Concursul „Labirinturi autumnale”, ediția a II-a, Secțiunea PROZĂ (Pagina a II-a)

[Sofia Sincă]

Pagina a II-a

Proza nr.11

Și frunzele plâng

                                                                            

Vibraţie. Agonie. Suspans… Întreaga natură era în aşteptarea verdictului. Din colţul sumbru al ferestrei priveam actul toamnei: un corb cu aripi frânte zburând într-un ritm iambic, sălbatic, tăind orizontul purpuriu. Îl mistuia grotescul păcat, necurata desfătare a naturii, mult prea adormite. Prin sticla geamului, uşor prăfuită, urmăream un dans al morţii. Sărmana vietate se ridica spre cerul odinioară albastru, iar acum, pătat de o ceaţă nostalgică, căuta disperat scăparea. Cu o cruzime nebună Porţile Divine îl aruncară înapoi, izbindu-l de pământul gol,  printre frunze uscate…În câteva secunde o ploaie înceată şi nesigură apleca crengile goale peste trupul neînsufleţit, într-un semn de regret. Erau suspinele celor care au vrut să plângă si nu au mai putut. Așa că toate durerile lor, la ceas de taină, îngerii le-au purtat pe aripi și le-au dăruit încet Divinității.

Mi-a amintit de tine acel rămas-bun sfâşietor. Te aşteptam la asfinţit de atâtea săptămâni. Vroiam să te mângâi cu atingeri de satin şi să învelesc cu tine crengile schelete ale copacilor muribunzi. Să te veghez. Să redau naturii pulsul organic al iubirii noastre. Nu te-aş fi lăsat să cazi, te-aş fi primit în împărăţia sufletului meu, te-aş fi făcut regină, iar glasul meu ţi-ar fi fost candelă în nopţi reci, triste de toamnă. Îmi aduc aminte de mistuirile vântului, de palele cu prăfuiri de jăratic, de biciuirile acelea neîngăduitoare care îţi dezgoleau trupul de frunze-ngălbenite şi care mi-au brăzdat scoarţa arămie cu cicatrici ale durerii conabii.  Eu nu am uitat. N-am putut să dau uitării mirosul de scorţişoară din părul tău şi nici gustul copt şi dulce de gutuie pe buzele tale moi.  Oh, taină crudă a iubirii…. pe câte cărări întunecate mi se abate sufletul….Oh, Cerule…cât mi-am dorit… Te vedeam atât de dulce şi de nevinovată încât mi se părea că orice privire a mea vătăma fiinţa ta de porţelan. Erai o cântare de piculină într-un amurg violet, iar eu eram gelos pe razele astrului palid care îţi mângâiau chipul, pe adierile reci care te înfiorau şi chiar pe clipirile care îmi furau crâmpeie ale dăinuirii tale. Atât de fragedă într-o toamnă aşa de rece! Aş fi vrut să fac din noi un sacru Templu al Iubirii, unde sufletele vibrează la unison, într-un ritm leneş. Erai o felie de Septembrie, unsă cu liniște. Îmi era poftă de viață…Te-am aşteptat să vii, să dansăm sub ploaie, însă e prea rece să zbori, iar eu nu am aripi să vin după tine.  Afară nu mai e viaţă, e o prelungire nostalgică a morţii, un concert de simţiri frânte şi regrete. Copacii, astrele şi norii îşi scriu povestea pe Zidul Plângerii. Poate vor fi citite de îngeri….  poate le va fi iertat păcatul de a rămâne fantasme albe. Ce mult regret că nu ţi-am scris…..Mi-e dor de mine, de noi, de viaţă. Nici un semn de tine.. doar frunze. E o toamnă târzie în sufletul meu, un  amurg pustiit de memoria ta dulce. În curând va fi Octombrie, luna noastră. Eu nu te mai aştept…..tu nu mai vii….

                                                                                        Proza nr.12

                                                                                    Leul furnicilor

 

Salut! Hai, chestionează-mă!... Chiar?... Știi, m-am împăcat?... O, nu! Să lăsăm trecutul, să vorbim despre ,,azi”. Înțelege că m-am împăcat cu mine însumi. Măăăi, m-am iertat de ne-fe-ri-ci-re! Acum sunt... am uitat! Râzi de mine?... Sunt, sunt... senilă, pardon, senină. Am păstrat strictul necesar, în vise aduc pe cine vreau, în realitate mă vizitează ,,nimeni”... Eiii, nu mă dau rănită!?... Rănile? Da, există, tu nu ai? Dar ale mele n-au decât să-și facă suma decepțiilor, dacă vor. Sunt ,,majore”, deci se oblojesc singure. Stau fără griji, mă simt eliberată, iar motorașul funcționează – ceas: Tic-tac! Tic-tac! Apropo, vreau să te întreb ceva... Da, desigur, simt, tot timpul am comunicat empatic, dar mi-ar plăcea să-mi confirmi verbal. Greșesc? ,,Prostia e atunci când ai răspuns la orice, iar înțelepciunea este atunci când ai o întrebare pentru orice”... Da, Kundera... Nu zău? Hi! Hi! Nici eu! Bine, tac!... Să cuget? Ha-ha! Normal, altfel n-am exista: nici eu, nici tu și nici Descartes. Nu?... Da, am. Identitatea mea e modelată de timp; am lăsat în urmă susurul prunciei, clipoceala copilărilei, cascada adolescenței, pragurile din amonte cu vâltorile lor, iar acum, am trecut ultima frontieră, sunt identică cu mine, am ajuns la șes și curg molcom, văd detaliile, lucrurile mărunte... Am timp! Da, măi, o dau cotită, să nu ajung prea repede la revărsare... meandric chiar: tîîîrș, tîîîrș, mă trezesc că analizez diverse obiecte și mă întreb nedumerită: Oare, ce-mi trebuia? Tîîîrș, tîîîrș, merg în alt loc și-mi amintesc. A! Da! și fac o buclă, și mă întorc de unde am plecat. De, toamna vieții!... Ha! Ha! Nu crede tot, exagerez, sunt sprintenă ca o ,,babă tânără”... Poftim? Cum o să fiu la centenar? Simplu, HB... Ei, creion HB!? Sau poate mă vezi ,,oale și surcele”? Apropo, o epigramă: ,,Epitaf unui înțelept: Că fi-va oale și surcele/ E necăjit cum altul nu-i:/ Toți proștii, vor sorbi din ele/ Nu din... învățătura lui.” Eiii, poți să-mi spui autorul? Lasă Google, cauți pe urmă, să revenim la HB. Explicit înseamnă: ,,hoașcă bătrână”... Râzi? Scuză-mă! Sună!

 

– Sună și sună! Da, ce sună? Ciuli urechea. De la ușă nici un clinchet. O fi telefonul mobil? Deschise un ochi: beznă! Se dezlipi și perechea lui: beznă! Bâjbâi prin așternut și-și găsi deșteptătorul sub pernă: mut! Nedumerită: O fi sunat și nu l-am auzit? Văleuuu! Dacă am întârziat? Ei șiii... Zâmbi, amintindu-și că, de fapt, era la țară. Rutina serviciului – rugina neoronilor! Scleroza, fato! Azi, fără șefi, sarcini, dispoziții... Faci ce dorești! Dacă plouă, stai în pat... Păi, de-o săptămână plouă, cât mai zaci? Prin geana cerului se strecura tip-til o lumină difuză. Se crapă de ziuă! Doamne, să nu crăp și eu de ,,stătut”! și dacă tot m-am trezit cu noaptea-n cap, astăzi, voi picta!... Uau! deja miroase a dimineață proaspătă. Ce bine e ,,acasă”!

Căldura sobei, mirosul de lemn ars și aroma cafelei se îmbinau perfect cu optimismul Eleonorei. Privi depărtările. Cu pensonul a trasat șerpuitor coama dealurilor, iar pe tușa conturată, zorii ghiduși au picurat cu pipete subțiri picături minuscule ce-au difuzat în roz pal pe fundal. Ceșcuța de porțelan o îmbia. A băut doar un strop de cafea. Era prea fiebinte! De afară, s-au auzit câteva note dulci. O mierlă își cânta bucuria, dis-de-dimineață. În trilul ei ascendent, un tainic dor își lua zborul. Pictorița de ocazie, în plin avânt, a trasat câteva linii – un portativ și un soare cocoțat pe el, înroșit precum reșoul uitat conectat la priză. În cer foc, pe apă fum! Cip-cirip! Cip-cirip! s-au băgat în seamă un grup de vrăbii gureșe, dornice să participe și ele la concert. ,,Voi, ciocul mic!” soprana n-a terminat uvertura – le-a alungat deschizând larg fereastra. Ele s-au zburătăcit, iar ea s-a delectat pictând și sorbind cafeaua. În aroma aburindă, treptat, treptat, o nouă zi prindea viață și la fel, prin detalii și culoare, acuarela.

La orizont, sprijintă de zidurile roase de umezeală se ridica, cătinel-cătinel, gâfâind, o cetate gârbovită de ani. Pe metereze, rând pe rând, s-au ivit coșuri mari, pline de roade, care mai de care. La urmă, agățându-se cu mâinile-i vânjoase, o zdrahoancă roșcată s-a urcat pe culme. Femeia cu părul arămiu, obrajii bucălați, rumeni și pistruiați, cu mâinile în șolduri s-a apropiat de prima coșarcă opintindu-se s-o prăvălescă cu piciorul. Avea un picior butucănos precum stejarul din Borzești, iar la orice mișcare de balans, sânii generoși mustind de viață intrau în tangaj. Răsuna valea de glasul ei: ,,Luați și mâncati! Acesta este trupul Domnului care se frânge pentru voi; – să faceți lucru acesta spre pomenirea Lui.” și roadele se rostogoleau... coș după coș...

Cu gura căscată, pământul hămesit a înghițit pe nemestecate prima ofrandă – cartofii. Știuleții s-au răspândit pe ogoare. Perechi-perechi s-au cocoțat pe strujeni, atârnându-se cu capul în jos. Ieșiți din pănușe, pe jumătate, li se zărea smocul mătăsos tuflit în creștet – ultima tendință de frizură nonconformistă. Rânjeau cu gura larg desfăcută, de jur-împrejurul coceanului, dezvelindu-și dinții gălbui înșiruiți bob cu bob, bătându-și joc de ceilalți concurenți la maraton – bostanii portocalii – care abia își trăgeau sufletul. După atâta alergătură, se odihneau pe burtă cu vrejul în sus, precum purceii.

Ceața se risipise. De-a lungul râului, grădinile se îmbulzeau disputându-și verdețurile și legumele proaspete ca niște precupețe puse pe harță. Pe margine, timide, livezile își întindeau mlădios ramurile alegând cu grijă fructele. Printre ele, strecurându-se ca un șarpe, vița-de-vie a adunat pe furiș ciorchini de struguri copți, gândindu-se că mai încolo, când o da frigul, îi va ademeni în jurul butoiului pe cheflii... Șșș!!! – foșnea, întorcându-se cu prada, un rug cu miros de busuioacă. Se cățără și se târî pe sub streașină etalându-și ca un banner, rodul cu pupile negre cuibărite în căușul frunzelor. Ochișorii aceia au fost primii admiratori ai tabloului. O bobiță vigilentă, una mai acră, cu ochi critic, se împăună descoperind o carență:

– Fetelor! Peisajul nu-i  complet. Lipsește ceva... băncuța de la poartă!

Eleonora își strâse lucrurile și se grăbi să plece, haihui. Păcat, să piardă o zi însorită!

*

Bătrâna a împrăștiat câteva grăunțe orătăniilor și s-a grăbit spre micuța care se ridicase pe vârfuri să deschidă clanța:

– Eli, n-ai voie să ieși pe uliță!

– De ce, bunico, mă fură țiganii?

– Nu, dar te poți rătăci! Să nu te temi de țigani! Sunt consătenii noștri. Trăim laolaltă  civilizat, nimeni nu fură pe nimeni, fiindcă fiecare își cunoaște locul și rostul. Ne respectăm! O să-l rugăm pe bunicul să-ți facă o băncuță pe care să stai, să privești, să dai binețe și lumea să te cunoască. Pe urmă poți ieși pe poartă, bine?

– Da, dar te rog să mă îmbraci frumos, cu hainele de la serbare.

