Trenul

[Corina Militaru]

         

           Motto: Timpul nu ne așteaptă, el curge necontenit măsurând fie intensitatea trăirii, fie durata absenţei noastre de la apelul vieţii.

 

 

          Telefonul zbârnâie, zbârnâie insistent. Îl caut prin pat fără să deschid ochii, dorind să-l opresc indiferent cine ar fi fost dincolo. Îl ţin mereu aproape, aşa cum obişnuiam când Alin, soțul meu, lipsea de acasă, ca să-i pot răspunde repede. Nu exista dimineață ori seară să nu mă sune. Primul bună dimineața și ultimul noapte bună, vocea lui caldă.

          Îl găsesc și pe pipăite apăs butonul de respingere apel nerăbdătoare să mă reîntorc în vis, singurul loc unde îl mai pot întâlni. În zadar, deoarece imediat aud bătăi, la fel de insistente, în uşa de la intrare. Soneria am scos-o, dar uşa... Aş fi scos-o şi pe aceasta dacă ar fi fost posibil. Nu vreau să văd pe nimeni, nici să aud cuvinte de încurajare, asigurări că timpul mă va vindeca, iar să vorbesc nici atât. N-am cerut nimic, nimănui și totuși bătăile se intensifică. Cineva nu mai are răbdare. Deschid ochii exasperată și mă ridic alene din pat. În trecere, observ cu dezamăgire perna lui intactă în ciuda speranţei mele - absurdă ştiu - c-o să-mi mai mărturisească într-o zi despre somnul în doi. 

          Îmi ia parcă o veșnicie să ajung la intrare și deschid fără să privesc înainte pe vizor. Oricine ar fi numai să înceteze acel zgomot supărător. Prietena mea cea mai bună, Mara, intră turuind şi gesticulând nervos. Îi întorc spatele nepăsătoare, nu mă interesează acum morala ei. Ştiu că este bine intenţionată, dar pur şi simplu nu-mi pasă. Dacă tot am fost trezită cu brutalitate caut refugiu în muzică. Pun un CD, caut o bucată anume - preferata mea în ultima vreme - și așezată într-un fotoliu încerc să-l simt pe Alin. Mike Oldfield mă ajută să fiu cu el. The Voyager este el, este podul de sunete pe care l-a aruncat între noi fără să ştie că asta face, în seara dinaintea acelei dimineți nefaste. Premoniție ori întâmplare, nu știu, dar atunci a vrut să asculte exact această piesă și după ce ne-am delectat împreună, mi-a spus pe nepusă masă:

          -  Ce senzație stranie am trăit! Că sunt fiecare sunet... Într-un fel special. Particulă și intreg, aici și oriunde... Că exist pretutindeni și în orice, dilatat până la marginea universului. Prostii, nu? a râs, apoi privindu-mă intens a continuat: Oricând vei auzi Voyager - după ce n-oi mai fi pe aici - să știi că sunt în preajma ta, foarte aproape.

          Brusc muzica se opreşte. Mara socoteşte că-i este permis să treacă peste voința mea. Mai mult, mă apucă de umeri şi zgâlţâindu-mă strigă isteric:

          - Opreşte-te, opreşte-te odată! Nu mai este, gata! Trezeşte-te!

          - Lasă-mă în pace! mă eliberez din strânsoare şi plec în dormitor.

          Ea se ţine după mine pornită:

          - Ce faci? Nu vezi în ce hal ai ajuns? Trebuie să accepţi realitatea şi să mergi mai departe.

          - N-am chef să merg nicăieri. Nu te mai băga! încerc să scap, fugind înapoi în sufragerie.

          - Ba mă bag! Sunt prietena ta şi nu te las să te distrugi! mă urmează ea neobosită.  Este bolnăvicios ce faci! Ce-i cu perna aia acolo? Ce-i cu dulapul plin de hainele lui, cu tricoul ăla aruncat pe taburet, cu pantofii de la intrare? Explică-mi! Ce ai de gând? Dacă nu le dai tu, o să le adun cu mâna mea chiar de-o să te superi pe mine. Te înţeleg foarte bine, dar...

