmă, l-ar fi interesat motivele grăbirii, şi le-ar fi imaginat, ar fi căutat, intuitiv, să deducă fiecare grabă în parte, fiecare motiv. Acum nu mai era interesat. Făcea abstracţie de şoseaua largă, de luminile farurilor unor autovehicule, de zgomotul pe care-l făceau acestea. Prefera cărarea strâmtă şi pădurea oarbă. A avut şi el parte de entuziasme şi grăbiri dar acum era obosit, la fel ca şi pădurea, la fel ca şi ziua... A nu înţelege la timp că ziua a fost mult prea lungă şi că a venit timpul pentru noaptea ta, este dovadă de non-înţelepciune. Privind la trecutul lui de până atunci, la patosul cu care a îmbrăţişat atâtea şi atâtea efemere demersuri idealiste, era convins că şi-a ţinut, încăpăţânat, viaţa într-o continuă eroare. Să crezi în aritmia dintre luminile sufletului şi muzicalitatea gândului bun! Cât de absurd! Cât abstract cuprinde acest crez, mai ales atunci când vrei, nu numai să-l împărtăşeşti şi altora, dar alţii să-ţi fie părtaşi la o astfel de grozăvie! Dintre toate anomaliile pe care le-a zămislit natura la om, nu piciorul prea scurt este vârful, nu absenţa braţelor, nu cecitatea şi nici nebunia, nu prostia sau perversitatea, supremaţia o deţine atributul nenatural de a gândi. Oricine altcineva este acceptat, iertat, ajutat; gânditorul, însă, niciodată. Faptul că cineva are această apucătură de neînţeles, acest viciu de a intelectualiza dincolo de reperele care ţin de instincte, de scopul pragmatic, dovedeşte că mamei naturi îi place, uneori, să aibă propriile vicii atunci când crează.

     În faţă avea cărarea, de-a dreapta pădurea, şoseaua dispăruse sub actul lui de nepăsare. Gânditorul are doar un drum iluzoriu, unul care nu există dar pe care şi-l inventează, îl născoceşte tocmai pentru că are prea multe gânduri pe care vrea să le expună şi altora, vrea, nu să fie înţeles, ci să deschidă altora drumuri pe care le consideră importante, măreţe, drumuri fără de care el, ca şi gânditor, nu-şi poate imagina viaţa, prin urmare, încercând să ofere gândurile lui, el consideră că oferă viaţă, un sens existenţei celorlalţi, de dragul celorlalţi. Dar asta, desigur, e o mare prostie, cine are nevoie de gânduri, atâta vreme cât instinctele ţin loc de orice ideaţie? Asta cu atât mai mult cu cât metoda de inducţie atrage după sine tot felul de probleme, de întrebări care cer răspunsuri, răspunsuri care, la rândul lor, devin bifurcaţii pentru alte întrebări ce necesită alte răspunsuri... Pentru ce atâta bătaie de cap, cu ce sens toate aceste zbuciume, această forţare mentală, atâta timp cât toate astea nu încântă nici unul dintre instinctele de bază, ba mai rău, le taie din elan?...

     Nu ar trebui să se mai mire că nu a găsit pe nimeni asemenea, ar trebui să fie uimit că el este aşa, singura întrebare valabilă fiind: de ce s-a născut viciat? Dar asta ar fi o întrebare redundantă, oricum nu ar putea da un răspuns, nu poţi avea răspunsuri convingătoare la capriciile naturii. Poate că aşa cum celorlalţi le face bine să se complacă în a nu intelectualiza, şi lui îi este la-ndemână să nu caute altceva, altă variantă de a fi decât aceea care i s-a dat... Prin urmare, era un dat, la fel ca ceilalţi?... Întotdeauna a considerat că se construieşte pe sine, dincolo de reperele legate de ereditate, circumstanţe, starea lui nativă... A crezut că dacă-şi caută repere dincolo de el însuşi, este pe drumul Adevărului... Şi acum să concluzioneze că, de fapt, tocmai aceste idei, de a se construi, de a căuta adevăruri, de a ajunge la performanţa de a privi dincolo de el însuşi, toate aceste ambiţii având la bază crezul că dincolo de om există şi latura umană, depăşirea atavismului şi atingerea sublimului intelectual, să ajungă aici, la concluzia că toate astea nu sunt decât un alt dat, tot o formă gata construită doar că de o factură mai rară...

     Se auzea clipocitul unui lac, nişte broaşte orăcăind o simfonie de dragul nopţii. Cărarea se încheia într-un lac cu broaşte, şoseaua dispăruse demult, pădurea dormea visând ceva fără el iar el nu mai simţea nimic din toate câte i-au fost grele sau altfel, nici speranţa găsirii unui semen, nici exaltarea câte unui răspuns, nici întrebări nu mai avea, nici nu mai conta ceva anume. Ceea ce simţea era un imens gol interior, golul care absoarbe, care seacă... Acel gol mai împovărător decât orice plin, golul de fiinţă, golul care este, de fapt, certitudinea singurătăţii depline, fără echivoc, fără speranţă, singurătatea gânditorului, a omului îmbolnăvit de viciul căutării ideii de corect din tot şi toate, nu de dragul lui ci de dragul Adevărului şi din iubire pentru oameni. Pentru acei oameni care nu au nevoie de nici un fel de adevăr.

     Nu a fost niciodată vreo şosea, nici pădurea nu a existat niciodată; cărarea a devenit caducă şi s-a sfârşit... Pe lac, orăcăiau broaştele.

                                                                                      Proza nr.5

 

FALS PRIVIND IDENTITATEA

 

 Am văzut de după acest colţ de veşnicie cum s-a împiedicat istoria de ultima respiraţie a celui mai mic copil al lui Brâncoveanu. Se spune că pe atunci oamenii erau proşti şi înapoiaţi: îşi dădeau viaţa pentru o amărâtă de idee. Astăzi femeile se machiază, se vopsesc, se epilează, se siliconizează, se tatuează, se piercinginizează, se pantalonizează, se masculinizează.

Se zice că pe vremea aceea tristeţile stăteau înşiruite, una după alta, la porţile din lemn ale bordeielor, ale conacelor, ale schiturilor, şi nu puteau să intre. Astăzi bărbaţii îşi rad barba, se epilează, se tatuează, se piercinginizează, se efeminează.

Se vorbeşte că pe atunci răsăriturile şi apusurile revendicau un rost şi o rânduială. Astăzi: în pământ, în apă şi în aer – otravă, în loc de familie – concubinaj, în loc de copii – prezervativ, antibaby, avort, în loc de hetero – tot mai homo, în loc de dragoste – tot mai sex.