La punctul de observație, construit de curând, pieptănată cu un moț legat cu fundiță roșie, cu rochița albă și pantofiori de lac, Eli stătea santinelă uitându-se atent, peste gard, când în dreapta, când în stânga: Nimeni, pe uliță! Ba nu... o mogâldeață se apropia șchiopătând. Era încă departe când ea începu să strige și să dea din mânuțe: ,, – Să-ru’ mâ-na!... Săăă-ru’ mâââ-na!...” Până să se apropie omul, mai, mai, să-și piardă glasul. Era un moș.

– Bună, prințeso! Cum te cheamă?

– Săru’ mâna! Eli!

– A cui ești? o descusu omul.

– A lui tati și mami, răspunse fetița și nerăbdătoare turui vârsta și unde locuiește, așa cum învățase la grădiniță.

– Da, pe tati cum îl cheamă?

Eiii! Întrebarea asta o cam puse pe gânduri, nu era instruită cum să spună, dar își aminti cum îl striga mami și răspunse ușurată: ,,– Vasilică!”

– Bravo! Deci ești nepoata lui moș Toader.

Asta, chiar n-o știa, dar se grăbi să răspundă, nu cumva s-o dibuiască moșul:

– Daaa? A! Da, da...

În acea vară, Eleonora învățase toate răspunsurile posibile, cunoscuse vecinii apropiați și pe cei de pe celelalte ulițe. Era expertă în cuibare; imediat ce cotcodăceau găinile, țuști! după ouă. Nu se mai temea de gâștele leșești, cu gâturi lungi, care sâsâind se apropiau amenințător, fiindcă ea le punea la respect cu ,,nuielușa fermecată” dată de bunica. Tot cu nuielușa mâna și vaca spre grajd, când se întorcea de la izlaz, pe înserat. Cunoștea fiecare colțișor din ogradă, grădina de zarzavaturi și nu era pom din livada din spatele casei, de care să nu se fi aninat. Seara, bunicul îi citea povești cu miros de gaz lampant. Ziua, ,,Peripețiile furnicelului Ferda” se împleteau perfect cu explorările ei din jurul mușuroaielor și la fel ca-n desenele cărții, lumea minusculă a gângăniilor se lăsa descoperită: furnici cu aripi, greieri, gărgărițe și alți gândăcei, chiar și leul-furnicilor.

Știați că leul-furnicilor este numele unei mici insecte care sapă gropițe în nisip unde se ascunde și așteaptă prada? Nuuu? Ei bine, Eli l-a dibuit. A văzut cum furnicile trecând pe lângă o mică adâncitură, în formă de pâlnie, își pierdeau echilibrul și ,,monstrul” le prindea între fălci. Uneori, acest prădător feroce arunca în direcția prăzii nisip, pereții alunecau și implicit se prăvălea și insecta. În cădere, aceasta nimerea drept în mandibulele puternice. Harșt! O trăgea leul, iar după ospăț apăreau doar carcasele ca niște trofee pe margine. L-a căutat și pe Ferda, dar nu exista nici o furnică cu băsmăluță roșie la gât. ,,Posibil, c-a zburat!” – s-a împăcat puștoaica.

 *

Eleonora atentă să nu se înțepe în tufele de porumbar și-a croit drum peste calea ferată. S-a oprit o clipă și-a privit nostalgic de-a lungul ei: Cândva, aceasta era linia vieții în palma de pământ strămoșească. A luat-o de-a dreptul prin grădini, sărind pârleazurile păstrate între haturi din moși, cu sfințenie, de actualii săteni. Pe poteci, toamna își împrăștia generoasă parfumul cu esențe suprapuse în trei note distincte: la bază – iarbă strivită, la mijloc – arome de fructe, iar nota de vârf avea o ușoară tentă de fum – lemn ars. O adiere călduță, torcea fuioare din hogeaguri. Printre ramuri și după trunchiuri se zăreau pitite căsuțe sfioase. Cele noi aveau un port simplu, cele bătrâne își etalau cochet dantelăria de lemn sub streașină și în pridvor. Câteva ,,vai de mama lor!”, părăsite și pricăjite, priveau chiorâș cu un ochi de sticlă opac, curioase să afle cine-i străina care le invadase teritoriul.

Orășeanca a deschis portița ce despărțea via și livada de ograda lui Chibrit. Rapid, a închis-o la loc, trântind-o cu zgomot, buf! la auzul lătratului gros. Se temea de câini. Un bărbat voinic, între două vârste, veni spre ea și o invită:

– Poftiți, intrați! Câinele e legat.

– Bună ziua! Am cam dat buzna, scuze! Eu sunt Eleonora, nepoata lui moș Toader.

– Bună Eli, nu mă recunoști? Sunt Nelu. Mă bucur să te revăd. Hai, în casă!

Ea s-a oprit pe prispă. Pe covorul din cordele viu colorate, un pumn de nuci îi făceau cu ochiul. Mai erau câteva coji împrăștiate și un maldăr de pietre plate. El se scuză:

– M-am luat cu spartul nucilor – că tot e sărbătoare – și-mi făceam planuri când să mă apuc de cules via și mai ales cu cine. L-am rugat pe vecinul de vizavi, fără serviciu și fără pământ, cu vreo cinci copii mărunți – ,,anul și cârlanul”, că nu le mai știu numărul –, să mă ajute și-i plătesc. ,,– Băi, mai bine crăpăm de foame cu ajutorul social, dar eu slugă la cei cu pensie nu mă bag”, așa mi-a spus.

– Nelu, hai să stăm aici, îmi place soarele și dacă-mi dai nuci e și mai bine.

Casa lui Chibrit era tare bucuroasă că pe prispa ei, doi prieteni vechi, un bărbat și o femeie spărgeau nuci și discutau, vrute și nevrute, ca și cum nu s-ar fi văzut de ieri, de aseară.

Peste gardul nou, din scânduri geluite, a apărut un cap: ,,– Neluuu, mi-e foame!” Bărbatul i-a făcut semn prietenei din copilărie să n-o bage în seamă că e nebună, dar femeia a insistat: ,,– Ve-ci-neee, mi-e foa-meee!” Enervat, el s-a răstit: ,,– Taci, fă, doar ți-am dat!” și ca să fie mai convingător: Zbag! o piatră spre gard.

– A! de asta ai grămada de pietre, aici? întrebă Eleonora.

– O, nu! Vezi bolovanul din ogradă, ăla din vârful movilei? Azi nu se lucrează și mă distram zvârlind cu ,,chetre” să-l ,,chitesc”. Mai ții minte, întrecerea noastră la gârlă, când jucam ,,broasca”? Aruncam razant piatra, să vedem de câte ori atinge și sare pe luciul apei.

– Da, îmi amintesc. Când reușeam trei ,,broaște” mă dădeam mare! Hi! Hi! – se distră ea.

            – Lasă, te dădeai mare și când veneai la scăldat, cu fetele. De departe te recunoșteam după colacul de înot ce-l purtai făloasă. Noi, băieții, eram bucuroși că nea Ion ne dăduse camera de la roata tractorului și încăpeam mai mulți pe ea. Ha-ha-ha! Mai este ceva de povestit, eu și ceilalți ,,juniori” nu eram defel dumiriți de costumul tău de baie. Ne întrebam... așa ca proștii: ,,– De ce porți sutien, dacă nu ai țâțe?” Ho-ho! Acum văd că... și Nelu nu mai continuă vorba, dar o privi cu interes.

Limbajul neaoș și căutătura lui au pus-o în gardă. S-a simțit stingheră... Oare e prea transparentă bluza? Ce naiba se uită așa curios Nelu, ăsta? A îmbătrânit și cine știe ce-i mai trece prin cap, doar e bărbat! Ete, na! Decolteul meu a ajuns pista de aterizare a privirilor lui, ia s-o...

– Mulțumesc de primire, Nelu! Ne mai vedem!

El a rămas locului. Ea se îndepărtă repejor străbătând curtea. Când a ajuns în vârful movilei, la coborâre s-a auzit vocea nebunei: ,,– Omoar-o, Nelu!”, iar acesta a pus mâna pe o piatră și ,,zvîîîr!” cu ea în timp ce printre dinți rostea: ,,A naibii, plăcere! O nebună și-o muiere; Una pleacă, alta-mi cere!”

Eleonora a dat să privească peste umăr, însă n-a mai apucat. Picioarele i-au fost secerate, iar în aceeași clipită s-a auzit pocnetul pietrei în gard și un zgomot înfundat de țeastă lovită. Dai în una, crapă alta! Ca un scurtcircuit, impactul o năucise pe Eleonora; Soarele a dat în clocot? Ce plutește, acolo, roșu cu picățele? O! E minuscula eșarfă a furnicelului! Ferda, unde ești?... Fer-daaa!... Liniște. După un timp, nu știa cât trecuse, a deschis pleoapele. Deasupra ei – ,,monstrul”. Leul-furnicilor cu forme umane o privea cu ochii ieșiți din orbite, căutând un licăr de viață. În mâna dreaptă ținea un obiect cu o formă nedefinită; probabil o piatră! sau poate nu, dar mai bine mă feresc... însă trupul nu i-a răspuns și-a urmărit cum brațul lui drept se îndoia din cot și c-o mișcare lentă, de parcă nu se mai termina, se ridica spre... Plutea între două lumi, oscilând între vis și realitate. ,,Omoar-o!, omoar-o!...” și ,,O-o-ooo!” – în ecou. A închis ochiii: Doamne, fă să fie repede și lasă-mă să mă scald în ochiul tău azuriu. Lasă-mă să mă răcoresc, simt că-mi explodează... Sfântă Paraschieva, iartă-mă! N-o să mai ajung la ziua ta...

Întâi octombrie – Acoperământul Maicii Domnului – cu o adiere blândă, întomna natura, molcom și firesc. Paradoxali erau doar ei, doi: ,,ea” – neclintită, cu pleoapele lăsate și împăcată cu sine; o clipă de acalmie și ,,el” – disperat, așteptând răspunsul apelului. Cu mâna dreaptă, îndoită din cot, susținea telefonul mobil în apropierea tâmplei: Țîîîrrr!... Țîîîrrr!... –  și pe urmă, sugrumat de emoție, abia reuși să rostească:

– A-alo! Se-ser-viciul de-de urgență 112?... Sssunt Nelu...

 

                                                                                Proza nr.13

                                                                          Copil din flori

   

De obicei, toamna când se împărțea grâul la fermă, Paul dădea pe la paznicul fermei, de se strecura printre sacii încărcați și căruțele trase la cântar, trăgea cu ochiul, asculta și, până când paznicul moșmondea cu plaivazul pe caietul ăla cu scoarțe tari, ori se scărpina între timp după ureche tot socotind în gând, adunând cantitățile de pe cântar și scăzând greutatea sacilor, el și făcea socoteala, tot în gând, și striga întotdeauna primul, tare: „trei sute șaptezeci... cinci sute șasezeci și opt...” Asta atrăsese atenția paznicului de la fermă, care se minuna, după ce încheia socoteala, cum de știuse băiatul să facă socotelile fără de plaivaz și hârtie. Nici batjocurile și nici indiferența celor ce așteptau la rând să li se facă socotelile nu-l alungaseră pe copil. După ce-i ieșeau și paznicului socotelile, tot alea pe care le strigase ceva mai înainte copilul, oamenii începuseră a se agita:

- Măi copile, pleacă naibii de-aici că, uite, încurcași socotelile domnului Gherasim. Apoi se îndreptau cu brațele întinse către paznic. Se mai rugau odată: „Hai, domnule Gherasim, mai socotește odată, nu se poate să fi ieșit cum a zis mucosul ăsta! Ce știe el, un copil, colo! Dă-l încolo de copil!” Sperau că li s-ar fi cuvenit mai mult grâu. Gherasim se mai scărpina odată după ureche și socotea din nou.

-  Nu se poate bre, tot atâta dă!

„Asta nu-i lucru curat, zicea. Copilul ăsta nu-i prost deloc!” - și-l punea mai mereu să mai verifice odată ce socotise el pe hârtie. Asta îi apropiase.