          - Nu înţelegi nimic! Du-te şi fă ordine în viaţa ta! mă răstesc la ea şi pentru că n-o mai suport pun la repezeală nişte haine pe mine şi ies din casă, lăsând-o acolo încă vorbind.

          Slavă Domnului, nu se ţine după mine şi afară. Merg și tot merg fără să văd pe unde calc. Undeva în adâncul meu recunosc că are dreptate, dar nu pot şi nici nu intenționez să schimb ceva. Dacă aş avea atâta forţă aș folosi-o ca să mă ascund undeva departe de toţi şi toate. Nici gând să şterg urmele prezenţei lui - atât mi-a mai rămas - cu toate că a plecat de mult. Realizez că nu se mai poate întoarce de acolo, dar nu pot să nu-l aştept, să nu cred că o minune ne-ar putea aduce iarăşi împreună.

          Străbat mecanic un culoar al singurătăţii croit prin oceanul de viaţă în care se scaldă - ostentativ îmi pare - tot ce este împrejurul meu. Nu văd, nu aud, nu simt. Piciorele păşesc parcă dotate deodată cu voinţă proprie. Nu mă interesează unde mă duc, însă observ cum caută urmele paşilor noştri, lăsate cu fiecare plimbare pe străzile acestea, pe lângă teii aceştia. Chiar şi maşinile parcate pe marginea drumului par aceleaşi. Cuvinte, hohote de râs, zâmbetul lui, uşoara strângere de mână - întotdeauna mă ţinea de mână - se adună ghem de durere în sufletul meu. Nu mai vreau nici amintirile. Le-aş arunca, însă cu cât le împing mai departe, ele sapă mai vârtos în mine.

          Ajung, nu ştiu cum, la gară. Intru, traversez sala proaspăt renovată, ies pe peron şi ca atrasă de un magnet mă îndrept spre trenul staţionat la linia întâi. Mă urc în el fără urmă de ezitare. Ca și cum planificasem acest lucru din start. Ca și cum premeditasem o călătorie spre uitare, departe de apartamentul meu, de strada plină de urmele trecutului, de oraşul meu burduşit cu amintiri, de însăşi amintirile dorite şi nedorite simultan, de viaţa mea, de orice viaţă. 

          Trec în revistă câteva compartimente până găsesc unul absolut gol și ocup un loc la fereastră. Deși altădată aș fi căutat apropierea oamenilor, acum îmi displace totalmente. Nu ştiu încotro o să călătoresc şi nici nu-mi pasă. Stau pe locul meu absentă, surdă și oarbă. Deoadată uşa se deschide şi odată cu intrarea unui domn în vârstă, visul meu de singurătate se spulberă. După ce mimez un răspuns la salutul lui jovial, întorc capul spre fereastră evitând orice contact, fie el şi numai vizual, cu acel intrus. Aproape uit de existenţa lui când îl aud întrebând:

          - Unde mergeţi doamnă?

          - Nicăieri! răspund scurt şi cât se poate de indiferent.

          - Ah, atunci sunteţi chiar în locul potrivit! mă asigură, zâmbind cu subînţeles.

          Nu reuşesc să dau sens acelui ceva din spatele surâsului, însă bărbatul îmi captează atenţia. Părul cărunt purtat peste spate, mai mult zbârlit decât pieptănat, lasă liberă o frunte foarte înaltă brăzdată de riduri longitudinale adânci. Sprâncenele albe, stufoase, ca două virgule, dreapta mai ridicată decât stânga, exprimă parcă o mirare perpetuă. Sub ele ochii ar putea părea umili dacă n-ai lua în calcul privirea deosebit de vie şi inteligentă. Nasul drept, destul de mare şi puţin borcănat, iar sub el o mustaţă generoasă, albă şi ea, puţin rebelă ca şi părul. În colţul gurii se leagănă stinsă o pipă neagră. Obrajii, sub apăsarea anilor, au şi ei tendinţa să se scurgă către bărbia puternică, îndulcită puţin de o gropiţă. Personajul îmi pare atât de familiar şi cu toate acestea nu pot să-i dau nume. Chipul lui senin şi calm mă mai reţine câteva clipe, apoi revin la nepăsarea mea, ajutată şi de faptul că trenul scârţâind uşor se pune în mişcare, rupând vraja.