Se mai spune că în vremurile acelea trandafirii minţeau frumos, visele mureau tandru iar cerul se prelingea din când în când pe câte o barbă de călugăr ce inspira şi expira în silabe de rugăciune. Acum: în alimente – e-uri şi conservanţi, în vin – apă şi pastile, în sport – dopaj şi blaturi, în muzică – play-back şi voci prelucrate electronic, în literatură – plagiat, în studiouri – aplauze la comandă. Deasupra – soarele, luna şi timpul stinghere, fără decor. În loc de cărţi – TV, PC, telefon mobil, e-book, în loc de scrisori – e-mailuri, în loc de cultură – maculatură, în loc de ştiinţă – diplome. Dedesubt – pământul ars şi crăpat.

Se zice că în vremurile de demult oamenii, neavând şcoală, vorbeau între ei cu cuvinte precum: credinţă, nădejde, dragoste, romantic, preot, cruce, sfânt, post, rugăciune, liturghie, milostenie, literatură, biserică, iertare, răbdare, carte, roman, smerenie, bunătate, blândeţe, voievod, duhovnic, spovedanie, împărtăşanie, bucurie, pace, înţelepciune, ţară, popor, erou, martir, jertfă, Înviere. Omul de azi, foarte învăţat, foloseşte termeni precum: trend, cool, job, ONG, bancă, credit, contribuabil, shopping, rată, card, euro, sexy, yoga, NATO, UE, FMI, alegeri, democraţie, partid, congres, parlamentar, senzaţional, breaking-news, rating, talk-show, prime-time, reclame, ştiri, divertisment, presă, internet, facebook, brand, supermarket, globalizare, multiculturalism, ecumenism, drepturile omului, Curtea europeană, Parlamentul Europei, homosexualitate, integrare, minorităţi, comisar, împrumut, raportor, monitorizare, aderare.

Ţiganii s-au emancipat şi ei, devenind rromi, şomajul s-a edulcorat în disponibilizare, întâlnirile amicale au ajuns socializare.

            Se mai vorbeşte că pe vremuri stelele scăpărau divin în adânca taină a nopţii şi oamenii ştiau să vorbească cu ele şi să asculte cum creşte iarba. Astăzi: în loc de Biblie – Playboy, în loc de reviste de cultură - tabloide, în loc de Codul bunelor maniere – Codul lui da Vinci, în loc de cină romantică – fast food, în loc de şezătoare – discotecă, în loc de tămâie – fum de ţigară, în loc de poezie – mitocănie.

Se mai spune că satul românesc tradiţional veghea cuminte şi blând succesiunea anotimpurilor, într-o linişte atât de firească... Acum: în loc de Ion - Robert, în loc de Mărie - Jennifer, în loc de Eminescu – Dan Brown, în loc de Nică al lui Ştefan al Petrei – Harry Potter.

Se mai zice că pe vremuri oamenii nu aveau nevoie de ştiri, ci doar de veşti, iar cuvântul dat avea valoare de lege. Din lumea aceea aproape uitată doar un porumbel întristat mai vine din când în când să planeze prin întunericul postmodern al actualităţii, şi în zborul lui mirat un om cu o cruce repetă, suspinând, un verset din Evanghelia lui Matei: „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”... „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”...

                                                                                      Proza nr.6

Inger mic

   Pe ușa, din dreapta, scria " Sala de operații nr.13"... Dincolo de ușă se aude mișcare. Sunt doi chirurgi și restul echipei. Operația lor era, încă în desfășurare.  La un moment dat se aude un sunet  de semnal  :
        - Tic, tic, tic........... Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiic....și apoi liniște deplină.
Unul dintre chirurgi spuse:
      - Gata! S-a stins! Încă un suflet de înger pierdut!
      Chirurgul, familial și sufletist de fel, se întristă. Cu ochii tulburați în lacrimi, spuse:
          - Ora decesului 19:45...data de 13 februarie 2013.
          Apoi, încet, încet, își scoase mănușile și se descheiase la halat. Cu pași mărunți se îndreaptă spre cabinet, fără a mai privi înapoi la cele întâmplate.
Nimeni nu mai zise nimic. Cel de-al doilea chirurg își scoase și el echipamentul de operație, îl aruncă în zona de deșeu medical și spuse, foarte pe scurt :
         -Pe mâine!
         -Noapte buna,  spuse o asistentă, rămasă să facă curățenie.
        A venit și ziua înmormântării îngerului: un copil de 14 ani, rămas fără părinți, ce a crescut pe străzi de la 10 ani doar pentru faptul că părinții l-au abandonat intenționat. Chiar dacă a fost abandonat copilul și-a iubit părinții. Ca să nu îi facă de rușine și-a ascuns adevăratul nume. Copilul avea la el, într-un carnețel, o poză cu un înger. Sub poza îngerului era trecut un nume: "Holy Angel" -inger sfant. Acest nume îl folosea câteodată, dacă avea să fie întrebat.
         Copilului îi plăcea să asculte muzică. În preferințele lui nu avea un gen anume, el pastra cu tărie o cutiuță muzicală, pe care o primi cadou de la un vânzător de butic, din cartier. Se învârtea cheița de trei ori peste cap și suna o melodie foarte scurtă;  avea doar refren:

    Obosit de drum și cale
    Călător fără rabdare
    Suflet blând, nevinovat
    Sfântul Duh nu te-a uitat!

    Inima la cer o pune
    Al tău înger păzitor
    Și de poți în suflet spune
    -Cântec dulce, cânt de dor!

      Ceremonia de înmormântare s-a făcut foarte repede, căci pentru micuțul înger nu avea cine să plângă.
      Undeva la miezul nopții natura stârni o supărare, grea ascunsă in spatele norilor întunecați. Și ploua rar, apoi des, apoi torențial până când norii au început să se rupă. În cimitir nu mai era pic de gălăgie, în afară ploii grăbite, care dorea cu ardoare să sărute pământul. Stropii de ploaie își făcuse-ră loc printre crăpăturile uscate ale pământului, ars de puternica arșiță, ce domnea în plin sezon.
         Astfel, câte un pic, câte un pic, apa ajunge pe sicriul de lemn uscat al copilului. Se strânse într-un loc. Și s-a strâns și s-a strâns, iar prin marginile de îmbinare, apa își face intrarea în noua casă. De aici nu a mai fost mult până când a făcut și ultimul pas: a picurat pe fruntea copilului,și tot mai mult s-a prelins pe obrăjori.  De rece, înăuntru cum era, obrăjorii începeau ai sclipi în întuneric. Stropii îi mângâiau obrajii reci și lipsiți de viață. Trupul nemișcat al băiatului a început să transpire.
        După ceva timp, trupul neînsuflețit a început să se încălzească. Astfel că se întâmplă și minunea: inima băiețelului pornise din loc. Vibrația inimii î-l facea să tremure, parcă vroia să se ridice la suprafață. Încet, încet, sângele se puse în mișcare.
        La un moment dat copilul deschise ochii: neclipind, el încă sta nemișcat. Nu știa ce sa creadă: este viu sau încă se află în lumea celor de dincolo? La prima clipire întoarse capul spre stânga, apoi spre dreapta. Simțea că este înghesuit. Imediat privi și la picioare, dar ceea ce văzuse nu prea îl încântă.
        Atunci realizase că este într-un sicriu și se întreabă singur :
       - Cum am ajuns aici? De ce încă mai trăiesc? Of Doamne, dacă tot am fost bolnav...!  Mi-a plăcut mai mult în lumea celor de dincolo! Acolo e lumină, bucurie și nu lipsea nimic...aici e întuneric și e frig și nici nu am pe nimeni aproape!
        Vru' să gesticuleze, însă, când mișcă mâna dreaptă se lovise de ceva. Se lovise de cutiuța muzicala, pe care o ținea mereu la el. Rotise de cheiță și ascultase acea melodie. Pentru moment muzica înveseli puțin atmosfera. Cu un pic de efort zmulse un zâmbet. Era fericit, extrem de fericit. Credea că nu o să mai audă vreodată muzica.
       Dar nu se putea bucura foarte mult de acest moment. Lipsa oxigenului începuse să își facă apariția. Singura lui opțiune a rămas doar rugăciunea:

Doamne, Doamne, Ceresc Tată
De iertare să am parte
Doamne, Dumnezeul meu
Primește-l sus pe fiul tău

Numai bine am făcut
Căci părinții nu m-au vrut
Soarta nu m-a ajutat
Destinul doar m-a încurcat

Durerea mea tu o alintă
Vocea Ta simt că mă strigă
Viață veșnică, se pare
O să am în Rai, eu oare?

       Simțea cum presiunea îi creștea în vene. Frica își face apariția determinandu-l să își piardă cumpătul și să se agite. Începuse să se zbată. Dar nu pentru mult timp. Pentru o clipă încercă să se potolească, când, imediat își luase cutiuța muzicală în mână și-i dădu' drumul din nou să cânte.
    Muzica îl liniști. Închise ochii și mâinile pe lângă corp le așeză. Cutiuța muzicală rămase pe piept, pentru a mai da inimii impuls să funcționeze.
       După 5 minute inima se opri din loc. Băiețelul murise fericit: cu muzica la suflet. Muzica se oprise și ea.
        Sicriul sclipea, în interior, de o lumină puternică: spiritul se ridică și își îndreaptă pașii spre un cerc mare de lumină care îl striga într-una :
        -Nu te teme! Vino!
         Cu o un ultim zambet a privit înapoi spre trupul neînsuflețit; apoi întoarse capul și pașii cu încredere spre liniștea Domnului.
         Își găsise calea!

   

                                                                                                    Proza nr.7

 Accidentul

 

Câțiva stropi obraznici plasați pe geaca mea de piele, insistă să-mi amintească de emoțiile amestecate în culori contrastante, mulate pe cugetările mele incolore. Melindei nu-i pasă că mamei i se numără clipele. Sigur se ascunde în spatele unei grabnice căsătorii. De ce n-a acceptat atunci când i-am oferit inelul cu smarald? Sau în urmă cu trei ani când sorbeam din aceeași bere pe țărmul mării? Acum!? Și în fond ce sunt eu, un trofeu sau banii mamei îi fac cu ochiul? Temerile mele se interpun între roțile surescitate și pietrișul umed. Am evadat fără nici o reacție. N-o mai iubesc? Rutina s-a amestecat între noi, umbrind puțin pasiunea.

Natura dezlănțuită insistă să-mi împingă trupul spre realitate. Tremur. Nu mi-e frig, însă mesajul primit prin telefon cu puțin timp în urmă mă apasă: Vino urgent! Mama e în spital la terapie intensivă. Adela. Am vrut să identific mai multe amănunte, dar soră-mea „inteligentă” și-a închis mobilul.

Când ajung la șosea, gânduri încâlcite fug pe lângă motocicletă. Privesc împrejurimile dornic să constat cât mai am de parcurs. Ce-ar fi s-o iau pe scurtătură? Nu, mai bine măresc viteza. Orașul mă salută cu aroma sa de gri autumnală. Opresc lângă un copac să-mi trag sufletul. Fumul unei țigări aprinsă-n pripă îmi sudează surescitat echilibrul. Decantez reflecțiile încurcate în destinul meu îmbibat în ploaie. Răspunsul cu care sunt dator iubitei mele poate să mai aștepte, în schimb mama are acum nevoie de dragostea și prezența mea. Arunc mucul de țigară într-o baltă de lângă copac și sar pe motor. Sincronizarea roților cu asfaltul mă deconectează de la problemele apărute. Culoarea roșie a semaforului îmi oferă un moment de răgaz. Pe trecerea de pietoni, o băbuță își târâie căruțul, probabil plin cu alimente. Imaginea mamei îmi apare în față. Prospețimea zâmbetului ei schițează o mână întinsă. La culoarea verde demarez. O pocnitură puternică mă aruncă pe trotuar. Falca stângă se intersectează brusc cu asfaltul umed. Încerc să mă ridic. Neputința mă determină să-mi pipăi durerea localizată în piciorul stâng. Simt cum un lichid impulsiv acoperă suferința. Timpul moare când ceața îmbracă clipa.

Trezit, încurcat în perfuzii și cu un picior agățat, privesc nedumerit pereții albi și tăcuți. Totuși o umbră de speranță îmi luminează chipul. Cuvintele se ascund în lacrimă, când sora mea se apropie de pat. Protectoare, îmi cuprinde mâna dreaptă cu mâinile ei finuțe și reușește să-mi transmită calmitate:

– Mama e mai bine...

Încerc să adun câteva firimituri de curaj. Nu zic nimic. Cuvintele-mi zac în neființă împotmolite în esofag. Privirile noastre s-au încrucișat în surâsul unei acalmii. Vocea mea șoptită cerne un mesaj de iubire:

– Du-te la mama, eu mă descurc și... spune-i c-o iubesc.

Epuizat de situație, mă refugiez în melancolie. Parcă o zăresc pe Melinda alergând pe un câmp de narcise cu inelul de smarald în mână. Zâmbește și-mi face cu mâna. Tălpile ei fragede rup tabloul stropit cu alb, apoi ating răcoarea pârâului. Lunecă pe un bolovan și cade. Inelul de smarald alege agitația susurului de apă și-și caută calea plutind spre izvorul unei trăiri apuse. Mă trezesc brusc. Privesc spre fereastră. Stropii de ploaie se încâlcesc în șoaptele bocetelor mele. 

Gust plictisit din felia tristeții și mă agăț de punctul imaginar din vârful ghipsului, unde timpul îmbracă speranța în mătasea învolburată a vieții.

                                                                                          Proza nr.8

Einil alarop’met

(Linie temporala)

-prolog-

 

„Chemați tămaduitorul, repede!”  tună una din Surorile Luminii; vocea ei se auzea pe întreg holul. „Pierde foarte mult sânge, nu va rezista mult dacă ceva nu este făcut!” privea cu lacrimi în ochi, simțindu-se neputincioasă, așteptând poate pentru un miracol.