- Al cui ești, copile? Că nu te știu a fi de prin partea locului. Paul îi spusese ce și cum, că nu se știa a fi avut vreodată un tată, dar mamă-sa era fata unuia de prin sat, iar el era plecat demult de prin aceste locuri și uite că mai venea înainte de începerea școlii pe la bunici. Îi spusese și numele. De-a lui Marchidan, moșu Stan Marchidan.

 De cum rostise numele moșului Marchidan, lui Paul începuse a-i da târcoale și a-i arunca unele ocheade, un oarecare „uscățiv”, om cam la cinzeci și ceva de ani, care ajuta paznicului să pună pe cântar sacii, să-i dea mai apoi la o parte și să strige la săteni: „Hai, faceți loc, altul bre... Ce vă tot moșmondiți atâta? Mai repede, mai cu vână, bre! Nu dormiți de-a-n picioarelea!” Începuseră să-l îngrijoreze privirile lui ciudate și stăruitoare. Doamne, cum îl mai privea, când el repeta că socoteala lui Gherasim fusese corectă. 

Alteori, crezând că poate Paul nu-l vedea, ca din întâmplare, se apropia de copil și-i studia gâlma aceea de la gât, un fel de prună abia formată, și apoi își ducea degetele rășchirate de-și freca  începutul acela de țâță de sub cămașă, la baza gâtului.

În duminica aceea domnul Gherasim lipsea de la barăci (mai pleca omul şi pe acasă), iar Paul trecuse, ca de obicei, pe la el. Uscățivul era însă acolo și-l invită în baracă, să mai stea de vorbă, că poate o veni și Gherasim. Dar Paul, numai de sporăvăiala bătrânului nu avea chef în dimineaţa aceea. Plănuise să meargă pe la paznicul fermei, mai vorbea cu el de una şi alta. Cum nu-l găsise la barăci, dăduse să plece. Dar ţi-ai găsit! Uscățivul îl trăsese în baracă de parcă avea să-i spună un secret. Îl invitase să stea pe o canapea, lângă masă. Îi făcuse pe plac, dar uscățivul întârzia cu ţigara în gură, iar tensiunea sporea dincolo de cuvinte. După ce-şi terminase ţigara, bătrânul trase altă canapea aproape de masă, luase de pe dulapul soldăţesc jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar. După ce sorbi fără să se strâmbe, primul pahar, şi-l umplu pe al doilea. Paul îl privea tot timpul încordat la maxim, era ca şi cum la picioarele lui se afla un animal fioros care îl fixase ţintuit lângă perete printr-o privire a dracului de expresivă.

             - De ce râzi? Nu râsese. I se păruse, doar. Apoi, văzând că Paul făcuse un pas ca să plece, zise: Nu-ţi fac plăcere. Ce să-i faci, m-am ramolit și eu. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o broască râioasă. Sau poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu, tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi. Spune drept, ai împlinit treișpe ani? Pe maică-ta n-o cheamă Maria? Una mică, bondoacă? Nu locuiați voi pe lângă fântâna seacă? Aia, de la marginea satului?! Ai?... Ia zi!

            Paul, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”, dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă?

- Și zi, măta nu-i văduvă? Vezi, vorbi mai departe uscățivul. Ce m-ar costa pe mine, un domn, toţi îmi spun domnu’ Luca (preciză el), ce m-ar costa să-ţi arăt ce am simţit şi cum am dus-o pe vremea când eram tânăr şi în putere...

Mirosul de fum trezi amintiri triste în sufletul lui Paul. Mama lui fumase și ea când îl născuse. Avea cam șapte ani când o tuse seacă a doborât-o, ca secerată, la pământ. Bătrânii au tras-o cu gaz, și i-au făcut ceaiuri din buruieni, cum știau ei, dar asta n-a salvat-o. Acum își are locul de veci, undeva în cimitirul de la marginea satului. El rămăsese o vreme să-l crească bunicii. Apoi fusese luat de un unchi al mamei, într-un cătun de la oraș. Mai venea pe la bunici, doar spre sfârșitul vacanțelor. Trecea și pe la cimitir, dar nu își iubise mama, sau cel puțin nu-i putuse ierta faptul că n-a vrut niciodată să-i spună cine-i tatăl lui. „Lasă! îi zicea maică-sa. Nu merită nici să-i știi numele. Și numai strâmba gura aia, Paul, că-mi aduci aminte de nenorocit. Aia era. Un soarbe zeamă de prună, un nenorocit care nu merită să-și vadă vreodată copilul, mai spunea!”

- Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu merită, continuă uscățivul. Află tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa, ca pe vremea când treceam eu călare prin sat. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cântau țiganii pe urmele mele? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă. Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansau ele în pielea goală nu-ţi mai părea rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, nu-i așa? ... Ha, ha, ha!

 Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Paul ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania asta uscată din faţa sa ar fi tăcut chitic.

             - O ţigară? dacă nu te superi! Şi-i întinse una. Paul îi împinse, cu un deget, mâna uscată. Uscățivul se făcu că nu bagă de seamă. Scăpără chibritul cu o singură mână de își aprinse țigara.

             - Vezi! se bucură uscățivul. Noi doi ne-am înţelege de minune... Să vii și seara, pe la mine... Dacă aduci cu tine un pol, doi, nu ne-ar sta rău. Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite pe masă aici o punem, să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie?! Nu eşti băiat prost... Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru că ești băiat deștept, semeni cu măta. Îmi plăcea și mie!... Apoi schimbă vorba. Pesemne își dăduse liber la gură, nepermis. Țiganca asta care vine uneori, zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă.

Uscățivul aşteptă un răspuns, în timp ce Paul paralizat, nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc! Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să plece. Să plece cât mai repede. Ceva nelămurit îl țintuia locului. Privi la începutul acela de țâță de la gâtul uscățivului și deveni mai atent la vorbele aceluia.

Uscățivul întredeschise gura să zică ceva. Dădu însă a lehamite din mână. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul lui Paul muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce lui Paul i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci avu loc incidentul. Paul văzu clar cum una din venele de la gâtul uscățivului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul crezu că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca pe un pui de găină şi îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Paul, a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere, Paul crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi încercând să pareze presupusa lovitură izbi violent, cu cotul, falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase văzându-l cum sta cu corpul inert, căzut la podea ca un sac de cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi, când realiză grozăvia faptei, încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi apucându-l pe bătrân de umeri îl trăsese afară din baracă la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii.

 Înjură tăcut: „Cristosul mă-tii de guşter. Vă ştiu eu… Bețiv ordinar! Tu vorbești de mama, mă, tâmpitule! Mama era o sfântă, așa să știi. Javră ce ești! Ce vrei să spui? Că sunt copilul tău?! Tu, și tată!...”

            Apoi strigă cât putu de tare, să se facă auzit de cineva:

- Mă! Ridică-te, mă! N-ai nimic, nu-i așa? Doar te-ai lovit nițel. Un pic de sânge, dar o să treacă. O să vezi că o să treacă!... Oameni buni! Să mă ajute cineva! Ajutooor!... 

Paul fugi în baracă, luă o pătură și-l înveli. Turnă și niște apă pe fața uscățivului, apoi îl șterse cu pufoaica la gură, după care porni tot mai repede, chiar alerga către sat. Se mai întoarse o singură dată pentru a-i striga uscățivului:

- Stai acolo, să nu te miști, că o să chem pe cineva în ajutor. Poate te răzgândeşti înainte să mori. Eu nu sunt cel pe care-l crezi tu.... Alerga, dar un gând nu-i mai dădea pace: „Nu! E altcineva. E doar un străin!” Își repeta întruna, sperând ca cineva să-l audă și să-l liniștească. Dar satul se întindea înaintea lui cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte.

 

                                                                                           Proza nr.14

                                                                                           Căutătorul

 

 

Caut. Destinul m-a repezit în obstacole dure, de maximă fiabilitate! Le-am surmontat! Sau am căzut alteori?!

Succedare între degringoladă şi ruinare, reiterate, aţâţătoare perindare… Aud zvonuri.

Schimbările vieţii? Mă-mping spre-un culoar… Întreaga fiinţă se întreabă. Ce?! Aspir din spaţiu aşteptată lămurire.

Rămân pentru-o clipită nemişcat. Un clic pornit dinspre tâmplă ţiuie degrabă… Şi poartă cu el cascada sangvină. Activat, reacţionez. Conştientizez ad-hoc: impas! Efect declanşat!   Scanez atingerile scânteii mentale! A brainstorm! Choose! Ochii minţii descifrează ecranul.

Incitat, decid: spre Labirint!  Iau startul! Ţâşnesc. Îndemn s-ajung. Din eter, o voce-mi dă sfat: din patru, alege ieşirea prielnică!

*

În livadă, la Bunu’, rămas cu fructe e doar nucul. Pe jos apar zvârlite în fiece zi mingiuţe pudice în coajă cafenie, ferfeniţită parcă în zbateri lungi. Le judec, le cuprind în alint…

Mă surprinde o zvârlugă ce-mi cade în creştet. Şi hohot de râs plăcut şi uşor se iscă îndată. Bunicul e-aproape ! Când a venit?

-Ce caţi în livadă? mă-ntrebă sositul. Mărunţit e de vreme, gândesc în clipită. Oftez de durere, încolţit de regret.  Bravez ca un pici:

-Bunule, vreau să bat nucul ăsta!

Trist zâmbeşte şi-şi ascunde trăirea. Un fior îi crestează durerea pe faţă. Şi-aruncă pe       dată-nlăcrimatul azur al privirii deoparte. Îi mângâi cu ochii părul şi cimpii albi şi pufoşi din barbă, luxuriantă invazie de colilie…

Dibuiesc prăjina printre ierburi arse de toamnă şi, neostoit, dau în crengi. Nucile cad speriate de băţ sau de gândurile mele?!

-Cum e cu şcoala? mă văd iscodit, prins în gând. Mi-ai promis izbăvire, nepoate!

-Peste-o iarnă voi fi medic! Sigur îţi voi găsi leac!

-Mai ţii minte, copile, pe când erai ca şi-acum la sfârşit de vacanţe, ce frecţii-mi făceai cu frunte de ţuică la păgânele astea de oase?!

-Cum nu?! Ai nădejde în mine!

Şi fericit de promisiune întăresc bătăile. Nucile cad mai des, apoi din ce în ce mai puţine… Şi-n urmă, aud îngrozit un trosnet de vreascuri… o bufnitură surdă… un icnet prelung… apoi un veac de tăcere… Şi-o suflare, o adiere trece peste-obrazul meu  întors peste umăr…

Bunu’ căzut nu zice o vorbă.  De pe chipul destins un surâs îmi trimite, mulţumit că durerile lasă-n urmă…

*

Aici nu mai vreau! Despărţirea de Bunu’ port veşnic în piept! Lacrimi am în privire… îl văd, îl visez…

Aprig o temere dă să-ncolţească. Din faţă, din spate, adunate atingeri mă-mbracă-n corset… subţiată mi-e fiinţa… secat îmi e pasul… taina mă-ngheaţă… Inima, deloc înfricoşată, spre gând trimite-o poruncă: Mai caută! 

*

Ajuns cu trenul dis-de-dimineaţă, pornesc per pedes din Predeal. Aerul rece mă-nfioară de plăcere! Exclusiv orăşean, sunt în al nouălea cer!

Echipat comod şi potrivit muntelui, tai în singurătate serpentinele. Cuprind cu ochii nemărginirea verdelui vârstat de-acum de insinuantele nervuri roşiatice, cafenii, galbene… Bitumul străpuns de erori asfaltice se ruşinează şerpuitor, cernit înaintea mea. Un soare timid  mângâie firea c-o lumină galeşă, îndemnându-mă spre visare...

Arar, insidios mă depăşesc echipaje pe roţi, dup-avertizări de claxoane gălăgioase, dureroase atingeri aduse calmei austerităţi montane. În urmă-le, câte-o crenguţă-două îşi scutură teama într-un mic nor de cetină smaraldină…

Paşii-mi cântă egală măsură în corzi de violoncel. E uvertura pentr-o mică vacanţă               feeric-autumnală. În perindarea de peisaje, înregistrez o peliculă în minte şi-n suflet…

Lacom savurez întinderea de frumuseţi! Lăsate în urmă, avid peste poate, absorb altele noi  fără nici o măsura! Imponderabil mă simt! Plutesc între cer şi pământ, gata-gata să mă cred fir din firea divină!