          Alunec în vidul din mine singurul loc unde pot supraviețui în acest moment. Din nou nu simt, nu văd, nu aud şi nici nu-mi propun să fac vreun efort de adaptare - cum pretinde Mara că ar fi normal - la o realitate nedorită şi neînţeleasă în fapt. Întrebări vechi, fără răspuns, mă încolţesc deodată. De ce el? De ce aşa? Caut obsesiv explicaţii ale absurdului deşi ştiu că nu le voi găsi niciodată. Poate nici n-a murit. Poate visez, trăiesc un coşmar din care mă voi trezi la prima staţie. Voi coborî pe un peron numit viaţă, fericită că am evadat dintr-o iluzie. Una sufocantă.

          Deodată îmi amintesc de tovarăşul meu de drum. Nu-și mai făcuse simţită prezența în niciun fel. Cercetez scurt compartimentul, presupunând că a ieşit fără să-mi dau eu seama. Este la locul lui, învârte pipa în mâini, zâmbind unui gând ascuns, sau poate mie. Am senzaţia că se aştepta să-l privesc exact în acel moment. Mă grăbesc să închid ochii refuzându-i astfel orice încercare de dialog. Concomitent simt că dulcea legănare a trenului a fost înlocuită de o vibraţie surdă neplăcută. Stomacul mi se face ghem, iar capul îmi vâjâie. Îmi spun că este ceva trecător, o slăbiciune de moment provocată de suferința acumulată în ultima perioadă. Dar degeaba aștept să-mi revin, căci starea mi se înrăutățește, iar o presimțire sumbră nu-mi dă pace. Mintea-mi intră în alertă. Zâmbetul ciudat al bărbatului, ameţeala mea, sentimentul că aş fi prinsă într-o cursă, mă sperie. Devin foarte atentă și caut panicată o ieşire, nu ştiu încă de unde ori din ce. Încerc să văd ceva pe fereastră, dar nu reuşesc. Trenul gonește cu viteză nebună, nefirească, încât decorul se diluează într-o perdea gri tăiată longitudinal de dungi trepidante ce-mi şfincuiesc ochii. Pentru prima oară de când am urcat, sunt interesată să aflu destinaţia acestui vehicul neobişnuit. Aşadar, mă adresez bărbatului:

          - Ştiu că n-am fost prea amabilă cu dumneavoastră mai înainte, însă am motivele mele, încep eu prin a-mi cere scuze pentru impoliteţea mea anterioară.

          - Ştiu! spune liniştit.

          - Ce ştiţi? întreb contrariată, dar renunţ imediat şi continui: Nu contează, eram doar curioasă încotro călătorim...

          - Trenul acesta, doamnă, nu merge nicăieri. Stă! mă derutează el şi mai mult. „Einstein, cu Einstein seamănă!” găsesc neaşteptat numele căutat mai devreme, dar în clipa de față mă interesează altceva. Așadar, stărui:

          - Cum adică? arăt spre fereastra care-i dovedeşte în opinia mea, eroarea.

          - Aa, acolo! Da, în afară totul se mişcă. Zboară, nu? chicoteşte uşor.