O fetiță ajutătoare plecă imediat din cameră după Preotul Salor Rufet, tămăduitorul satului. Holul era îndelungat, pe pereți găsindu-se tot felul de picturi înfățisând preoți, războinici ajutând oamenii ori luptându-se cu forțele întunecate ale lumii.

Ieșind din cladirea mânăstirii și traversând curtea mare cultivată cu tot felul de plante și flori, nu trecu mult până a ajuns la casa preotului. „Parinte Salor! Parinte Salor!” bătea cu putere în ușa. „Da, acum vin!” vocea îi era bătrână și uscată, de abia auzindu-se de după ușă, pe care o deschise încet. „Aaah, Plia, ce s-a întâmplat? Pari foarte agitată, nu vrei să intri să bei o cană de ceai?” bătrânul o privea cu ochi calzi; i-a purtat de grijă de când era mica, de când părinții ei au fost răpuși de o boală cruntă.

„Nu pentru asta am venit!” abia abținându-și lacrimile. „Fenia... fiica voastră!” zicând acestea, fâșii de lacrimi își făcură prezența pe obrajii ei și Salor întelese de îndată ce s-a întâmplat. „Repede copilă, spre mânăstire.” Cuprins de o aură mai gravă, își luă trusa de instrumente și niște poțiuni de pe masa de lucru și se grăbi spre curtea interioară a mânăstirii.

Timpul zilei era în jur de amurg, cerul avea o nuanță de violet argintiu. Păsări de tot felul zburau pe deasupra satului iar vântul defrișa copacii cu lamele sale de aer. Preotul părea din ce în ce mai deznădăjduit cu cât se apropia de clădirea sacră. ”Totul trebuia parcurs în mod curat, pregătirile au fost facute cu îndeletnicire...” mormăi pentru el; gândurile îl nelinișteau. „Fenia, fii puternică, fiica mea!”

Ajuns în fața mânăstirii, coti un ochi rapid spre vârful clădirii, unde salașluia lumina sacră, cadou din partea uneia dintre divinități pentru toate mânăstirile tărâmului. „As o iit ni azap, enapat’s!” Se rugă în fața luminii și intră, cu Plia în urma sa.

Holul i se părea interminabil; din cauza grabei și a grijilor începuse să transpire. Ochii oamenilor din picturi parcă îi urmăreau fiecare pas, judecându-l și în același timp dându-i speranță în timpul lui de restriște. „Am ajuns cât de repede am putut, cum rezistă?” Cum intrase în încăpere toate capetele s-au întors spre el. Prima ce-l observase fu Laria, Sora Luminii însărcinată cu grija Feniei. „Nu mi-am închipuit că o să se întâmple așa ceva, totul decurgea bine până când...” dar Salor o oprise văzând-o toată lacrimi. „Știu, Laria, din această cauză te-am ales pe tine pentru asta! Acum dați-vă la o parte, vă rog, trebuie să intervin!” se așeză lângă Fenia și o strânse încet de mână, „Plia, am să te rog să părăsești camera, momentul acesta nu este pentru o fetița ca tine.” Îngrijorată, fata refuză. „NU, vreau să ajut, face parte din familie și...” se înecă în lacrimi. „Plia, te rog, fă cum iți spun!” luase un ton mult mai grav ca de obicei. „Știu că vrei să ajuți, dar tot ce poți să faci acum este să te rogi.” Fata plecă aproape scâncind, iar preotul se întoarse către fiica sa.

Deschise trusa și scoase dinăuntru o poțiune. Se uită încă o dată la fiica sa, ce stătea leșinată pe un pat format din lemn, o saltea de bumbac și o pernă din lână, îi deschise ușor gura și plasă poțiunea pe buzele ei, licoarea turnând repede pe gatlej. Își descoperii mâna de sub învelișul robei și încet o puse pe pieptul ei. „Azaev’las lutel’fus at’seca, Drosoc, rup is t’neconi et’se!” în timp ce incantă, fâșii aurii de lumină își făcură prezența din capătul brațului său și traversară spre corpul Feniei, învăluind-o, făcând-o să pară o ființa divină.

În cateva clipe, lumina dispăruse. Sângerarea Feniei se oprise iar speranța apăru înapoi pe fețele celor din cameră. „C’semut’lum, enapat’s!” Își șterse sudoarea după frunte, închise trusa de instrumente și ridicându-se, se întoarse câtre Laria. „E bine că am ajuns la timp...” rămășițe de transpirație încă îi guvernau obrajii, însă nu le băgă de seamă, fiind bucuros că a salvat-o pe fiica sa. „Unde este?” întrebă pe un ton hotărât și îngrijorat deasemenea. Laria îl privi cu o față palidă pentru câteva momente, apoi un zâmbet se întrezări pe buzele ei. „Este în siguranța!” dintr-o cameră alăturată, un scâncet fad se auzea, devenind tot mai zgomotos, când o altă soră a luminii intră în încăpere. „Rage ca un luptător în mijlocul câmpului de bătălie, la fel ca tatăl lui și odinioară, bunicul lui.” La auzul plânsetului, ochii bătrânului i se umpluseră de lacrimi și luă pruncul în brațe. „Voinicule, în sfârșit te am în brațe... ne-ai făcut să așteptăm și ne-ai dat și niște palpitații de pomină.” aproape râse zicând asta; copilul acum se liniștise, dar o lacrimă a bătrânului scăpată pe mâna lui mică îl făcu să se miște.

„Fiul meu!...” vocea seacă îl speriase pe Salor, aproape țopăind cu pruncul în brațe. „Fenia, te-ai trezit!” se apropiase de fiica sa, înmânându-i copilul încet, „Acesta este băiatul tău.” Femeia rămase mută de uimire și admirație pentru ființa minusculă și de culoarea unui alb un pic înroșit. Copilul îi prinse degetul cu mâna și începuse, în înțelegerea lui, să se joace cu el. Femeia râse și se întoarse către parintele ei „Tată... am să-l numesc Rocar.” Preotul și surorile luminii aproape ca nu își puteau crede urechile, nepotul lui Salor Rufet să fie numit după primul preot războinic al Ordinului Luminii lui Drosoc, răposatul Rocar Latur, care a trăit pe acel tărâm cu mai bine de 1000 de ani în urmă; legendele sale erau grandioase, pline de aventuri, uneori sângeroase, alteori pline de recompense sufletești ori materialiste. Un zâmbet își făcu apariția pe fața bătrânului, „Un nume după sufletul ce îl afișa cu numai câteva momente în urmă!” îi puse pruncului mâna pe creștet și îi sărută fruntea, „As eif tat’navucenib!”