Ajuns la Trei Brazi, cuprind fermecat preajma… Miresme şi cromatică  dau veste c-a venit toamna… 

Răgazul înfericirii mele va să se dilate odată ajuns la Poiana Secuilor.

Traseul mă coboară printr-un drumeag maroniu  de pământ, pătruns pe-alocuri de vârfuri de piatră lustruită de ploi şi smocuri de iarbă, oaze de verde persistent până-n iarnă şi dincolo…

            Dar şirul visării se rupe. Alături de cărăruie, la câţiva coţi în josul curmăturii, o tânără îşi priveşte a durere şi neputinţă glezna, pesemne luxată…

            Grăbesc pasul, atras de imperiul necesităţii de-a da un prim-ajutor, mai ales că un scâncet subţirel de suferinţă mă-ndemnase.

După imobilizarea piciorului chinuit, sunt medic doar, port în spinare fata - o iubitoare de solitudine şi munte - înapoi la Trei Brazi, de unde o încredinţez unei Salvări pentru  îngrijiri la Predeal.

 N-o slăbesc din ochi de-atunci, îndrăgostit nebuneşte de dânsa de la prima vedere… Şi-mi răspunde, acceptând în scurtă vreme să-mi fie pereche… trăind, aşa cred, o frumoasă poveste în doi.

Totuşi minunea se destramă ca ceaţa de peste crestele brazilor… Cantonamentele sale,  gărzile mele şi nu ştiu mai ce se duelează întâmplător. Din tăcuta şi neaşteptata confruntare, doi învinşi apăruţi se-înstrăinează irevocabil şi pentru mereu, căci după divorţ drumurile noastre nu se mai întretaie…

Zidesc în amintiri miracolul iubirii mele, neputând s-o-nlocuiesc vreodată, lăsând să treacă ani de tăcere… şi chiar de aşteptare…

*

M-avânt. Alerg. Pereţii-n zig-zag m-absorb, mă incită! Panoplie de toamnă-i drapează, legată prin fire de funigei deşiraţi din ghem străveziu. Amestec de tonuri îmi mângâie ochiul.             Eterice-arome dansează în jur. Le-aspir. Mă pătrund. Perfidă narcoză!

Absorbţie olfactiv-oftalmică, monitorizare perfectă, îmi încurcă dezideratul! Imposibilă ieşire! Nu m-aşteaptă nimeni! Mai departeee!!!

*

            Împătimit de mare, aleg o promenadă în zona Corbu. S-a iţit de neunde, rapid ascensionând spre locul dintâi între staţiunile de tip european… Plaja lată, lacurile vecine, repere turistice şi-o infrastructură modernă, toate mă cheamă…

            Tentat grozav mă simt, aflând că lagune neştiute de mine, de alţii, sunt mulţime pe-aici.  Ce-aş vrea să le-admir!

E-o zi liniştită.  Încep cu  plaja. Marea, oglindă salină! Un cer ca de vară se-arată prielnic ocean străbătut de corabia Zeului Soare. Doar alaiul de pescăruşi ce mă-nsoţeşte  dă veste parcă de grija toamnei… Rari călători încredinţează că au dreptate.

Nisipul pe ţărm e arămie pudră.  Descălţat, iau în tălpi atingeri îmbietoare. În piept mi      se-mplânt-o plăcere adâncă indusă de aer… de mireasmă de alge…  Lenos mă desfăt, negăsind clipei nicicum azi pereche… Încet în mişcare, plutesc… Mă simt într-o buclă de timp solitar fericit.

Odihna se frânge! Tumult de zbateri din cer spre pământ… Nojiţe de cnuturi îmi ard trup şi suflet… Vederea mă lasă… orbit sunt de-o rafală, vânt şi nisip perfid pătrund, se strecoară prin pori… Alerta sonoră creşte dublată de vuietul mării… De când s-a stârnit?! Şi marea, cumintea de pân-adineauri, e-o făptură nebună. Războinica poartă o platoşă de valuri spumate, măreţe, cu ea vrea să înfrunte, pesemne, atacul venit dinspre cohorta negrie de nori! Ison le ţine chiar Zeus cu fulgeru-n mână!

O creastă de val aduce ţărmului ofrandă un trup într-o plasă de ierburi, de alge.

Puţinii pe-aici devin mulţime de oameni, chemaţi de-ntâmplare… Ce nebun să facă surfing pe-aşa timp? Dibuiţi un salvamar! Chemaţi 112! Oare trăieşte? De unde să fie?! N-avem nici un doctor?!

            Aflat de mult lângă trupul zvârlit de furia mării, mă ridic. Ca la şcoală îmi salt braţul rostind abulic Prezent!

            Fiinţa întreagă îmi urlă! Un răget de fiară îmi vine să scot!

Năstruşnica forma inertă este-aşteptata… iubita-mi… soţia… Cui pot s-o revendic?! Mi-e luată! E dusăăă!!!

            Mutată în sufletu-mi lărgit de durere, tornada de-afar-a plecat! E linişte-acum! Mă doare tăcerea.

*

            Liniile frânte derutant mi-nhibă avântul. Şi-n spaţiul lipsit de orizont trec prin     ameţitoare-ncercare… Omit să iau seama. Invizibil obstacol! Impactul mă doare, dar şi mă deşteaptă! Lumina zvârle în lături negura!  Gigant mi se pare un zid ce m-aşteaptă. Pătruns e de-o bortă. Şi ea se lărgeşte… M-absoarbe… 

Acolo să vreau? Nici gând! Trec un ocean de tortură de atunci! Să merg mai departe!

*

Peisaj de toamnă târzie… cer neguros, înţesat de ceaţă.  Printre case, o  livadă subţiată de foamea de spaţiu. Împodobite ca de-un Crăciun păgân, crengile poartă păpuşile-mpenate negrii, lucitoare în griul apusului, croncănitoare, jalnic înfometate…

Stau pe-o bancă, bătrân întristat de drum neprielnic prin viaţă, cu gândurile şi sufletu-n palmă.

Scos din visarea-mi de-o pală de vânt, zăresc o cioară poposită în iarba uscată. Uimit, o văd cum se luptă să spargă c-o piatră o nucă. I-alunecă ghiara pe piatră… nuca-nviază… fuge zglobie… şi pasărea ţopăie aţâţată… ciocul, gogeamite menghină, o-apucă… poc-poc!! Nuca se face în două. Speriată niţel de recul, hămesita deschide a zbor scurt perechea de aripi. Cu greutate m-aplec şi i-apuc ofranda… Tare-aş vrea să aflu, să ştiu ce-i de făcut în această toamnă pustie! Duc înspre ochi o jumătate din fructul poprit… şi-acolo mă văd pe mine, trup minuscul, zbârcit            şi-ncovoiat a bine ca-n pântecele cald şi prielnic al mamei…

*

Ezitări debuteaz-alarmant. Imprevizibil! Mă regăsesc. Aici mi-e pe plac! Aici am curaj s-o iau de la capăt, împlântat în etern miez de toamnă…

 

 

                                                                                                                         

                                                                                                Proza nr.15

                                                                                          mă întorcîn toamnă.

 

 

Mă lovesc de scările reci, de arţarii de la colţul barului ce-şi mai perindă ultimele frunze pe băncile fără scânduri şi cărarea ce duce spre clădirea cenuşie unde mă întorc în fiecare toamnă.

Vin spre locul unde ţipătul se ascunde în pernă, boala nu se vindecă, speranţele sunt din ce în ce mai mici. Tu m-ai aşteptat sub aroma salcâmilor, eu mă întorc abia în toamnă. Venim din lumi diferite, cărând desagele grele, încăieraţi în propria luptă pentru existenţă. Eu din hăul întunericului cu ochii sticloşi, rânjind colţii la fiecare foşnire a vieţii, nu pot să-mi controlez reflexul apărării, au rupt demonii din coaste până am sălbăticit fără a mai putea desluşi culorile. Am supravieţuit printre cei stăpâniţi de vicii ce şi-au hrănit poftele pe spatele obosit, mi-am pierdut chipul din oglindă, vocea, indentitatea... viaţa mă-mbrânceşte des sub coaste, mă pierd printre voci străine... dar mă regăsesc pe această cărare unde clădirea spitalului oncologic are lanţurile ei, ochii tai,vorbele care au topit nesiguranţa, vin peste ani, pe betonul unde inima a-nceput să se trezească la viaţă, pe verdele în care mi-am desfăcut aripile, vin, să-ţi ascult vocea, strâng lacrimile, culeg zâmbetul, înaintez pe coridorul în care ţi s-a topit umbra, ajung la salonul unde erai când m-ai strigat, deschid uşa în care-ai bătut îndrazneţ cu mesajul nebuniei de-a iubi, chiar şi-atunci când lichidul din şira spinării curgea în căldarea din proceduri, când în pupila ochilor, rosul îşi făcea cuib, ai ştiut să mă iubeşti din iadul tau, oare ce puteam spune eu, între două respiraţii de viaţă, disperare şi teamă, când între două iaduri creştea o planetă a speranţei, un singur cuvânt prin care ne-am iubit într-o zbatere de inimă, dragostea nu are timp, ea pur şi simplu vine

 cărarea unde m-am regăsit...tu.

 

                                                                                   Proza nr.16

 

E clar?

 

            -Dimineaţă,la ora şase,să fiţi la medic,la etajul doi!,le spune recepţionera,celor cinci-şase ,veniţi  să-şi petreacă câteva zile la tratament şi odihnă,departe de casă şi grijile ei ,sperând să-şi găsească alinare la durerile ce-i încearcă în anotimpurile reci ale anului.Ba mâna,ba piciorul,ba coloana,ba genunchiul....

Aceştia se uită cu toţii,unul la altul,fără să adauge nimic,siguri fiind ca aceasta a greşit şi ora,precum greşise şi numere de camere,trecute invers,pe fişe,... nume de persoane sau date.

Se vedea de departe că era începătoare într-ale calculatorului,care “nu-i primea”datele înscrise de tastatură.

Nimeni nu spune nimic,se mai aşază încă o dată pe muşamaua colţarului,din hol,să-şi mai tragă  sufletul .Suiseră scările,trăgând după ei geamantane şi sacoşe...sau...picioare bolnave.

-N-aţi văzut aici,pe colţar,un telefon mobil?întrebă un copil de cinci-şase ani,ce fuge grăbit printre oameni,pipăind canapeaua.

-Nu,n-am văzut!Ce telefon?întrebă o doamnă ,speriată,ridicându-se brusc ,de jos.

-Mi l-au ascuns...au zis că ...aici...!

Spaima de pe chipul copilului nu dispare decât în clipa în care apar încă trei copii,mai mari decât el,unul strecurându-şi mâna pe sub muşamaua ruptă ,în dreptul spătarului,scoţând de-acolo, un telefon scump,mare,alb,din acela ce costă mult mai mult decât o bicicletă bună.

-Ai văzut că e aici ?

Femeia înlemnise.Stătuse,fără să ştie,pe telefonul băiatului,ascuns aici ,în glumă.Numai că gluma nu era una ieftină...iar postura femeii,deloc simplă,dacă băiatul nu-şi găsea jucăria.

-Măi,voi nu aveţi unde să vă jucaţi în altă parte?Ia,da-ţi-i drumul de aici!strigă într-un târziu,recepţionerul,ca şi cum nu-i văzuse până atunci.

Un bărbat cât uşa,venea ducând în mână o sacoşă,jumătate din mărimea  geamantanului cărat de..doamna...soţia dânsului.

-Ce să-i faci?zice domnul,ducându-şi  mâna îndoită ,la spate.Coloana,doamnă,coloana,nu mă lasă...Pentru ea am venit.Am mai fost aici,de vreo trei ani şi mi-a făcut bine tratamentul.

Dacă n-am mai venit...,iată-mă!Sunt îndoit precum semnul întrebării,doamnă!

Soţia lui tace.Parcă nu mai vrea nici să-l audă.Transpiraţia îi curge,picături, pe nas, coborâtă de pe frunte.

Abia sosiţi din toate colţurile ţării,oamenii au aşteptat să mai treacă încă cinci minute,ca să înceapă”ziua hotelieră.”