          Nu-i înţeleg cuvintele şi n-am chef defel de ghicitori. Tot ceea ce-mi doresc acum este să cobor, să scap din acel loc straniu. Mă ridic, pun mâinile de geam şi-mi lipesc fruntea de sticla rece, sfredelind perdeaua gri, doar doar oi zări ceva. În zadar. Exasperată insist, şi insist până când încep să lăcrimez. Plâng, nu mai contează din ce motiv. Doar plâng şi totodată îmi doresc mai mult decât niciodată să văd. Orice ar fi, numai să aibă culoare şi formă. Un lan de grâu sau un gingaş mac sângeriu, un deal înverzit ori doar un fir de iarbă, pădurea sau un copac stingher, stoluri de păsări ori măcar o cioară, pământul brun sau un banal stâlp de pe marginea drumului. Orice! Mă dor ochii, dar nu le dau importanţă. Vagonul meu aleargă cu aceeaşi viteză năucitoare sau poate stă – cum afirmă acest domn ciudat – şi, de fapt, universul se prelinge iute pe lângă de mine. Nu insist să cred, nici să nu cred. În sfârșit doresc ceva cu ardoare. Să străpung griul. Efortul, pe cât de susţinut pe atât de inutil, mă sleieşte. Lipită în continuare de geam închid ochii obosiţi peste măsură. Câteva clipe, atât am răbdare, apoi îi deschid și înmărmurită privesc afară. La capătul peronului patru un castan îşi leagănă crengile în vânt. Îl recunosc. Este acolo de mulţi ani. Verdele freamătă și străluceşte în soare. Parcă-mi şopeşte vorbe dulci. De undeva se aude un croncănit de cioară. O descopăr imediat. Zâmbesc. Mă întorc spre tovarăşul meu. Nu mai este acolo. A fost real ori doar o plăsmuire a minții mele? Sunt singură în compartiment, iar trenul este nemişcat. A plecat vreodată ori nici nu s-a clintit din loc? De cât timp stau aici? O clipă, o oră, mai mult? Nu voi şti niciodată. Am o singură certitudine. Văd, aud şi simt din nou.

 

 

 

[Corina Militaru]

Ai dreptate, Ion! Prea mulți sau... Voi corecta curând. :)

Mulțumesc frumos!

Cu drag,

Ion Lazăr da Coza a spus :

Un lan de grâu sau un gingaş mac sângeriu, un deal înverzit sau doar un fir de iarbă, pădurea sau un copac stingher, stoluri de păsări sau măcar o cioară, pământul brun sau un banal stâlp de pe marginea drumului.

În astfel de situații e recomandat alternanța: ori\sau!

Felicitări!

da Coza

[Mihaela Suciu]

Când suferi ai impresia că toți ceilalți sunt fericiți, că nu este nici o scăpare. Timpul se dilată, e static, e dușmanul nostru. Și totuși timpul e un aliat, vindecă, dacă avem înțelepciunea să ajungem la stadiu împăcării cu noi.

Textul îl percep ca o trezire la viață în mersul firesc al timpului.

[Corina Militaru]

O trezire la viață în mersul firesc al timpului, bine ai spus! Asta era ideea! Mulțumesc frumos pentru semn!

Drag,

Mihaela Suciu a spus :

Când suferi ai impresia că toți ceilalți sunt fericiți, că nu este nici o scăpare. Timpul se dilată, e static, e dușmanul nostru. Și totuși timpul e un aliat, vindecă, dacă avem înțelepciunea să ajungem la stadiu împăcării cu noi.

Textul îl percep ca o trezire la viață în mersul firesc al timpului.

[Ion Nălbitoru]

Un dezvoltat simţ al detaliului, exterior dar şi interior, sufletesc... O întreagă psihologie a persoanei căzută într-o stare de aşteptare a "personajului" plecat într-un pelerinaj fără de întoarcere. Speranţe, iluzii, aşteptări, anxietate şi visare...

Aveţi o libertate uimitoare în exprimare. Cuvintele parcă "zburdă" ca nişte fluturaşi din floare în floare. Totul este logic, totul pare real căci face parte, mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu, din viaţa fiecăruia dintre noi...

Sincere felicitări!

[Corina Militaru]

Mulțumesc din suflet, domnule Ion Nălbitoru! M-au bucurat cuvintele dumneavoastră. :)

Ion Nălbitoru a spus :

Un dezvoltat simţ al detaliului, exterior dar şi interior, sufletesc... O întreagă psihologie a persoanei căzută într-o stare de aşteptare a "personajului" plecat într-un pelerinaj fără de întoarcere. Speranţe, iluzii, aşteptări, anxietate şi visare...

Aveţi o libertate uimitoare în exprimare. Cuvintele parcă "zburdă" ca nişte fluturaşi din floare în floare. Totul este logic, totul pare real căci face parte, mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu, din viaţa fiecăruia dintre noi...

Sincere felicitări!