Dintr-o dată, Rocar începu să plângă groaznic, încât cei din cameră s-au speriat. Un frig nemaîntâmplat prin zona aceea își făcură prezența, geamurile din toate camerele au prins îngheț, forme cât mai stridente își faceau apariția din cauza câtorva picături de condens care încă mai încercau să reziste frigului, astfel încât la sfârșit geamurile parcă plângeau. „Ma tinev ur’t’nep ae...” Toate capetele s-au întors spre unde se auzea vocea. Era una prăfuită, la fel de rece după cum se simțea în jur. O figură de om statea în pragul ușii, nimeni nu putea să îi descifreze fața; toate lămpile au fost stinse din cauza vântului năpraznic. Doar aștepta, după declarația făcută, nici că nu s-a mai mișcat din loc. Toți din încăpere erau smirnă, de parcă sufletele lor înghețaseră, doar Rocar cânta în continuare în plânset. Dezmeticindu-se, Salor luă inițiativa, „Repede, Laria, ia-l pe Rocar și du-l să fie în siguranța!” apoi, luând o statură impozantă, cu roba de preot războinic pe el, „Ce ești, demonule? Pieri de aici!” răcni bătrânul, dezvăluindu-și mâinile purtate de război și tămăduiri, gata pentru a-și proteja fiica. „Tată...” icni Fenia. Pe când Laria își strânse curaj să treacă pe lângă figura acum mutată cu un pas mai în fața; văzuse clar că o ignoră și pe ea și pe prunc; făptura misterioasă se apropia încet spre pat, dar cu ochii ațintiți spre Salor. „Nu sunt om, dacă asta întrebi, preotule războinic, dar nici demon... Eu doar păstrez Echilibrul!” bătrânul se uită nedumerit, nu putea crede în ce auzea, „Echilibru, despre ce vorbești, netotule, am zis să te faci dispărut!” Acum se apropia mai rapid ca înainte, astfel încât Salor sări în fața lui, încercând să-l prindă de mână dar aproape că-i îngheță pe loc, „Tată, nu!” țipă Fenia din pat, încercând să se ridice, dar încă prea slăbită de pe urma sarcinii. „Nici un muritor nu mă poate atinge fără să înghețe... nici măcar preotul razboinic Rocar, când Echilibrul a cerut viața lui...” în vocea lui parcă se cunoștea o urmă de regret, dar nimeni nu putea să-și dea seama cu siguranță; surorile luminii stăteau ghemuite într-un colț al camerei, toate rămase îngrozite iar Salor gemu cu ochii aproape goi de voință. „Nuuu... dacă ești atât de bătrân, și pretinzi că i-ai luat viața lui Rocar, preamăritul preot războinic al Ordinului Luminii lui Drosoc... atunci... tu ești... Et’raom, din Ordinul Primilor Născuți! În limba comună, numele-ți este... Moarte!” lacrimile îi inundau obrajii, dându-și seama ca nu era nimic ce putea să facă pentru fiica sa; atât de tare îl durea sufletul, încât uită cu totul de mâna sa înghețată.

„Tată... totul va fi bine, eu... știam că va veni.”  Et’raom se opri de îndată și așteptă, iar preotul o privi cu o uimire speriată. „Da... de mai multe nopți la rând, visez la o figură rece, cu ochi de safir, ce mă poartă pe drumul fără întoarcere.”; acum că rafala de vânt se mai potolise un pic, toți din cameră au vazut mai bine figura aproape palidă, cu pielea sa de un argintiu azurat iar ochii de un albastru cum nici cerul nu putea desprinde. În timp ce femeia descrisese visul, figura întunecată se apropiase de patul în care stătea. „Salor... te-ai rugat lui Drosoc pentru sufletul fiicei tale... aș vrea să spun ca îmi pare rău ca îi iau viața, dar am inima înghețată de mult. Sufletul ei se va întoarce la Drosoc, dar așa cum voi aveți îndatoriri către divinitățile voastre, așa am și eu către ale mele...” Salor nu mai știa încotro să se uite, ori la Fenia, care încerca să rămână calmă, dar îi citea frica în ochi, ori către Et’raom, pe care ar fi vrut să îl ucidă, dacă ar fi putut... dar știa că nu era destul de puternic, și nu cu mâna înghețată. „Măcar permite-ne să ne spunem adio.” îl rugă resemnat, și cu barba udă de lacrimi. Et’raom dădu din cap, și se puse din nou în postura de așteptare.

„Fenia... fiica mea, iartă-mă, nu am putut să te salvez!” bătrânul pică la marginea patului, cu mâna înghețată ținând-o strâns lângă corp, iar cu cealaltă o strângea pe fiica lui de braț. „Nu e nimic de iertat, tată, noi și EL... facem parte din culturi diferite... dar Echilibrul se aplică pentru toate rasele.” Încercă să schițeze un zâmbet, în speranța de a-l calma pe tatăl ei, dar fără folos, în scurt timp începuse să plângă și ea. Se îmbrățișară, îl sărută pe frunte, iar preotul pe ea deasemenea; acesta era obiceiul la oameni când își luau adio. „Să ai grijă de Rocar, tată, e mic și are nevoie de îndrumare. Și, te rog, ia legătura cu Daros, fratele meu, fiul tău... trebuie să știe cât mai repede despre tot ce s-a întâmplat aici.” îl rugă în cel mai hotărât mod, uitând de orice durere, și încercând să facă pace cu ce urma să vină. „Promit, Fenia!” răspunse bătrânul, încercând să se îmbărbăteze, dar fașiile de lacrimi încă își croiau drum spre obrajii săi acum roșii.

„Este timpul, copilă... tot ce pot să promit este că nu o să te doară!” acum vocea lui Et’raom era mult mai calmă, aproape familiară. Femeia se lăsă întinsă pe spate, cu capul încă privind spre tatăl ei. „Te iubesc tată!” părea cu totul netulburată în acel moment, „Te iubesc Rocar! Să crești la fel de puternic și de mândru așa cum a fost tatăl tau...” în ultima ei clipă, se gândi la fiul ei, gând ce îi permise un ultim zâmbet. „Și eu te iube...” dar bătrânul nu a avut timp să ducă la bun sfârșit răspunsul, mâna rece atinse pieptul femeii, un vârtej blând de zăpadă începuse să danseze în jurul lor, iar în câteva momente, Et’raom dispăruse, lăsând în urmă doar trupul Feniei, cu ochii fără vlagă, privind goi prin cameră dar ațintiți asupra tatălui ei iar preotul pică leșinat la marginea patului, lăsând surorile luminii în țipete de groază.

                       

                                                                                 

 

Index limba anamor:

 

Alfabetul este ca și în limba romană, minus litera k. Nu există diacritice. Limba este formată prin inversarea fiecărui cuvânt din limba romană, fiind adăugate câteva reguli noi de citire și scriere. Atunci când un cuvânt în limba anamor conţine două sau mai multe consoane, se pune apostrof între ele, iar consoanelor din mijloc li se adaugă în citire (nu și în scriere) vocala e în spate.