Cine?Câţi?De unde?Ce fel de oameni?

N-aveai de unde să ştii,decât că sunt mulţi şi de toate vârstele,dar,mai ales,de vârsta a doua.Copii puţini,iar tineri...deloc.De unde boală,la ei ?

La toate aceste întrebări  aveam să aflăm răspunsul a doua zi,nu la ora şase, ci la şapte.

-Hai ,să vedem!Ce-i la uşa doctorului?Bem cafeaua ,în fugă şi coborâm,cu liftul.

-Apasă,d-nă,pe buton!Mult!Mult,d-nă,că ni-l fură alţii,care ţin degetul pe el!zice o doamnă ,care nu dorea să fie deloc draguţă,după expresia feţei.

-Patru,doamna!Cinci suntem prea mulţi !Coboară ,doamnă!strigă o femeie de 50-60 de ani.Uite la ea!Nu vrei?De ce?

-Hai,ţaţo,hai jos!zice ea ,trăgând-o dupa ea pe colega ei de cameră.

-Uite la ea!zice cea rămasă în lift.N-a mai călătorit cu liftul,în viaţa ei!Auzi!

Fără să se cunoască una pe alta,cele două,din lift,continuă discuţia:

-Apasă pe opt!

-Ba nu,pe patru!Nu aşa e ordinea?

-Bine!Apasă ,dar nu ştii să porneşti liftul!Nu vezi?De ce ţii degetul pe buton?Aşa se face?Unde te crezi?

-Taci,fă!Eu n-am mai pornit liftul?De unde mă cunoşti mata pe mine?De unde mă cunoşti?Îti permiţi să mă înveţi,când eu,de o viaţa,doar cu asta mă ocup?

-Ia mâna!Ia mâna după buton!Nu vezi?Rămânem blocate !Oleooo..soro!

Cea singură,ce să facă?Tace şi se vâră în colţul cutiei-lift şi... tace.Imediat,coboară,fără să mai ureze nimănui:O zi bună!

-Proasta!Uite le ea!Femeie bătrână şi n-a mai urcat cu liftul!

La etajul cinci,la uşa doctorului,zeci de oameni stăteau pe canapele,pe calorifere,iar pe mijloc,alţii,pe cele două rânduri,aliniaţi,ca la şcoală,aşteptând să intre în cabinet.

Cu toţii,gălăgioşi,ca în prima zi de cazare.Niciunul nu dorea să piardă procedura pe ziua respectivă,nici rândul ..nici ora.Dar...

-Bună dimineaţa!Aici e domnul doctor?

-Da.Aici.Aşteptaţi şi d-voastră,cum aşteptăm şi noi !

-Bineînţeles!

Răspunsul dovedea faptul că recepţionera nu  greşise când spusese şase şi 30 minute,că la şapte, deja era aglomeraţie.

Linişte şi ...gălăgie.Care-cum,trezit de tot sau pe jumătate,fără să fi mâncat ,cei mai mulţi vin să-şi încerce norocul.

Deodată,uşa se deschide şi iese doctorul.Un tip înalt,obosit şi nervos,nebărbierit,cu urme de indiferenţă pe chip,încearcă să-şi menţină calmul:

-Bună dimineaţa!Eu consult de la ora şase.Vă rog să faceţi linişte!Luaţi un pix şi faceţi ,vă rog,o listă,cu numele şi numărul de ordine al  fiecăruia,în ordinea în care aţi venit!

-Cum,aici nu-i o asistentă?Noi ne ocupăm de asta?

Dar,nimeni nu-i răspunde.Domnul întinde hârtia iar o doamnă începe să scrie,după cum i se dictează.

-27,Bolnav Vasile!

-Nu Bolnav,d-nă!Botnav!Că,bolnavi suntem cu toţii,altfel,n-am veni aicea!

Doctorul deschide uşa.

-28.Mai mulţi nu consult azi.Atât!Restul,mâine!

-Cum vine asta?Cum?Ştiam eu ca asta-i o cazemată comunistă!Ştiam eu!Doctorul face legea aici?Sun eu la Bucureşti,îndată!adaugă ,dezamăgită,doamna care ar fi urmat pe listă.

-Auzi,aşa ţara,aşa conducatori,aşa un popor!Oricâţi am avut,nici unul n-a fost bun!Acum,ăsta e un mototol.Uite,să vină aici şi să facă regulă!Ne-a dezamăgit,complet!Să facă ordine în ţară,domnule!Venim ,în prima zi de concediu şi deja e brambureală!Uite,dincolo,la cel de vis-a –vis,e domnie!A  ...ştiam eu!Aici...ştiam eu...de- ban- da- dă!

-Hei,domnu!Unde te duci d-ta?strigă un domn înalt...la 60 şi... de ani.

-Sunt angajat al hotelului ,d-le !Am de vorbit cu doctorul.Ce,vrei să stau la uşa?E treaba matale,cumva?

Domnul intră pe uşa.sigur pe el,dar,nu uită să poftească ,în faţa,o duduie frumoasă,ce purta un halat alb,scurt,precum fustiţa de pe ea.

În cabinet a dat jos halatul şi şi-a scos trimiterea ,ca doctorul s-o scrie în registru.

-Păi,hai,mai accept,dacă eşti angajat aici,dar,altfel,nu.

Habar nu avea de adevărul de dincolo de uşă.

Pe hol,discuţia se încinge.D-şoara iese.Lumea murmură.

-Vasile!Vasileeee...!doctorul n-a înţeles scrisul de pe listă.

Deodată,în cabinetul doctorului au apărut...trei... Vasile.Atâţia erau pe hol.

-Mai sunteţi?...întreabă doctorul,nedumerit.Cum să vă consult pe toţi trei,deodată?Vasile Petca.Rămâi !Eşti primul.

-Restul?

-Afară! Aşteptaţi afară,că n-am aer!

Cei doi Vasile ies.

-Câţi ani ai,Vasile?îl întreabă o doamnă ,puţin distrată de situaţie.

-70,doamnă.Arăt?

-Nuuu!Te ţii bine !

-Femeia,doamnă !Femeia şi...amantele !Coridorul răsună de laudele lui.

L-am recunoscut repede.Era cel căruia îi căra soţia bagajele,ieri.

Numai că,acum îl ajunseră blestemele ei.Spatele..sau...ce?..nu-l lăsa să se ridice nici azi,să stea la rând.

Stătea tot ea,epuizată de atâta alergare.Abia sosise,căci fusese până jos,să-i aducă bolnavului pachetul cu...cinci-şase  sandvici-uri.

Cu toate astea,lui îi ardea de glume:

-Auzi,doamnă,pe aia o ştii?

”Vezi,babă,acul?”

,,-Îl vede dracul!’’răspunde doamnă,distrată,cunoscând poezia.

’’-Dar,sula o vezi?’’

’’-Dar,ce,îs chioară?’’răspunde doamna.Apoi,aşa,ca pentru ea,uitând că o aud şi alţii:

-Dar,eu n-am mai văzut-o demult.....

-Ce se întamplă aici?întrebă o doamnă ,venită abia atunci.Cum se procedează aici?

-Aici?Te scrii pe listă,doamnă!Pe lista trei şi aştepţi calm,calm,doamnă!Calm.Cu răbdarea,treci marea!

-De unde să deduc eu ce-mi spuneţi d- voastră?N-am chef de nervi,de luni dimineaţa!Pleacă,dând din mâini,lehămetită,refuzând să audă orice fel de explicaţie.

-Auzi,unii şi-au greşit staţiunea.Trebuiau să-şi trateze întâi capul,nu reumatismele.

-Doamna e nervoasă,intervine o alta ,mai tânără,cam la 35- 40 de ani.Eu am mâncat şi pot să aştept,cât doresc.Sunt singură în cameră,deocamdată. La masă,tot singură...Dar,am nimerit cu  trei domni...bineee!Bine!O grijă numai, am!Pe cine îmi vor trimite în cameră?Că,dacă îmi pişcă o... babă...Offff!!!

Din spate,un domn ,venit cu soţia ,tuşeste scurt.Era mai mult decât ţăran,ai fi zis ...şofer,după mâna stângă şi obrazul stâng ,prea bronzat,faţă de celălalt,dar,avea o soţie...modernă,cocoţată pe nişte sandale,numai curele,până sus,pe pulpa piciorului,pe tocuri înalte,ascuţite,tare nepotrivite pentru o staţiune de odihnă.

Iar,tălpile,crăpate adânc,unghiile picioarelor neîngrijite, dovedeau pe deplin că , săraca de ea,abia a aruncat sapa din mână.După câteva zile,însă,era schimbată,în bine.

La ţara,nu prea ai timp pentru dichisit...

-Cine a intrat,fă?Doamna de acolo?Dar,ce vrea?Să îl intrebe ceva ,pe doctor?Eeee...!

În clipa aceea,un domn voinic intră pe uşa doctorului,o ia pe doamna de braţ şi o scoate,pe hol.

-Dar,ce doamna,noi suntem proşti,cu toţii?Noi aşteptăm degeaba?

-Dar,n-am făcut nimic!..Nimic...Ce-am făcut,de fapt?Doream să întreb ceva...

-Fără discuţii,doamnă,noi suntem aici,de la ora şapte.

Între timp,un domn încearcă să se ridice de pe băncuţă,dar,nu reuşeşte.Încearcă să-şi îndrepte mijlocul.

-Vai,domnu,dar,de ce nu folosiţi bastonul?V-ar fi mai uşor!Aşa e tare greu!Se poate?

-Offf !Cum,doamnă,eu de aceea am venit la băi !Să mă îndrept !Şi vreau să păcălesc lumea , să par mai tânăr !

-Eee !Bătrân,bătrân,da,ai mânca mere din sân,nu ?

Domnul râde şi râde şi doamna.În sfârşit,o vorbă a detensionat atmosfera.Dar,nu mult.

Pe scări veneau doi,soţ şi soţie,certându-se tare,fără să ştie că holul are atâta rezonanţă şi totul se aude:

-Ce,măi ,eu n-am muncit o viaţa ?Eu n-am dreptul să vin la băi?Tu vii în fiecare an ,singur şi acum,de când am venit,numai nervi îmi faci,zilnic!Crezi că mai vin eu cu tine?Veci!Mă duc singură,o să vezi!

De cum dau cu ochii de atâta lume,cei doi,încremenesc.Cearta lor deja fusese auzită în tot etajul.

Vecinii de camere ai celor doi nu erau siguri că aceştia sunt sau nu ,aceiaşi cu cei pe care îi auziseră certându-se până târziu,de răsuna coridorul:

-Hai,tu,dă-mi o pupă!Hai,nu fii rea!O pupă,haiii!...

-Ba nu!Nici nu mă gândesc!

Lângă uşă,o doamnă înaltă,plictisită şi nervoasă,rea, după  chip şi gesturi,începe să se certe cu cei care stăteau la rând.Lângă ea,o alta,mai nervoasă.Atunci,nu înţelegeam de ce.Peste câteva zile,am înţeles uşor.Doamna îşi purta,nu doar bătrâneţea,în baston ci îl trăgea,de braţ,pe fiul ei,handicapat, nu doar fizic .Îl adusese la băi,sperând că îl vor ajuta să umble,uşurându-i povara grea ,a bătrâneţelor.Îl aducea şi îl ducea la masă,încercând să –l mai corecteze, la cei 30 şi... de ani,  ai lui.Cum să nu fie nervoasă?Se certa oriunde,oricând şi... cu oricine.Dar,vecina ei o întrecea: 

-Domnule,dă-te din uşa ,că nu mai avem aer!Mi-aţi luat tot aerul!

-Auzi,doamnă,zice domnul,soţul ,noi nu ne ştim certa.Noi venim de la ţară.Acolo e multă linişte!D-ta unde erai dimineaţa,la ora şapte,când am venit noi?Noi suntem sătui de aer,de atâtea ore!Caută- mă pe listă şi vezi,la numărul 14.Acolo mi-e numele!Al d- voastră unde e?

Omul n-o văzuse pe acolo,dar o lăsase în pace,până atunci.

-Ce,ştiu eu!Umblaţi cu şmecherii!Ştiu eu!

-Ce şmecherii?Înăuntru e prietenul meu...

