Ziua cea mai lungă (2)

[Pop Dorina]

          – Ce s-a-ntâmplat, Corina? 

          La un balcon de la etajul doi, o bătrânică, văzând-o pe farmacistă însoțită de polițiști la ora opt și jumătate dimineața, vrea să știe, să ajute...  să...

           – Tanti, ne deschideți?

          Un da șters și apoi sunetul interfonului indică faptul că piedica s-a evaporat. Intră în bloc, secondată de polițiști. Locatara îi întâmpină la etajul întâi. În timp ce bătrâna o „investighează” pe farmacistă, dorind să afle pricina deranjului, polițiștii bat pe rând la cele patru apartamente. Nici o mișcare.

          La sugestia unui polițist, urcă la președintele blocului.

          – Lăsați-mă pe mine să bat la ușă. Sunt bătrâni, să nu se sperie...

          Calmi, oamenii legii se supun voinței femeii. Corina își trage puțin sufletul. Din spatele ușii, o doamnă trecută bine de a doua tinerețe privește buimăcită. Într-un monolog plin de spasme, farmacista argumentează motivul deranjului.

          – Îmi iau un halat pe mine și vin imediat.

          – Mai repede, vă rog.

          Chiar dacă disperarea ei e justificată, nimeni nu o ia în seamă. Șirul indian al cercetașilor coboară după soția președintelui la etajul al treilea. O altă vecină, probabil prietenă cu proprietara apartamentului, are numărul de telefon al acesteia. Din fericire, este acasă. Soția președintelui îi explică sumar ce se-ntâmplase. Strigătul nervos al Corinei întrerupe pentru moment șoaptele locatarelor:

           – Grăbiți-vă puțin!

            În timp ce locatarele urmează să ia legătura cu proprietara apartamentalui care inundase farmacia, polițiștii coboară la etajul întâi dorind să verifice din nou dacă este cineva acasă:

         – Poliția, deschideți!

          Liniștea le zâmbește nepăsătoare. Polițistul repetă bătăile în ușă, amplificându-și gesturile. Ușa de vis-a-vis se deschide și un tânăr de vreo 27 de ani, puțin somnoros, explică posibila lipsă a  chiriașelor.

          Corina n-are stare. Misiunea ei acolo devine nulă. Ușa, conform legilor în vigoare, nu au voie s-o spargă. Trebuie să aștepte sosirea proprietarei.

           Și farmacista, ca un regizor de platou, aleargă spre acțiunea care se derulează în fața scenei – farmacia. O bandă galbenă delimitează intrarea. Mașina pompierilor, parcată în apropiere, sugerează trecătorilor epilogul unei tragedii. Ridică banda și intră în farmacie. La măsuța din sală, șefa și un reprezentant al pompierilor întocmesc procesul verbal de constatare a distrugerilor. În alt colț, aproape de intrarea în farmacie, Otilia privește în gol.

           – Pune banii ăștia bine, i-am uscat.

           – Mulțumesc, Otilia.

           – A venit și directorul general.

           – Unde-i?

           – În fața farmaciei.

          Corina privește prin vitrină. Un bărbat destul de tânăr pentru funcția indicată și îmbrăcat la „patru ace” se plimbă nervos pe trotuar. La câțiva metri de el, alți trei bărbați așteaptă la umbra unui tei. Corina zboară:

           – Bună ziua. Domnul director?

           – Da. Mulțumesc, doamnă, pentru vigilență. Vom rezolva problema cu diplomație. Pagubele cred că sunt colosale.

           – Dumneavoastră sunteți director, mi se pare normal să fiți diplomat. Eu, o simplă farmacistă, o voi trata cu tupeu și atitudine.

          Unul dintre „argații” directorului se apropie de farmacistă sugerându-i să se șteargă pe față.

           – Lăsați-o pe doamna. Ce contează cum arată? Vă imaginați prin ce a trecut?

          Adevărul este că imaginea Corinei devenise șifonată rău. Părul și-l prinsese rapid cu o agrafă, iar pe chipul rumenit și pigmentat cu pete de funingine dansează stropi de apă care-i curg din păr. Nu-i pasă. Sau... mă rog, nu este momentul eleganței. Trăiește clipa acțiunii.

           Îi explică pe scurt domnului director ce se întâmplase și care este actualul stadiu al dezastrului. Directorul o ascultă, analizându-i fiecare gest. Nu concluzionează nimic. Situația trebuie gândită puțin. Terminându-și pledoaria și simțindu-se inutilă acolo, Corina își argumentează „retragerea”:

          – Mă duc să văd dacă a sosit proprietara apartamentului cu pricina. Revin.

          – Mergeți.

          În scara blocului, acțiunea atârnă în neputință. Polițiștii au sugerat locatarelor oprirea apei de la coloana principală, dar vecinul care face de obicei acest lucru e plecat din localitate. Deocamdată, nu găsiseră pe altcineva să facă această operațiune. În câteva minute, Corina „ia pulsul” și revine să comunice directorului starea de apatie în care se „scaldă” situația. Intră în farmacie și ajutată de șefa ei, transferă cutiile uscate de medicamente într-o zonă ferită de pericolul deteriorării.

          Dar, de unde provenise fumul? Apa se infiltrase prin planșeu și străbătuse o traiectorie dezordonată. Bineînțeles că nu ocolise instalația electrică. Întâlnind în cale o priză șubredă s-a produs un scurtcircuit local. Flacăra rezultată a atins câteva hârtii situate în imediata apropiere a prizei. Ghinionul a fost că aproape de locul cu pricina era un cartuș de imprimantă care în contact cu flacăra a intrat în jocul focului.