Exemplu : pentru > er’t’nep [er-et-nep]

            În cazul în care un cuvânt începe cu 2 consoane respectiv se termină cu 2 consoane, primei, respectiv ultimei consoane i se adaugă vocala e în spate în citire.

            Exemple : mulțumesc > c’semut’lum [ec-se-mut-lum]

                              stăpâne > enapat’s [e-na-pat-es]

            Accentul se pune în general pe ultima silabă a unui cuvânt, mai puțin în cazul cuvintelor ce conțin două consoane la sfârșit. Pentru cuvântul enapat’s, accentul se pune pe silaba pat.

            Totuşi, pe parcurs ce povestea va fi continuată, universul literar extins, limba anamor va fi foarte probabil supusă altor schimbări.

 

            Traduceri :

 

„As o iit ni azap, enapat’s!” : „Să o ții în pază, stăpâne!”

.

„Azaev’las lutel’fus at’seca, Drosoc, rup is t’neconi et’se!” : Salvează sufletul acesta, Drosoc, pur și inocent este!”

.

„C’semut’lum, enapat’s.” : „Mulțumesc, stăpâne.”

.

„As eif tat’navucenib!” : „Să fie binecuvântat!”

.

„Ma tinev ur’t’nep ae...” : „Am venit pentru ea...”

                                                                                  Proza nr.9

Dezlegarea

 

 

De când nepotul Lumânăresei venise în sat, Nenea îl păştea. Nu-l plăcea şi gata! Încercase tertipuri felurite să-l înfricoşeze! Săvârşise cu ai săi nebănuite pozne, doar-doar să-i biruie cerbicia nou-venitului, să-l facă de-al lor! Dar n-avusese câştig şi pace!

Băiatul subţire şi gălbior ca o fată, cu ochi de azur, rămăsese acelaşi. Era aşezat, cumpănit, deşi n-avea mai mult de doisprezece ani. Nu-i plăceau ciondănelile, mai ales cele  zgomotoase. Era harnic la şcoală şi-n bătătura bunică-sii, Lumânăreasa, atrăgând vorbe de preţuire de la mari şi mici. Toţi îl îndrăgiseră, uitând că-i venetic. Doar acum locuia în sat, împărţea acelaşi trai cu ei!

Peste orice, se vădise mare născocitor de istorioare cu tâlc, bucurându-le auzul şi străluminându-le minţile. La nevoie se arăta meşter la glume isteţe, în stare a-mbuna omul, a-l înveseli!  Îl strigau Povestitorul şi, în scurtă vreme, puştiul căpătase o aură de căpetenie, astfel încât o mână dintre părtaşii  lui Nenea veniseră şi se orânduiseră cu drag în jurul său.

Faptul atrăsese înverşunarea fiului Clopotarului, mare tartor în sat, muncindu-şi ortacii în nevolnicii supărătoare pentru oameni, nerecunoscându-şi faptele niciodată, căutând alt ţap ispăşitor. Găliganul ăsta, la cinsprezece ani ai săi, era nevolnic la carte, dar priceput să-şi joace pe degete supuşii. Îl ascultau bietele firi slabe, nădăjduind să-i calce pe urme la faimă, uitând mereu de câte ori îi dusese la necaz în sat!

*

În anul acela, mare parte din isprăvile săvârşite de ciracii lui Nenea se-ndreptaseră asupra Povestitorului, dar acesta ieşise basma curată din toate şi potrivnicul, învins.

Era mult peste ce-ar fi îndurat asupritorul! Aşa nu se mai putea! Şi cloci o nefăcută de zile mari! Cel puţin asta-şi doreau neprietenii Povestitorului!

Cum în zilele dinaintea marii sărbători a Unirii toată suflarea satului trăise fierberea pregătirilor, iar copiii mai mărişori dăduseră o mână de ajutor ca porţile să fie gătite cu tricolorul, lui Nenea îi trecu prin cap să facă dispărut steagul ce-mpodobea casa Lumânăresei.  Câţiva supuşi de-ai săi, furişându-se noaptea, înaintea primului cântat al cocoşilor, săvârşiseră pocinogul.

Astfel, în ajunul lui 1 Decembrie, bunică şi nepot fuseseră puşi în faţa a ceva neaşteptat şi, pe moment, de neîndreptat. 

Bătrâna îşi zicea că nu se mai pomenise aşa nelegiuire… doar steagul nu era un pui slab sau un lujer… Era tocmai tricolorul!

Nepotul, şi el supărat, îşi făcu de lucru toată ziua cu cei de seama lui la răscruce, unde avea să se ţină sărbătoarea, dar nu pomeni despre ticăloşie nimănui. La întoarcerea spre casă, câţiva de-ai lui Nenea îl zgândăriră despre întâmplare, dându-se îngrijoraţi.

Deşi pricepuse cine făcuse lucrătura, deşi dezlegase iute cusătura cu aţă albă a vorbelor, grăi cuviincios, conducându-se după gândul că hoţul nedovedit e negustor cinstit şi se despărţi de prefăcuţii prieteni.

Seara, cu inima înnegurată de lipsa flamurei, Povestitorul abia se-atinse de bucatele puse pe masă de bunică. Înainte de culcare, îngenunchiat, supuse o lacrimă icoanei ocrotitoare şi pecetlui rugăciunea cu un oftat ce-l tulbură parcă şi pe dulăul curţii, pornit să dea chemare spre stelele îngheţate ale nopţii...                                        

*

            Povestitorul ridică pleoapele cutremurat de zgomote.

Pământul se rupea în bucăţi, bătut de tunete şi fulgere fără pic de ploaie. Doar grăunţi de pământ şi perdele de praf îi întunecau privirea.

Un duduit ca la sfârşit de lume îi dezvălui că se afla în mijlocul unei lupte. Înmărmuri când i se perindară prin faţa ochilor cai nechezând a disperare, pierzându-şi călăreţii, căciuli de miel, işlice încurcându-se în cădere cu turbane colorate, străluciri de săbii şi iatagane încrucişate, flinte şuierând amarnic… Şi tot aşa…

Până să se dumirească de primejdia ce-l înconjura, se pomeni faţă-n faţă c-un pârdalnic de turc ce-şi aţintea o pereche de ochi fioroşi de sub turbanul căzut pe-o parte şi-şi mişca amarnic iataganul uriaş, înaintând spre puiul de românaş, gata să-i reteze viaţa.

Ameninţatul n-apucă să clipească a spaimă, că şi văzu cum un arnăut sărise de pe cal, făcându-se pavăză lui. Îmbrâncindu-l, îl feri din calea turcului pe copil, primind în plin piept tăişul curb şi lat, ucigător. Românul pică pe loc. Dar nici turcul nu vieţui, fiind străpuns de-o furcă de clăcaş.

Deşi zdruncinat de soarta vajnicului salvator, găsi putere să-l tragă pe acesta spre şanţul de apărare apropiat, sperând a-l ajuta cumva. Cu inima zbătându-i-se a zbor de pasăre, culcă pe braţu-i nevolnic tâmpla arnăutului rănit, căutând a-l ogoi.