Domnul venise cu o familie prietenă,cu care sosise,împreună.Dorea să spună că şi ei sunt martori, că nu e nici o şmecherie,la mijloc.

-Aaaa!Aşa spune, domnul meu,că îl cunoşti pe medic şi că eşti prieten cu el!Poftim,nimeni nu mai zice nimic!

Celuilalt,în sinea lui,îi venea să plângă,îi venea să râdă...Îşi spune,buimăcit: Unde dai şi unde crapă!

Pe cine să mai convingă de  contrariul situaţiei?

Doar pe el trebuia să se comvingă, că n-a greşit... staţiunea.Atât.

Pe coridor,liftul se deschide şi coboară un domn şi o doamnă.

-M-aţi furat,m-aţi furat,domnu!

-Doamne iartă-mă,doamnă,eu n-am furat pe nimeni,niciodată!

-Cum,n-aţi furat?M-aţi furat la butoane,la lift!Aţi ţinut mâna pe buton!Aşa aţi făcut!

-Eu  am apăsat numai pe buton,doar,n-am furat pe nimeni!

-Urcaţi?întreabă unul, ce voia să treacă pragul liftului.

-Da,la opt.

--Eu,la cinci.

--Da,dar suntem prea mulţi.Nu vedeţi?Doar şase persoane pot urca!

Ultimul  care urcase era un domn şi o doamnă.

-Coboraţi,d -le!Nu se aude?

Domnul stă liniştit,uitându-se insistent la soţie,care abia îşi îndoise genunchiul,păşind în lift.Dar,întelese repede.Cum liftul nu porneşte,păşeşte cu spatele, afară, pe hol.

Soţul doamnei rămâne,zâmbindu-i fericit coechipierului său,mai harnic,un domn la ...70 de ani.

Acesta,fericit,nimeni nu ştia de ce,îl întreabă:

-Ce faci,domnu,dai răul afară din lift?

-Da,îl dau!Nu e femeia cel mai mare rău ce stă pe spatele bărbatului?

Faţa lui era numai bucurie.Nimeni nu putea înţelege cauza.

-Pălinca ei de... pălincă!vine să explice o voce  de femeie,ce părea că înţelege  multe din cele ce se întâmplau acolo.

-Cum nu-i vezi,cum coboară, jos,în faţa hotelului,la femeia care vinde nu doar prune ci şi zeama lor! Aşa că,nu te mai miră nimic!

Pe coridor, o doamnă  nervoasă,ţipa cât o ţinea gura:

-Protecţia consumatorului!Anunţ protecţia consumatorului!Aceeaşi debandadă  şi aici, ca şi în sala de mese.Trebuie să aştepţi...Să tot aştepţi..!Nici o ordine!Acolo,era să intru eu la servit,în locul ospătarului.

 Ospătarul a intrat în locul bucătarului,care îi abandonase,în plin sezon.Era plătit prost.

-.Aici,cât pe ce să mă fac asistentă,să fac eu ordine, la uşa doctorului.

În clipa aceea,doctorul iese nervos din cabinet,izbind uşa,puternic,de perete:

-Linişteeee!Linisteee,măi,ce dracu!Să nu vă mai aud!Altfel,închid cabinetul şi...plec.Consult doar jumătate!Ne-am înteles?Linişteee!!!E clarrrr?

Nimeni nu mai scoate o vorbă .Se face linişte.Au înţeles repede,totul.Totul.

Doar ochii li se mişcă miraţi,purtaţi ,când la unul,când la altul....

E clar!!!!

 

                                                                                   Proza nr.17

Prețul alb al toamnei

  

            Toamna se prezentase la apel parcă prea devreme. Cerul îşi scutura des lacrimile sale, dând clipelor aspect trist şi incomod.

            Se instalase, aici, un iz de pustietate. Puţinii turişti din staţiunea de la poalele muntelui preferau să-şi petreacă majoritatea timpului în adăpost. Rari erau aceia care se încumetau să urce printre poteca dintre stânci, unde, la câţiva kilometri pe dreapta, se afla un centru de colectare al lemnului.

            La poale, cărarea se bifurca. În dreapta era pădurea, unde se putea pătrunde pe drumul forestier. Înainte - şoseaua ce ducea spre sat. Un sat cu o mână de oameni, harnici şi devotaţi tradiţiei de tăietori de lemne.

*

            Cei doi prieteni nu se întâlniseră întâmplător în acel loc şi la acea oră. Trebuia să stabilească ceva foarte important, dar cu urmări diferite pentru fiecare dintre ei.

               Vladimir era un bărbat de treizeci de ani, robust, cu privirea mereu întunecată. Părul blond, lung, prins la spate, mustaţa stufoasă şi neîngrijită, dădeau feţei o expresie posomorâtă. În general era taciturn, dar la nevoie îi sărea repede țandăra.  În cei câţiva ani petrecuţi afară reuşise să strângă ceva avere şi se număra printre persoanele înstărite din sat.

            Pe de altă parte, Enache era o fire veselă şi prietenoasă. Avea mulţi prieteni şi tot atâţia duşmani. Era scund de statură, şaten şi... mai mereu ordonat. De curând se împrietenise cu Anda şi hotărâse să pună capăt burlăciei.

            Aşadar, Vladimir stabilise acestă întâlnire. Aici, la intersecţia celor două drumuri, în amurg. Enache se prezentase la timp, dar și-a jurat că pentru ultima oară. Pe suflet însă îi apăsa povara beţiei albe. La început a fost curiozitate, apoi s-a instalat obişnuinţa. Dar  de când a cunoscut-o pe Anda, a descoperit că viaţa avea farmec şi fără acest ajutor artificial. Așadar a hotărât să-i restituie prietenului său cele câteva pliculeţe cu heroină  nevândute.  Şi gata, nu se va mai atinge nicicând de izvorul falsei fericiri!

               Când primi vestea, Vladimir nu se arătă deloc surprins. Bănuise de ceva vreme că Enache va refuza să-i mai  vindă drogurile.  Anda era fiică de preot şi una dintre cele mai solicitate fete din sat. Şi el  avea, desigur, o parte de vină: nu respectase procentul conciliat în vederea vânzării de droguri.

            Schiţă un zâmbet în colţul gurii, apoi bătu de câteva ori din piciorul drept, îndepărtând o piatră de pe marginea drumului, de parcă aceasta ar fi stat în calea afacerii pe cale de a se pierde. Cu siguranţă că în mintea sa se năşteau şi mureau, pe loc, mii de idei. Se lăsase liniştea.

            Un copil trecu în fugă pe lângă ei. În depărtare se auzea tuşind motorul unei maşini.

            – Nu-mi poţi strica planurile, întrerupse Vladimir tăcerea. În tine am avut mare încredere. Şi am nevoie urgentă de bani. Sâmbătă la club, vei vinde tot.

            – Înţelege-mă, insistă celălalt, nu mai vreau o viaţă murdară. O să mă însor, iar Anda merită un trai curat. Uite! Și îi întinse câteva pliculeţe cu heroină. Am vândut douăzeci şi şase. Ai aici banii.

            Scoase un teanc de bancnote de cincizeci de mii. Bărbatul întinse mâna, luă banii şi îi mirosi lacom.  Îi puse în buzunarul interior al sacoului maron cu dungi negre şi, închizând uşor ochii, privi în zare, apoi continuă:

            – Măcar o lună. Până vei termina marfa.

–         Nimic. Am hotărât. Într-o lună mă voi însura deja...

            – Cu mama natură, poate! mai zise Vladimir, şi scoase din buzunarul gecii un cuţit a cerui lamă i-o înfipse de câteva ori în piept.

            Sângele ţâşni lacom. Enache se prăbuşi, scoţând un ultim oftat. Vladimir îi aruncă o privire care îl convinse că prietenul lui aterizase deja pe lumea cealaltă. Fugi câţiva zeci de metri, apoi se opri brusc. Simţi ceva. Dar martorii erau cu toţii muţi. Pădurea şi zidul de piatră de la marginea drumului. Ploaia şi păsările din  crânguri. Pârâul  cel leneş de la miazănoapte. Şi un copilul zdrențuros, apărut din senin și pironit în faţa acelei privelişti înspăimântătoare. Mut şi el, ca o statuie.

            – Tu cine eşti? aproape urlă Valentin.

            Copilul se  trase un pas înapoi, speriat.

            – Spune, altfel vei avea aceeaşi soartă! zbieră criminalul.

               Cel mic începu să tremure. Apoi încercă să scoată câteva sunete, dar corzile vocale nu-i îngăduiseră acest lucru. Şi schiţă un gest cu mâinile, dând de înţeles că într-adevăr era mut.

            – Aşadar nu poţi vorbi. În regulă. Cine ştie de unde te-ai pripăşit pe aici?! Poate cerşeşti prin staţiune...

            Scoase din buzunar un pliculeţ pe care îl deschise. Luă mâna copilului şi îi puse în palmă puţin praf alb.

            – Gustă, îl îndemnă. Şi să uiţi definitiv ce-ai văzut astăzi, aici.

            Cel mic nu înţelese. Vladimir îi duse palma la gură. Apoi, aşteptă reacţiile puştiului, reacţii care nu întârziară să apară. Chipul i se luminase şi ochii începură să-i strălucească. Pădurea întreagă se învârti cu el şi într-o clipă zbură pe un întreg curcubeu... Apoi porni vioi spre locurile unde luminile începeau să se aprindă, una câte una, ca o chemare. Spre staţiunea de la poalele muntelui.

            O stea în plus se cuibări pe cerul vast, printre alte milioane...

?

            Misiunea poliţiştilor nu era deloc uşoară. Crima de la marginea drumului nu avea nici un indiciu. Corpul bărbatului fusese găsit abia a doua zi de muncitorii care se îndreptau spre pădure. Iar ploaia de peste noapte ştersese  toate urmele. Enache zăcea cu pieptul în sus, cu ochii mari, deschişi,  pe care se întipărise spaima de dinaintea morţii.

             Nu existau martori şi nici bănuiţi. Comisarul Stanciu Radu şi echipa pe care o conducea cercetaseră întreaga zonă. Nu găsiră nici corpul delict, deşi se constatase că decesul provenise prin înjunghiere, obiectul crimei fiind probabil  un cuţit cu lama de aproximativ 8 cm. Răscoliseră  satul şi  staţiunea. Nimeni nu văzuse nimic.

            Trecu încă o zi şi nicio noutate nu se adăugă în dosarul denumit “Crima de pe deal”. Cerul se înseninase, iar o boare de vânt rece învăluia  pământul. Sus, pe culme, o mogâldeaţă aştepta. Sărise zidul de piatră şi se cocoţase pe creastă, măsurând cu privirea depărtările. Era desculţ, cu mâinile pe genunchii care se zăreau sub pantalonii găuriţi.

            Comisarul îl zărise acolo, slab, palid, dezamăgit şi resemnat. Se aşeză lângă el. Copilul se retrase, speriat.

            – Nu-ţi fac nimic, zise blând poliţistul.

            Simţi privirea puştiului înţepându-l, aproape cu ură. Nu pe el îl aştepta acolo. Nu imaginea acestui om i se  fixase în memorie atunci când foamea şi frigul pieriseră ca prin minune.

            Rămase nepăsător la toate întrebările poliţistului. Din motive numai de el ştiute.

            Nici înmormântarea tânărului n-a adus, deocamdată, nimic nou: jalea specifică ceremoniei, prieteni îndoliaţi, duşmani prefăcuţi, cu toţii luându-şi adio de la el.

            Zdrenţurosul aştepta la capătul aleii mila creştinilor. Aştepta şi mai căuta încă pe cineva. Pe bărbatul robust, cu părul blond şi prins la spate. Cel care avea un leac mai eficient pentru cei de teapa lui.

            Îl zări printre zecile de persoane şi ieşi în calea sa, trăgându-l de mâneca pardesiului. Privirea lui Vladimir se întunecă.

            – Pleacă, zise scrâşnind printre dinţi. Ce vrei de la mine?

            Copilul se agăţă cu neruşinare de el, cerând insistent acel ceva. Schiţă un gest spre gură, apoi flutură mâinile prin faţa ochilor ca-ntr-un tangou şi în cele din urmă arătă spre deal.