          Misiunea pompierilor luase sfârșit. Tot personalul îi conduce, mulțumindu-le. Directorul dă mâna cu fiecare pompier.

          În interior, doi bărbați cercetează porțiunile afectate. „Să fie oare de la criminalistică?”, gândește farmacista. Nu greșește cu nimic. Cineva competent trebuie să stabilească cauza dezastrului. Dorind să ajute, Corina se trezește vorbind:

          – Și acum se umflă și parchetul! Fotografiați și aici, vă rog.

          Un zâmbet le scapă celor doi. Dându-și seama de penibilul situației, Corina se retrage tacit spre „izvorul devastator”. Parcă apa din planșeu s-a mai potolit...

          În scara din spatele blocului, mai multe bătrâne țin companie celor doi polițiști.

          – A venit proprietara? întreabă Corina.

          – Încă nu, dar am oprit apa de la subsol, raportează în cor cei prezenți.

          O vecină în necunoștință de cauză afirmă răutăcioasă:

          – Și acum tot blocul nu are apă!

          Corina consideră că un stânga-mprejur este suficient. Obosise. Nu e bună tactica: răspunde cu aceeași monedă. Doar oamenii slabi au tendința să se piardă în citatul anterior...

          Revine în farmacie și transmite directorului general situația: apa e oprită și se luase legătura cu proprietara, care urma să sosească cât de repede putea. Chemată în birou, răspunde rapid la întrebările pe care i le pune ofițerul de la criminalistică, în timp ce șefa ei, conform procedurii, dă o declarație în scris.

          Aparent, șefa e mai calmă. Sau poate... cum spunea directorul: „tratează problema cu diplomație.”

          I se pare însă ciudat cum nimeni n-o întreabă de alarmă. Ea, comunicativă, le-a spus tuturor faptul că de la intrare i s-a părut ceva suspect la alarmă, dar de ce nu se declanșase? Chiar nimănui nu-i pasă faptul că senzorii și-au pierdut sensibilitatea la apă și fum? Scurte dialoguri pe furiș pe tema aceasta a avut cu colega ei. Într-un târziu, sunt informate de șefa, că din lipsă de fonduri s-a reziliat contractul cu firma de mentenanță.

          Răsuflă ușurată. Spectacolul declarațiilor se apropie de final. Fuge din nou în bloc, să cerceteze dacă sosise proprietara. De data aceasta, directorul o însoțește.

          Întâmpinați de o bătrânică cu propoziția: „A venit.”, cei doi urcă rapid scările. La etajul întâi, ușa apartamentului cu pricina este deschisă. Culmea, în interior este uscat. Doar în baie se încurcă puțin apa între vasul de toaletă și cada de baie. Unul dintre polițiști vorbește cu proprietara. O întreabă dacă are asigurare și dacă făcuse contract de închiriere cu cele două studente. Răspunsurile femeii sunt evazive.

          Un singur mesaj dureros, ca o argumentare a lipsei chiriașelor, curge clar. Cu o săptămână în urmă, un locatar al blocului căzut în depresie, s-a aruncat în gol de la etajul opt. Murise pe loc. Chiriașele, fiind involuntar spectatoare la tragicul eveniment, au anunțat-o pe proprietară că nu mai pot locui acolo.

          Corina confirmă atât polițiștilor, cât și directorului general faptul că femeia spune adevărul. Cuvintele fug printre cei de față lăsând loc misterului. Directorul general scoate o carte de vizită și i-o înmânează proprietarei apartamentului.

           – Lucrurile nu pot rămâne așa. Pagubele farmaciei depășesc orice imaginație. Vom solicita despăgubiri.

           – Vă însoțesc acum, să văd despre ce-i vorba...

          „Hmm”, gândea Corina: „Să văd despre ce-i vorba?” Diplomație sau inconștiență?

          Plutonul „mărșăluitorilor” face curba și intră în farmacie. Dorind să imortalizeze imaginile macabre, proprietara își scoate telefonul mobil.

          – Nu cred că e voie, afirmă Corina.

          – În regulă.

          – Lăsați-ne mai bine numărul de telefon.

          Și Corina îi întinde o foaie și un pix. Cu aceeași rapiditate, femeia scoate din poșetă o carte de vizită pe care i-o înmânează. Privirea farmacistei poposește pe rândul îngroșat din mijlocul cartonului: arhitect Mirela Enache. Ar vrea să riposteze, să spună ceva. Sărind printre silabe, un cuvânt o gădilă în ceafă: di-plo-ma-ți-e. Momentul tăcerii sosise.

          În timp ce parchetul ia proporții, un dialog al surzilor, ca o concluzie finală se înfiripă între: directorul general, arhitectă și cei de la criminalistică. Se pare că arhitecta nu are asigurare la apartament. Farmacia în schimb, da. Își va recupera paguba!? Nimeni nu se gândește la faptul că mai plutește ceva în apă: Autorizația de funcționare a farmaciei.

 

[Sofia Sincă]

De la bloc... d-ale blocurilor și de ale românilor, se mai poate numi narațiunea ta.

Condusă bine, narațiunea ne-a dezvăluit încă o întâmplare românească.

Am citit cu interes și plăcere,

Sofy

[Mihaela Suciu]

Eu cred că va continua... mintea mea o conturează ca o proză polițistă prin detaliile din final. Cine știe!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc pentru lectură și concluzii, doamnă Sofy.

[Pop Dorina]

Aici se oprește această nefericită „întâmplare românească”.

Îți mulțumesc, dragă Mihaela, pentru popas și apreciere.