Cu ultimele puteri, arnăutul îl puse a-i scoate din buzunare comoara lui ocrotitoare până atunci - nişte năframe -  pentru ca s-o ducă drept semn de rămas-bun în satul său. Doar ce-şi rostise numele şi pe-al locului de unde pornise la chemarea Domnului Tudor, că se şi stinsese.

            Întrebând pe unul şi pe altul întâlniţi într-un joc de umbre în spatele câmpului de bătălie, copilul înţelese că satul pomenit, Polovragi, se afla la marginea mănăstirii cu acelaşi nume, care se găsea printre lăcaşurile Olteniei întărite de Tudor Vladimirescu pentru a rezista  pârjolului din  anul 1821.

Băiatul se pornise fulger spre locul pomenit, cernând timpul într-o curgere de colb a unei nisiparniţe vrăjite.

Se făcea că ajunsese până la urmă la Polovragi tocmai într-o duminică. Intrase în curtea bisericii şi după slujbă, întrebase de familia acelui Dragomir al Firei.

N-apucase a spune  pricina care-l mânase într-acolo, că-i apăruseră în faţă trei fetişoare mărunţele, cu privirile înceţoşate de lacrimile presimţirilor.

Emisarul scoase de la piept năframele aduse, îndreptându-le către copile. Cea năltuţă luă  năframa sinilie, mijlocia, pe a gălbie. Doar cea sângerie rămăsese. A cui să fi fost?! Mezina privea îndurerată la cârpa ceea, întrebându-se în ce fel batista ei albă, pusă de tăicuţu la piept, se-nroşise?!

Orfanele căzură-n genunchi ţinându-se de mâini şi porniră să plângă sfâşietor. Oamenii adunaţi priveau înmărmuriţi durerea fetelor.

            Abia ajuns în clipa asta, băietanul nu-şi mai putu ţine cumpătul. Pe loc slobozi un strigăt prelung de deznădejde…

*

În dimineaţa lui 1 Decembrie, pe nepotul bătrânei Lumânărese, trezit din visul ce-l purtase prin colbul vremii, îl năpădiră lacrimile, gata-gata să-l înece. Şi se lăsă plânsului îndelung, amărât… pentru arnăut, pentru fete, pentru ţara împilată în vremurile vechi de fanarioţi şi otomani, pentru cei din oastea lui Tudor care se prăpădiseră pe-acele plaiuri olteneşti în drumul spre făptuiri înalte…

Ostoindu-şi durerea, băiatul se pomeni c-avea în mâini năfrămuţele aflate în vis. Le puse pe masă, iar ele pe dată se îmbinară, născând însemnul roş-galben-albastru, sfânt călăuzitor al străbunilor în 1821…

*

După ce se risipi vesela adunare din răscruce, Nenea îşi duse ceata spre casă. O luară pe ocolite, doar să treacă semeţi pe uliţa Povestitorului. Era tare-ncântat  că-şi văzuse împlinită şicana. Totuşi, se gândea, de ce nu se făcuseră valuri?! Pişpirică avea mândrie… nu se plânsese nici de astă dată…

Nu-şi duse gândul până la capăt, că se şi aflau în dreptul casei păgubite… Dar nu-i veni să creadă! Un tricolor micuţ, cam ferezit de timp i se păru, flutura în bătaia vântului.

Ce se-ntâmplase?! Cum de-şi făcuse rost?! Când? Iarăşi fusese-nvins de năpârstocul ăla?! Şi, pe tăcute, se despărţi de ortacii săi, dorindu-şi, ca nicicând, să fie singur, să-şi aline rănile de… biruit.

La câteva zile după-ntâmplare, se dezlegă răspunsul la întrebările lui Nenea. Povestea dăduse înconjur satului, rostită fiind la sfârşitul predicii de însuşi preotul.

Acesta grăise despre o minune întâmplată la o casă de unde tricolorul se făcuse nevăzut tocmai în ajunul zilei Unirii celei Mari şi unde reapăruse datorită credinţei şi smereniei în faţa icoanelor strămoşilor, ce nu şi-au risipit în vânt trecerea prin viaţă. Pomenise cele aflate de la bătrâna păgubită.

Auzind Nenea cum se făcuse Povestitorul cu tricolor chiar de 1 Decembrie, pentru întâia oară îşi recunoscu nimicnicia şi în sine se legă să nu-i mai caute pricină. Ba mai mult, recunoscu faptul că piciul e într-adevăr firoscos, că-şi merită şi numele, şi recunoaşterea printre copiii satului.

Şi de atunci, veghe asupra lui ca şi când acesta i-ar fi fost un frate mai mic, îmblânzindu-şi firea, luminându-şi mintea după mezin...

 

                                                                                           Proza nr.10

Ce visam şi eu odată – cariera mea de piatră

Pe o pânză de lapte, cu aţă de cer mă învăţa bunica să cos cruciuliţe. „Şi-acuma-mpunge acu’-n fundu’ lu’ ăla”-mi spunea şi râdeam, apoi vedeam cum pe buzele ei umede luceau razele soarelui în dimineţile răcoroase de vară, lângă grădiniţa cu flori.

Se spune că  jocurile copilăriei te formează şi te pregătesc pentru alegerea ocupaţiei de mai târziu, când trebuie să-ţi iei propria cale de hăţuri ca s-o învârţi cum îţi e priceperea.

Mie îmi plăcea să tricotez, să croşetez, să cos la gura sobei ori în grădină, îmi plăcea să visez, să mă plimb în vie, să mătur bătătura cu târnul, să dau de mâncare la „orătănii”, să privesc pe buna cum spală rufe cu apă de ploaie şi săpun de casă. Dar în capătul viei era fascinaţia maximă: se deschidea un orizont plin de necunoscute. Undeva acolo era şi pădurea, după câmpul cultivat unde îl găseam mereu pe Ion al lui Rebreanu sărutând pământul. Îmi plăcea să-mi aleg întâmplările petrecute dincolo de linie, imaginându-mi trasee nebănuite în păduri cu elfi şi spiriduşi. Îmi agăţase bunicul un leagăn de linia cerului şi zburam pe aripa gâscanului cu Nils. Mai târziu descoperisem gramatica şi-l necăjeam pe Statu-Palmă Barbă-Cot analizând zeci de fraze fără pauză, ori, şi mai târziu, când mă dăduse tata să învâţ matematici cu prietenul lui inginer, îmi luam Gheba în vacanţă şi uitam de mine meşterind ecuaţii.