            Toţi cei de faţă rămaseră pe loc. Poliţiştii urmăreau atenţi fiecare gest al copilului, iar în mintea lor se urzea deja deznodământul acestui caz. Aşadar, sus, pe culme, Vladimir era cel aşteptat de puşti. Şi tot acolo, sus, se înfăptuise această crimă. Iar celui mare îi era teamă de cel mic şi neputincios... Îngrozitor de teamă. Atât de teamă, încât o rupse la fugă.

            Zadarnic însă. Oamenii legii îl aşteptau la capătul drumului. Şi îi schimbară numaidecât sensul...

 Între timp, toamna mai cernea o lacrimă...

 

 

  Proza nr.18

Ultima toamnă

 

     Iris nu iubise niciodată toamna în mod deosebit. Fiind născută vara, adora soarele și căldura. Cu toate acestea, nu o puteau lăsa indiferentă primele zile ale lui septembrie, cu adierea lor plăcută, ca o mângâiere, nici metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau parcă de o petrecere fastuoasă. Mai nou și luna octombrie era la fel de călduroasă și de blândă, încât nu prea puteai face vreo diferență între ele, lucru care o bucura, desigur.

     Locuia la poalele unui deal și îi plăcea să admire, chiar și numai de la fereastră, când nu se putea altfel, pădurea de stejar atinsă de bagheta magică a naturii. „Câtă frumusețe, câtă măreție! În fiecare toamnă arată altfel, de parcă artistul care a pictat-o ar avea o imaginație fără limite!“, gândea ea visătoare. Așa și era! Copacii se întreceau parcă în frumusețe și strălucire, la un concurs al culorilor. Erau brodați în zeci de nuanțe, de la auriul cel mai deschis, înfrățit în splendoare cu lumina soarelui, până la maroniul roșcat al castanei și cel închis, al frunzelor trecute deja în neființă în lumea lor, a copacilor. Era o paletă minunată, care l-ar fi inspirat până și pe cel mai slab pregătit sau fără imaginație pictor.

     Iris își închipuia cum ultimele păsări călătoare își pregătesc, fiecare la cuibușorul ei, valijoarele pentru lunga călătorie spre țările calde și se amuza, gândindu-se cât de mici și drăgălașe ar trebui să fie lucrușoarele lor, ca să încapă în aceste geamantane miniaturale. Deși nu mai era un copil, în mintea ei găsea încă loc pentru povești, mai ales dacă acestea îl includeau pe Făt-Frumos, venind pe calul său alb, ca să o răpească și să o ducă, dacă nu la castelul fermecat, măcar la o vilă cu piscină, undeva...

     Iris se mira singură de trăznăile care-i treceau prin cap, cu ochii pironiți pe fereastră, la copacii multicolori din zona verde.

     - Fata noastră-i tot copil! îi întrerupse tatăl deodată șirul gândurilor, pe un ton glumeț, ușor ironic, așa cum făcea el de obicei, urmărind-o cum desena cu arătătorul copaci și frunze pe geamul de la cameră. Nu știu cum s-o facem să coboare cu picioarele pe pământ, din norii ăia ai ei! Tu ești de vină, că ai răsfățat-o prea mult! continuă el, oftând închipuit și întorcându-și privirea spre mama lui Iris, care tocmai își băgase capul pe ușă, întrebătoare.

     Iris era singura lor fiică și o iubeau enorm, chiar dacă îi arătau acest lucru în mod diferit. Tatăl jucase rolul de „dur” de când era mică, fiind „paznicul” ei permanent, iar mama, de o blândețe ieșită din comun, încercase mereu să o protejeze, pe cât putuse, de greutățile vieții, să nu simtă sacrificiile făcute de amândoi ca să o crească. Relația lui Iris cu tatăl ei se îmbunătățise abia în ultimul timp, de când aceasta terminase liceul, iar tatăl constată, în sfârșit, că nu mai are motive să o țină din scurt, ca la armată. Ea fusese oricum o fată serioasă (serioasă în sensul de conștiincioasă, că în rest, era o trăznită și jumătate), un „șoarece de bibliotecă”, preferând să „ronțăie” câte-o carte, în loc să-și piardă zilele sau nopțile prin baruri, cu golanii.

     - Nu ieșiți la o plimbare, că uite ce vreme superbă e afară? spuse mama. Luați-vă și aparatul foto, poate faceți niște poze! Aș veni și eu, dar trebuie să termin zacusca! Ah... ce idee! sări ea. De ce nu mergeți la pădure, să căutați ghebe? După ploile de zilele trecute, s-or fi făcut destule! Putem pune și la zacuscă, că doar voi o băgați la burdihane, nu eu!

     - Mă-ta asta e tare deșteaptă, de-aia m-am însurat cu ea! spuse tatăl lui Iris, pe un ton de seriozitate forțată. Gata, îmbarcarea! Pregătește coșurile și ceva merinde, că tu ești aia rea de foame, nu eu! i se adresă el lui Iris.

     De bucurie, aceasta începu să sară într-un picior, ca un copil. Ideea de a face o plimbare prin pădurea gătită de toamnă, cu sau fără scop, i se părea genială. Singură nu s-ar fi încumetat, prieteni nu prea avea, fiind cam rezervată de felul ei, mult prea rezervată, din păcate, așa că tatăl rămânea singura variantă plauzibilă. Perioada de acalmie pe care o parcurgeau ținea deja de câteva zile, adică incredibil de mult, lucru care o bucura și o mira, în același timp. O obosiseră „meciurile“ verbale dintre ei, interminabilele discuții în contradictoriu, de parcă întotdeauna trebuia să existe un învins și un învingător. Înarmați cu plase, cuțite, coșuri, mănuși („ca nu cumva să-și strice domnișoara Iris mânuțele gingașe”, nu uită să o persifleze tatăl) și de-ale gurii, cei doi ieșiră val-vârtej pe ușă.

     - Vedeți să nu vă prindă noaptea în pădure! mai apucă să strige mama în urma lor.

     - Nu, nu, alergăm repede, ca să nu ne prindă! replică tatăl, desigur ironic. Era stilul lui de a vorbi de când îl știa, iar pe Iris o agasa uneori acest lucru, părându-i-se un soi de miștocăreală deplasată. Culmea, astăzi nu mai simți că o deranjează atât de tare, din contră, râse. Tatăl se uită mirat la ea și zâmbi.

     În timp ce coborau scările, Iris îl privi cu coada ochiului și simți un fior în stomac: era atât de palid și de slab! Doamne, cum de nu remarcase asta? Întotdeauna fusese mai suplu, de felul său, dar acum parcă se uscase pe picioare. Observase că nu mai mânca el ca de obicei, că-și pierduse apetitul acela sănătos, care îi strângea instantaneu pe toți la masă, în jurul lui, dar o puse pe seama țigărilor. O undă de remușcare îi străpunse inima: locuiau în același apartament de atâția ani și nici măcar nu-l întrebase vreodată dacă-i e bine. Se simți brusc egoistă și nu îi plăcu acest lucru. Fusese prea ocupată cu ciondănelile lor cotidiene, ca să mai aibă timp și de alte gânduri în ce-l privea pe tatăl ei, în afară de acela că era uneori un tiran.

     Merseră încet unul pe lângă altul, fără să-și vorbească, afundați în gânduri. Tăcerea devenise obositoare, iar Iris încercă să grăbească ritmul, ca să ajungă mai repede, dar, după numai câțiva pași, simți că tatăl ei începe să gâfâie și se opri.

     - Ești bine? întrebă ea, ușor neliniștită. Vrei să ne întoarcem?

     - Nu! replică el, scurt. Am obosit un pic, dar îmi trece. Ce să-i faci, vârsta! se scuză el, oarecum încurcat. Pe Iris nu o mulțumi deloc răspunsul lui. Nu era chiar atât de bătrân, din contră, la cei 50 de ani, era încă în floarea vârstei.

      - Ar trebui să te lași de fumat! conchise ea cu jumătate de gură.

     - Ar trebui!... răspunse el, pe un ton care nu lăsa niciun dubiu asupra faptului că nu o va face niciodată. Mai avusese câteva tentative de acest gen și renunțase definitiv la ideea de a mai încerca. Lui Iris i se părea „de o inconștiență crasă” atitudinea lui și nici măcar nu voia să ia în calcul faptul că, a renunța la țigări după 40 de ani de fumat, poate fi o aventură imposibilă. Ea nu avea vicii și îi considerase întotdeauna, pe toți cei care aveau vreunul, oameni slabi și influențabili. Ea se credea, desigur, puternică.

     Mai merseră puțin, dar într-un rimt mai lent și în sfârșit ajunseră la intrarea în pădure. Iris privi extaziată. Era o splendoare! Felul în care soarele reflecta lumina printre copaci, covorul moale, mai moale decât cea mai fină catifea, în care se afundau când pășeau, perdeaua de frunze în cădere, mirosul de pământ reavăn, rezultat din ploaia ultimelor zile, cerul de un albastru covârșitor, care se ițea, ici și colo, printre crengi, toate acestea o făcură să scoată un „Iuhuuu” prelung, cât o ținură plămânii. Era o fată plină de viață, care se entuziasma de tot ce vedea. Simți brusc nevoia să îmbrățișeze un copac și să-l sărute. Îl mângâie apoi delicat cu degetele și începu să-i vorbească, pe un ton drăgăstos. După aceea, trase cu putere, de câteva ori, aerul proaspăt în piept, își scoase sandvișul și începu să ronțăie cu poftă.

     - Tu nu vrei? își îmbie tatăl.

     - Ți-am zis eu că tu ești tot în mintea copiilor! spuse el pe un ton de alint, refuzând-o cu o mișcare scurtă din cap. Nici nu am ajuns bine și deja te-a luat foamea! Foarte bine, îndoapă-te, că dup-aia n-o să mai ai timp! Dacă săruți toți copacii din cale până dăm de ghebe, nu mai ajungem nici mâine acasă! zâmbi el, aprizându-și o țigară. Urmări îndelung, cu privirea, fumul strecurându-se printre copaci, dar îl înecă o tuse cu expectorație, care dură mai multe minute. Tot nu stinse țigara, desigur. Așteptă să se liniștească și continuă să pufăie.

     - Dacă vrei să afli, am citit că și plantele simt iubirea! spuse Iris, tot mai neliniștită de accesul de tuse al tatălui. Atunci când le spui cuvinte frumoase, cresc mai repede și mai sănătoase. Or fi având și ele sufletul lor! concluzionă ea meditativ.

     - Vezi că era să calci pe-o gheabă, cu gândul la buruienile tale! o atenționă tatăl. În timp ce vorbeau, deplasându-se încet pe frunzele umede, ajunseră în dreptul unor tufișuri foarte dese, cu ramuri întortocheate și pline de spini. Pe lângă ele, dar mai ales la rădăcina lor, era o mulțime de ghebe, care de care mai fragede și mai pe vino-ncoa. Îți venea să le mănânci cu ochii. Iris se uită să vadă despre ce gheabă vorbise tatăl ei, dar acesta fu mai rapid și o așeză triumfător în coș.

     - Vai, ce frumoasă e! Dă-mi-o mie! se rugă ea, de parcă ar fi fost un trofeu de mare preț.

     - Exclus! spuse tatăl, amuzat de cererea fiicei, ca și când nu toate ar fi mers în aceeași direcție, adică acasă la ei. Uite câte sunt, du-te și culege-ți singură! Hai să facem concurs, să vedem cine culege mai multe!

     Aceasta se avântă înspre tufișurile cu pricina, încercând să înainteze, dar nicio șansă! Spinii o înșfăcau din toate părțile, ca niște arici uriași, sfâșiindu-i geaca și zgâriindu-i cizmele. Noroc că erau prea ponosite ca să-i pese, le folosea doar pentru mersul la pădure și nu i-ar fi părut prea rău după ele, dacă s-ar fi stricat și mai mult decât erau deja. Se înarmă cu un băț confecționat cu ajutorul cuțitului, dintr-o creangă mai groasă, căzută pe jos și se îndreptă spre tufișurile de spini. Pe care putu, le îndepărtă cu bățul sau le trase în jos, călcând peste ele, ca să-și croiască drum. Tatăl se mulțumi cu ghebele aflate în afara tufișurilor, dacă tot avea de unde alege, fiindcă era o adevărată explozie de ciuperci peste tot. Se așeză ciuci, fiindu-i mai ușor așa, cel puțin nu-l mai îneca tusea și începu să-și umple coșul.

     - Ai mare grijă, tuță („tuță” era prescurtarea de la „fătuță“, pe care tatăl i-o „administra” lui Iris încă de când era mică), să nu iei din alea bolunde! Uită-te bine să aibă inel sub pălărie, că altfel nu-s bune de mâncat! Pălăria trebuie să aibă puncte maronii deasupra, așa ca asta! și îi arătă lui Iris un exemplar de toată frumusețea, la care ea se uită cu jind. De fapt, ești fată deșteaptă, că semeni cu tată-tu, nu-mi fac griji! o măguli el, flatându-se pe sine, în același timp.

     Iris era mult prea concentrată la cules, ca să mai fie atentă să-i dea vreo replică tatălui ei. Nu voia să-i scape nici măcar una din drăgălașele exponate. Le smulgea cu delicatețe, ca să nu le rupă, apoi le tăia partea terminală a codiței și le așeza cu grijă în coș. Nu uita, desigur, să le sărute și să le mângâie cu dragoste pe căpșor. Tatăl o privea amuzat:  

     - Bine că nu le ceri și iertare! spuse el.

     - Ba tocmai că le cer, dar în gând! îl contrazise Iris cu nonșalanță. Călugării budiști așa fac, atunci când culeg ceva din natură, ca să mănânce. Ei spun că, dacă îi cerem iertare, natura nu se supără și ne mai dăruiește hrană și în alte dăți, mai multă și mai bună.

     - Să-mi arăți și mie cărțile alea ciudate pe care le citești, să le arunc! spuse tatăl, prefăcându-se șocat, deși ochii îi sclipeau cu interes. No ce facem, nu mergem acasă? întrebă el brusc, vădit epuizat. Hai să mai lăsăm ciuperci și la alții, care vin după noi!

     Iris se uită mirată la el. Niciodată până atunci nu plecaseră dintr-un loc cu ciuperci sau cu orice altceva, până nu culeseseră tot ce se putea. Acum, abia dacă umpluse fiecare câte un coș și tatăl deja obosise. „Nu se poate să fi îmbătrânit atât într-un an“, gândi ea contrariată. „Trebuie să-l fac neapărat să meargă la un doctor!“

     - Haide să mai stăm! îl rugă Iris. Îți prinde bine și ție aerul curat, că ești intoxicat de atâta fum! Dacă ai obosit, odihnește-te, culeg eu!

     Tatăl cedă în fața argumentelor fiicei, așa că Iris își urmă aventura printre mărăcini, plină de zgârieturi și cu hainele făcute ferfeniță. Ea nu simțea însă nimic și continua să culeagă, de parcă ar fi fost dirijată de o putere nevăzută. Seara își cobora încet mantia sa cenușie peste natura încremenită, iar liniștea se adânci și mai mult.

     - Gata, tuță! o trezi tatăl la realitate. Hai să plecăm, că ne-apucă noaptea pe-aici și poate ne-atacă vreo haită de câini vagabonzi! De-acuma dă frigul și nu mai prea găsesc de mâncare, așa că pot deveni periculoși!

     Argumentul acesta o convinse instantaneu pe Iris. Deși adora animalele, în general, nu îi surâdea deloc ideea să dea nas în nas cu niște dulăi flămânzi, oricât de simpatici ar fi fost. Aveau deja patru plase și două coșuri pline ochi cu ghebe și mai mult de atât oricum nu puteau căra. Se ridică în picioare și scoase un țipăt scurt. Își dădu seama că era înțepenită și abia își putu dezdoi șira spinării. După atâtea ore de stat aplecată, parcă era ruptă în două, o durea tot corpul, de ziceai că fusese izbită în plin de un microbuz.

     - Lasă că-ți revii tu, doar ești tânără! o consolă tatăl în glumă și înhăță câte două plase în fiecare mână. Tu du coșurile, că-s mai ușoare! o îndemnă el. Iris îl văzu însă extenuat de povară, abia trăgându-și sufletul și tușind întruna din cauza efortului. Făcură multe pauze până acasă, îngrijorător de multe. Era evident că greutatea îl sleia de puteri. Iris începu să regrete că nu-l ascultase și că nu plecaseră spre casă atunci când aveau pline doar coșurile. Se gândi că probabil e răcit, de tușește atâta și îl îndemnă să meargă la doctor chiar a doua zi.

     - Oi merge, ce să fac! zise el într-o doară. Da` și doctorii ăștia nu-s mai buni unul ca altul, mai bine-i să te ferești de ei!

     Ajunseră, cu chiu, cu vai, în fața blocului. Tatăl se prăbuși pe banca de la intrare, cu ultimele puteri. Continuă să tușească din greu și să expectoreze masiv. Iris se sperie, neștiind ce să facă și o sună pe maică-sa, rugând-o să coboare. Aceasta veni repede, îngrijorată și rămase lângă el, pe bancă, mai bine de o oră, până i se mai potoli tusea. Între timp, Iris făcu trei drumuri până sus, ducând mai întâi cele două coșuri, apoi câte două plase odată.

     În sfârșit veniră și ei în casă. Tatăl nu vru nici acum să mănânce nimic, nici măcar apă nu bău. Cel puțin nu mai tușea. Se apucă, tacticos, să aleagă ghebele. Le controlă pe fiecare în parte, mai ales pe cele culese de Iris, să vadă dacă au inel. Le observă cu atenție pălărioarele și le selectă riguros. Operațiunea aceasta migăloasă dură până către dimineață. Apoi veni rândul mamei să pregătească oalele cele mai mari, ca să le opărească. Le spălă întâi în mai multe ape, abia apoi le puse la fiert. Iris ajuta și ea cu ce putea, fără să simtă oboseala. „Ce noroc că tata se pricepe la ciuperci“, gândi ea. Avusese colegi la școală care nici măcar nu văzuseră vreodată ghebe în realitate, așa că Iris se considera norocoasă cu un tată expert într-ale pădurii. „Dacă s-ar face odată bine, să mai mergem la cules, până nu se termină toamna!...“

 

După un an

     Iris stătea cu privirea ațintită în gol, prin sticla fumurie a ferestrei. Primele zile de octombrie erau umede și mohorâte. Vremea se schimbase pe neașteptate. Nori groși, cu figuri înspăimântătoare, ca niște monștri plutitori, de o culoare nedefinită, se înghesuiau unul într-altul, pregătiți parcă să înghită tot cerul. Crengile copacilor, pieptănate de vânt, se izbeau unele de altele, cu un vaier prelung. Frunzele se zbenguiau în aer, ca niște balerine de ocazie, aterizând încet pe covorul multicolor, mustind de ploaia ultimelor zile. În rest, totul era inert, desprins parcă dintr-un tablou tragic, ireal, care nu înceta să se picteze singur.

     Cel puțin, așa percepea Iris noua toamnă. Începu să deseneze cu arătătorul pe geam, cum făcea deseori. Acum, însă, nu mai avea niciun farmec. Vocea tatălui ei nu mai avea cum să o trezească din visare, cu tonul ei ironic și totodată jucăuș. Îl condusese pe ultimul drum cu două luni în urmă. Murise de „boala aceea“, al cărei nume, mama lui Iris se temea să-l rostească. Nu mai prinse cele dintâi zile ale toamnei, care îi plăceau atât de mult.

     Ohh!… Dacă ar fi știut din timp că anul trecut se bucura de ultima lui toamnă! Avea atâtea să îi spună, i-ar fi mărturisit cât de mult îl iubește și cât de rău îi pare că au pierdut timp prețios în dispute inutile, în loc să-și deschidă sufletul unul altuia! L-ar fi luat în brațe și l-ar fi alintat ca pe un copil, așa cum își dorise întotdeauna, dar nu o făcuse, de teamă să nu pară slabă! I-ar fi cerut iertare pentru tot, chiar și pentru vorbele nerostite încă! Dacă ar fi știut...

     Acum știa măcar un lucru cu certitudine: că pentru ea, nicio toamnă nu va mai fi la fel. Oricât de frumos îi va zâmbi soarele pe cer, în inima ei nu va mai fi niciodată senin, niciodată... Odată cu plecarea definitivă a tatălui, îi murise și copilăria din suflet. Pentru ea începea o toamnă lungă și grea, o toamnă care nu avea nicio legătură cu vreun anotimp...

Aceasta a fost Pagina II.

Pagina I AICI

***

[gina zaharia]

1 – 8

2 – 10

3 – 10

4 – 8

5 – 8

6 – 9

7 – 7

8 – 10

9 – 10

10 -8

11 – 10

12 – 8

13 – 7

14 – 7

15 – 6

16 – 8

17 – 10

 18 - 10

[Florentina Loredana Dalian]

Vot

1 - 6

2 - 7

3 - 10

4 - 7

5 - 7

6 - 7

7 - 7

8 - 6

9 - 9

10 - 6

11 - 6

12 - 7

13 - 9

14 - 7

15 - 5

16 - 5

17 - 7

18 - 7

[Valeria Merca]

Votul meu

1 - 7

2 - 9

3 - 10

4 - 7

5 - 7

6 - 8

7 - 6

8 - 9

9 - 9

10 - 7

11 - 9

12 - 8

13 - 8

14 - 8

15 - 7

16 - 7

17 - 9

18 -10

[Bonnie Mihali]

1 - 7

2 - 9

3 - 10

4 - 8

5 - 8

6 - 9

7 - 7

8 - 9

9 - 9

10 - 8

11 - 10

12 - 8

13 - 8

14 - 8

15 - 6

16 - 7

17 - 9

18 - 9

[Tudor Cicu]

1. -3
2.-9
3.-6
4.-5
5.-7
6.-8
7.-6
8.-6
9.-9
10.4
11.-7
12.-6
13.-9
14.-6
15.-4
16.-7
17.-8
18.-7

[Mihaela Roxana Boboc]

1 - 5

2 - 9

3 - 7

4 - 7

5 - 7

6 - 8

7 - 7

8 - 6

9 - 9

10 - 6

11 - 6

12 - 9

13 - 9

14 - 7

15 - 6

16 - 5

17 - 7

18 - 9

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Proza nr. 1 - 8

Proza nr. 2 - 8

Proza nr. 3 - 8

Proza nr. 4 - 8

Proza nr. 5 - 9

Proza nr. 6 - 9

Proza nr. 7 - 7

Proza nr. 8 - 9

Proza nr. 9 - 9

Proza nr. 10 - 7

Proza nr. 11 - 8

Proza nr. 12 - 7

Proza nr. 13 - 7

Proza nr. 14 - 9

Proza nr. 15 - 7

Proza nr. 16 - 7

Proza nr. 17 - 7

Proza nr. 18 - 9

[Camelia Ardelean]

Votul meu a fost determinat de gustul personal, desigur, dar, în același timp, am încercat să rămân obiectivă. Astfel, am dat note mai mari prozelor redactate corect, care mi-au transmis o emoție și care, pe lângă descriere, au și un firicel de acțiune. Mi-au plăcut mai multe proze, dar, din păcate, din cauza folosirii greșite pe întindere mare a semnelor de punctuație, am fost nevoită să le depunctez.

Votul meu:

Proza 1 - 5 puncte

Proza 2 - 7

Proza 3 - 7

Proza 4 - 6

Proza 5 - 7

Proza 6 - 6

Proza 7 - 5

Proza 8 - 5

Proza 9 - 8

Proza 10 - 5

Proza 11 - 5

Proza 12 - 7

Proza 13 - 7

Proza 14 - 6

Proza 15 - 5

Proza 16 - 5

Proza 17 - 9

Proza 18 - 9

 

[Laura H.]

Proza 1 – 7

Proza 2 – 8

Proza 3 – 7

Proza 4 – 9

Proza 5 – 10

Proza 6 – 8

Proza 7 – 8

Proza 8 – 9

Proza 9 – 9

Proza 10 – 9

Proza 11 – 8

Proza 12 – 7

Proza 13 – 9

Proza 14 – 8

Proza 15 – 6

Proza 16 – 6

Proza 17 – 7

Proza 18 – 10

[Ion Lazăr da Coza]

STOP VOT!

Mulțumim tuturor votanților! Rezultatele - duminică, ora 18:00!