La şcoala generală eram cu totul prezentă la orele de lucru manual, gramatică şi compunere, abia mai târziu la matematici. La lucru manual învăţam mai multe decât îmi arătaseră mama sau bunica, era un nivel avansat şi mă simţeam în largul meu că mă pricepeam şi eu la ceva, deşi lucruşoarele colegelor erau mult mai frumos realizate. Un mare şoc am avut când profesoara ne-a anunţat că e ultima ei oră de predare. O lege absurdă interzicea lucrul manual diferenţiat după sexul copilului, urma ca fetele să facă aceleaşi operaţiuni ca băieţii: la pilă şi la menghină, ceva, nu înţelegeam ce. Colegele mele se bucurau, de acum nu mai erau nevoite să roage pe bunici să le coasă, tricoteze sau croşeteze...

De acum se apropia şi treapta întâi şi foarte greu îmi era că nu ştiam ce vreau să mă fac. Se spune că naşii au datoria ca la botez să-ţi prezică meseria pe care s-o alegi, ai mei au spus să mă fac ce vreau eu. De unde să ştiu eu ce să vreau? Eu vroiam să fiu Maria din „Ciocoii vechi şi noi”, Saşa Comănăşteanu din „Viaţa la ţară”, Vera din „Cartea nunţii” şi „Heidi, fetiţa munţilor”. Cum acces la informaţii nu aveam, auzise tata că trebuie să mă fac ori asistent medical ori contabil. Eu am căzut pe gânduri şi am spus că injecţiile nu-mi plac, dacă văd sânge leşin şi dacă stau pe scaun să tot socotesc prea multe ore mă lipesc de scaun. N-am avut încotro, dintre două meserii ce-mi păreau imposibile am ales să merg la Liceul sanitar. Greşit. Nu am avut orientare bună niciodată. Cu nota care m-a trecut pe lista respinşilor aş fi intrat la Liceul economic. Cu un liceu mecanic eram datori cu toţii, odată ce fuseserăm respinşi la liceele „bune”. Nu ştiu dacă mi-am găsit meseria potrivită, insă nu mi-am vândut sufletul compromiţându-mă. O cale constantă tot a existat, cu încetul, foarte cu încetul am ajuns să am totuşi o meserie: contabil primar, adică fără studii superioare. Nu am devenit Maria, ci mai degrabă soţia lui Păcală descrisă de Petre Dulfu, pe Saşa am îngropat-o  în amintiri, mi-am dat seama că povestea Verei era ficţiune, iar Heidi va rămâne modelul meu...

Astăzi copiii merg la facultate pentru că e „în trend”. Rareori îşi aleg o meserie. Fără studii superioare, care, de fapt, uneori, se rezumă la o diplomă, pot fi respinşi chiar şi la candidatura pentru un post de menajeră, bonă, vânzătoare la plafar sau agent de vânzări; cu studii, dacă îşi petrec anii studenţiei învăţând cu elan şi conştiinciozitate toate materiile riscă să caute mult timp un job, nu sunt acceptai pentru că „nu au experienţă”, pe care... unde să o capete, aşa că lucrează orice fiindcă părinţii sunt îngropaţi în datorii.

A studiat managementul şi a lucrat ani buni ca agent de vânzări învăţând să exagereze calităţile produselor, a îngrăşat pe rând conturile patronilor până a găsit o firmă serioasă unde să lucreze pentru un salariu decent, dar, ce păcat, între timp a învăţat să ia şi pentru el, câte o felie mai întâi, ca apoi să care cu vagoanele pentru că soţia lui are un salariu cu mult mai mare şi nu se mai simte bărbat. Ca să-şi poată însuşi venituri necuvenite cât mai mari se documentează foarte bine citind cărţi despre arta vânzării prin persuasiune, păcălind clienţii patronului care-l plăteşte decent.

De la compania de telefonie mobilă au plecat în masă mulţi preţioşi vânzători de contracte de servicii pentru că se simţeau pierduţi în mulţimea de angajaţi şi nu aveau posibilitatea să se afirme, să aibă personal în subordine, să fie „manageri”. La numai 22-25 de ani au înfiinţat firmă modernă de produs bani exploatând imagini carnale cu tinere: video-chat, un business înfloritor în acest timp la români. În studiourile celor 7 păcate meseria se numeşte „trainer” şi rolul lor este de a antrena, pregăti, coafa, machia, îmbrăca tinerele talentate în arta „conversaţiei” cu bărbaţi aflaţi într-un colţ de lume la computer, aşteptând cu ardoare să vadă un sfârc şi să se lase tanga mai jos. „Trainerii” le momesc cu titulatura de star, model, adică ele să devină personaje de urmat ca şi meserie, ca şi comportament, ca mod de viaţă şi ocupaţie. Atât trainerii cât şi modelele, la o vârstă la care încă este în formare caracterul, învaţă arta de a câştiga uşor din prostia altora. Patronul a creeat o lume iluzorie pentru tineri care au mers la studii învăţând limba engleză perfect, unii cu fonduri de la buget, alţii cu sudoarea părinţilor şi poate cu preţul sănătăţii acestora. Că de-s mulţi, de sunt şi proşti, nici măcar nu îi cunoşti, poţi uşor să le iei banii, de-aia-i învăţat cu anii...

Dar cum fiecare se află acolo unde merită, iar meseria e brăţară preţioasă, când credeam că le-am văzut pe toate am mai aflat despre un job foarte interesant: sado-masochist la firma de tortură, unde persoane de sex masculin plătesc sume interesante pentru a fi torturaţi. Cu plăcere, această meserie pare să mi se potrivească şi mă gândeam să candidez la postul de trainer cu funcţia de manager pentru că pot fi creativă, bun preparator şi se cere experienţă în domeniu: mă pricep „să-mpung acu’-n fundu’ lu’ ăla”...

 

Vizitați, vă rugăm, și pagina nr. 2 a Secțiunii de prozăAICI

 

Vizualizări: 767

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Aici organizatorii răspund problemelor ridicate de către concurenți, votanți, cititori...

Succes devastator prozatorilor!

  • Participanții sunt rugați să trimită texte cât mai curate gramatical! Votanții vor ține cont și de acest aspect!
  • Concursul nu-i tematic, dar titlul, în sine, are multe conotații. Fiecare creator să dea frâu liber imaginației... estivale!
  • Membrii sunt rugați să nu comenteze lucrările participante la concurs. Pentru aprecierea acestora, la soroc (10-17 iulie), vor avea zece note la dispoziție!
  • Dacă proza trimisă la concurs nu apare postată după 20-30 de ore de la expedierea ei pe adresa de e-mail al coordonatorului concursului, vă rugăm să o contactați pe doamna Sofia Sincă, pe chat sau la mesaje private (probabil e-mail-ul nu funcționează corect), ori adresați-vă oricărui alt membru din Administrație pentru lămuriri. Nu avem niciun motiv să cenzurăm vreun participant! Dimpotrivă, ne bucură orice prezență!

Prozatorii sunt întotdeauna o forță! Chiar dacă stau mai pe la peluze... :))

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 17 minute în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 25 minute în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 29 minute în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 31 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 48 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 55 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 58 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 7 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor