Singurătatea pescarului

[Suzana Deac]

                Zile care copiau una pe alta în fiecare an, în linişte. Stereotipul îi făcea bine. Un mod de viaţă care nu accepta surpriza. Trezirea în zorii zilei, pregătirea ustensilelor de pescuit. Cizme lungi de cauciuc împotriva umezelii dar şi un pulover tricotat din lână pentru orice eventualitate. Un impermeabil contra ploilor prietenoase sau duşmănoase, nu se ştie niciodată. Furtună, vânt şi alte fenomene... naturale şi denaturate.

                Zi de zi cu capul pe braţe se uita atent la plasa aruncată peste ape. Un băţ de pescuit pentru plăcerea de a simţi mişcarea disperată sau chiar plină de speranţă a peştelui, care sfârşea după câteva zbateri emoţionante, înapoi în libertatea apelor.

                Spre amiază acosta barca străveche la mal. Peştii ajunşi în desagi, plecau spre târg, în inima oraşului aglomerat. Saluta în stânga şi în dreapta după obicei. Apoi îşi aşeza marfa pe masa închiriată. Aştepta orăşenii care umpleau piaţa treptat. Toţi de la mesele vecine erau pescari. Cei, din partea cealaltă a tejghelelor, erau agenţi comerciali, care duceau mari cantităţi de peşte spre vânzare, la diferite firme.

                 Esenţa vieţii e un flux continuu, fără întreruperi semnificative. Efortul investit într-o muncă grea, în condiţii dificile, asigura banii unei vieţi modeste, dar şi rezistenţa în a persevera în orice anotimp pentru a atinge sensul existenţei, care întârzia, dar niciun pescar nu observa. Timpul trecea iar ei deveneau tot mai impenetranţi. Sticloşi. Împietriţi în sentimente şi vorbe. Comunicarea se reducea la câteva cuvinte şi interjecţii de mulţumire sau de indignare faţă de natură.

                Prin mişcările de braţe pe oglinda luminoasă a apei, liniştea s-a tulburat pe neaşteptate. A intervenit cineva în natură şi a împrăştiat peisajul obişnuit al golfului. Sticla apei s-a spart dintr-o mişcare bruscă. Valurile concentrice se înmulţeau şi anulau unul pe altul, venind din centru altele şi altele. O sprânceană spânzurată întrebător. O femeie s-a încumetat să înoate în şiragul albastru şi limpede. Nu a văzut o asemenea expunere de câţiva ani buni. Era dezorientat, nu ştia ce se întâmplă. Nici dacă se întâmplă ceva. Nu avea reprezentări pentru asemenea momente. Nu avea nici cunoştinţe. În cele câteva clase frecventate nu l-a învăţat nimeni aşa ceva. Vădit deranjat în habitatul lui, s-a răstit la femeie:

                - Cine eşti ?... Ce cauţi aici ?

Femeia nu auzea nimic din cauza clipocitului apei dar când a observat barca, s-a oprit dintr-odată.

                - Bună ziua. Vin peştii ? – întreba cu o exuberanţă ieşită din comun. Încerca şi sentimentul mirării dar şi al surprizei plăcute. A reuşit să risipească singurătatea cuiva. Şi pe a ei, la fel.

                - Acesta e golful meu, de ani de zile aici vin să pescuiesc şi nu m-a deranjat până acum absolut nimeni, dacă nu luăm în seamă furtunile, care sunt date de Domnul. Dar dumneata ?

                - Şi eu-s dată de Domnul! Din nişte coaste! Nu mai ştiţi învăţătura?

                - Coaste aici... pe ape? Hm...

                Femeia simţea din vocea lui, indignarea pentru revărsarea ei în ape interzise, brusc şi-a revenit din euforia spontană, şi-a întors spatele întâmplării şi cu mişcări hotărâte a părăsit golful, înotând spre mal, care nu era departe, dar totuşi la o distanţă considerabilă.

                Nu-şi lua ochii de pe ea. Minutele treceau, dar privirea lui era pironită într-o singură direcţie. La fenomen. Care dispărea tot mai mult în secundele nechemate, dar continue, trimise de timpul etern care se pare că e grăbit. Oare de ce? Şi alţii vor să trăiască şi nu încap de noi? Ne forţează să păşim mai sprinteni. Către ce? Către hotar, mal şi un punct fix în care ne egalizăm toate şansele, chiar şi virtuţile. Basmele. Viaţa. Acolo ne grăbim toţi? De neînchipuit. Şi punctul se absorbea în văzduh.

                - Vai turiştii ăştia! Nimic nu e sfânt pentru ei sau poate totul. Tocmai de aceea îi vezi în locurile cele mai neaşteptate. Caută ineditul, frumosul. Amintiri unice pentru o viaţă unică. Impresii pe care nu pot culege în sânul familiei doar aici, în inima sălbăticiei generoase, fără bariere sau bilete de intrare, impuneri, limitări. Aici te poţi desfăşura, simţi ritmul natural şi poţi asculta pulsul relaxat al vieţii. Imagini desenate de penelul naturii îţi pot trezi culori nemaivăzute. De asta vin aici turiştii. Cred că totul e al lor. Nu mai respectă intimitatea sufletelor.

                Peştii s-au speriat şi s-au dus. Poate chiar după ea şi căută un punct fix în zare. A dispărut şi ea. Zarea nu mai are puncte fixe, doar linii care te iau de sus şi te fac să pluteşti deasupra tuturor valorilor văzute sau imaginate, azi mai mult decât în alte zile care nu se deosebesc doar prin denumire. Apoi s-a mai liniştit când a văzut zvârcolirea peştilor în plasa întinsă de dimineaţă. Se mira că s-a umplut fără ştirea lui. Or fi fost plecat între timp, undeva departe... A aşezat băţul jos, azi nu mai prinde peşti pentru plăcerea de a-i arunca înapoi.

                Mişcări automatizate îl duceau până la piaţă. Era aglomeraţie mare, fiind sărbătoare de care a şi uitat, fără să ştie din ce motiv. Interesant. Până acum el ca şi sătenii, aştepta sărbătorile, azi sărbătoarea îl aştepta pe el. Plăcută senzaţie. Neîncercată. De obicei după piaţă toţi pescarii invadau oraşul care era împodobit în culori vii. Caruseluri, clovni, oameni care înghit flăcări ca să fie mai înflăcăraţi, care îşi ţin şerpi la piept să vadă ce sentiment e, rochii vaporoase, parcă ai vedea vapori mici, albe pe apă, vestitori ai păcii, ai apropierii oamenilor de ei înşişi.

                Ciudat, dar azi nu simţea nevoia să se amestece în mulţime, să guste din sărbătoare. Azi vroia să fie doar cu el însuşi şi cu amintirile proaspete, avea nevoie să analizeze evenimentele din viaţa lui, mai ales pe cel din ziua care tocmai trecea, dar n-o lăsa, o rumega, o diseca, o reproducea, o întorcea pe toate feţele pe care le fotografia şi le aşeza nu departe de nucleul memoriei active pentru urgenţele inerente şi tot mai stringente, credea el. Până a ajuns acasă amurgul s-a închis la culoare. Nu a mai aprins lumina, a găsit patul şi pe întuneric. Şi visul ciudat pe care tocmai l-a trăit.

                A doua zi a aruncat plasa de pescuit mai devreme cu ceva decât în mod obişnuit. Totul făcea ca şi până acum, respectând obiceiurile bătătorite, dar lucra din instinct şi nu conştient. Până şi-a adus aminte că ieri, la această oră, da, ştie foarte bine că pe vremea asta s-a ivit femeia aceea. Şi i-a invadat teritoriul şi creierul. Bine că s-a dus repede. Lucrurile trebuie să meargă pe făgaşul lor normal. Fiecare cu destinul său. Cine ar vrea să-şi schimbe destinul? Dar cine ar putea? Oare el ar vrea?

                Lucrurile trebuie să revină la normal. Liniştea şi armonia sunt elementele determinante ale naturii, acestea hotărăsc scurgerea infinită a timpului, doar din când în când se stinge câte o luminiţă, pe care natura nici n-o bagă în seamă, având meniri universale, trebuie să înşire cât mai multe perle pentru toţi doritorii de viaţă.

                E bine că azi n-a venit străina să deranjeze apa, peştii, aerul, liniştea obişnuită, împăcarea cu natura şi cu sinele. Să stea acolo unde este. A prins cu cele două mâini băţul de pescuit şi încerca să nu se gândească la nimic ca şi până atunci. Dar gândurile se derulau fără invitaţie, se vedea cum în fiecare zi se trezeşte, se îmbracă, mănâncă ceva, pregăteşte ustensilele de pescuit, ia barca şi se închină meseriei de pescar până la amiază. Şi toate acestea numai singur.

                Dumnezeule, chiar îi sunt la fel zilele, trase la indigo? E imposibil, că doar el nu e o maşină, un robot. Dar dacă caută, găseşte diferenţe privind succesiunea zilelor: nu mănâncă în fiecare zi acelaşi lucru, nu prinde aceeaşi cantitate de peşte, şi clima e schimbătoare, când îl arde arşiţa, când îl bate furtuna sau îl smulge vântul din echilibrul său bine înfipt de-a lungul vremii. Chiar şi suprafaţa apei diferă de la o zi la alta, câteodată e netedă, liniştită, alteori acoperită de ceaţă sau învolburată în urma vântului răscolitor. Există elemente incontestabile care diferenţează zilele între ele, care rup monotonia ucigătoare, singurătatea îngropată în suflet.

                Şi întâlnirea asta cu necunoscuta, s-a imprimat în memoria lui cu alte litere, ziua s-a fragmentat în două părţi distincte. Nu era în faţa unui timp care curgea la fel. Acum ştia, când timpul a luat o pauză, el se analiza pe el însuşi. Îşi punea întrebări existenţiale. În ce ritm să-şi continue drumul? În cel obişnuit sau în cel neobişnuit?

                Apariţia ei parcă ar fi o insulă descoperită peste noapte, în imensitatea apelor. Îşi pune jos băţul de pescuit şi se uită către mal. Peste două ore tot malul îl scrutează din priviri. Observă că băţul e tras de peşti, nu-i pasă. Din partea lui să-l tragă şi în apă, dacă asta e intenţia lor. Totul se desfăşoară automatizat, nu mai e nevoie de coordonarea lui. Plasa se umple cu peşti fără nici un efort din partea lui. De-ar apărea odată femeia aceea! Îl doare gâtul de atâta încordare, ochii îi sunt obosiţi. Azi nimeni nu-l mai deranjează. Ciudat.

                Brusc vocea femeii l-a trezit din letargie. A venit dintr-o direcţie din care el nici nu s-a aşteptat.

                - Ce mai faceţi? Umblă peştii? – întreba vocea veselă.

Pescarul s-a ruşinat la gândul că a fost prins asupra faptului şi încerca să fie azi mult mai prietenos decât ieri.

                - Vin peştii, vin, nu le pasă nici de străini... arătându-şi dinţii frumoşi într-un zâmbet larg, generos.

                - Remarca asta la mine se referă, aşa-i?

                - Eu alt străin nu văd în apropiere, continua pescarul flirtul. Limba începea să i se dezlege după atâţia ani de tăcere. Parcă se îmbăta încet-încet cu dispoziţia sa de comunicare. Nevoia de deschidere a pus stăpânire pe el şi l-a lăsat parcă fără voinţă.

                Între timp femeia care făcea baie, lovea jucăuş apa, se dădea peste cap exuberant, adora greutatea ei de pană în apă, libertatea de mişcare, nu se mai sătura în a zburda în spaţiul  transparent.

                Pescarul nu-şi putea lua ochii de pe ea, parcă era un peşte rar care i se arătă, ca să se ascundă mai apoi, numai cu gândul de a-i oferi un spectacol magic. De multe ori se scufunda în observarea mişcărilor peştilor, dar femeia asta depăşeşte chiar şi performanţa lor. Nu-l mai interesa nici băţul, nici plasa, deşi existenţa lui depindea de acestea.

                - De ce nu veniţi şi dumneavoastră să faceţi o baie ?  întrebă îndrăzneţ străina.

                - Eu? Dar eu nu m-am bălăcit şi de zece ani! – striga indignat pescarul. Din aşa ceva noi nu am putea trăi!

                - Atunci ar fi timpul! – insista femeia. Uitaţi-vă ce vreme minunată, cât de plăcută este apa, nu te poţi sătura de ea. Să nu spuneţi că nu ştiţi să înotaţi că aşa ceva mi-ar fi peste putinţă să cred.

                - În atâţia ani poţi uita orice, chiar şi gustul apei – a răspuns răspicat pescarul, în timp ce îl cucereau pas cu pas impulsuri misteroase, cărora la un moment dat nici nu mai dorea să se împotrivească. Nu avea motiv. Brusc şi-a aruncat hainele de pe el, arătându-şi corpul bronzat neuniform şi rămas într-un şort, a sărit în cap, în apropierea femeii, stropind-o de-a binelea.

                Ea râdea prelung din toată puterea, în timp ce bărbatul dispăruse din vizorul ei. Zâmbetul provocator s-a preschimbat într-un grimas pe faţa străinei, s-a speriat. Se învârtea cu mare viteză, uitându-se în toate direcţiile. El s-a ivit deodată aproape de ea, intenţionat vrând s-o sperie, întârziind în adâncimea apei. Apropierea li s-a părut tulburătoare. Au început să înoate unul lângă celălalt în acelaşi ritm, mirându-se unul de celălalt, într-o clipă lungă şi neverosimilă.

                Combinaţia dintre timp, spaţiu şi mişcare de multe ori schimbă percepţia omului, momentul devine unic, preţios, privirile realizează un fluid continuu, emoţiile răscolesc tot corpul, deviind vizibil raţiunea trăirilor.

Soarele ardea în lumina din ochi. Bărbatul a atins corpul ei, aşa numai din întâmplare. O linişte imensă i-a îmbrăţişat cu două aripi, doar zvâcnirea inimii părea că risipeşte această fărăcuvântare cu înţelesuri vulcanice. Nu vorbeau, doar vocea pescăruşilor îi obliga să se uite involuntar înspre traiectoria lor. Femeia a început să înoate în jurul pescarului la o oarecare distanţă, parcă vroia să evalueze gradul pericolului sau farmecul idilei.

                El dintr-odată s-a scufundat în adâncime, până unde ea nu-l mai putea vedea. Femeia nu-şi mai făcea griji, aştepta curioasă, iar aşteptarea o emoţiona. Pescarul a apărut chiar lângă corpul ei, cuprinzându-l, o clipă au rămas uniţi sub efectul jocului senzual, până ea, nemaisuportând intensitatea momentului, speriată s-a îndepărtat şi a început să înoate către mal.

                Ajutat de mâinile sale vânjoase, pescarul s-a tras în barcă şi în câteva clipe s-a îmbrăcat. Nu se uita în direcţia malului, nu mai avea nevoie de alte iluzii optice, clipa cucerită bătea zgomotos în coşul pieptului masiv. Cu mişcări fixate trăgea în barcă plasa plină de peşti, i se părea absolut normal, că şi azi prinse o mulţime.

                Ajungând la mal a legat barca de un ţăruş. A înhămat calul, aşezând coşul cu peştii pe spinarea lui. Peisajul arăta ca şi înainte cu mult timp, lui totuşi i se părea că totul s-a schimbat în jurul său: mesele, pescarii vecini, peştii, chiar şi vocea lui suferea nişte mutaţii. Ce este atât de deosebit oare, când toată lumea vinde peşti, iar cumpărătorii negociază ca şi altă dată, apoi plătesc? Atunci, când toţi câştigă ceva, când toţi îşi pot continua existenţa ca şi până acum, în albia veche a lucrurilor. Se întreba singur, dar nu găsea răspunsul adecvat.

                Îi revenea continuu imaginea de azi care l-a tulburat atât de mult, încât simţea, parcă altcineva îl conduce de mână şi de picioare, parcă altcineva ar porni calul pe drumul spre casă, parcă el ar fi altcineva, când o zăreşte pe ea şi e cu neputinţă să-şi mai ia ochii de pe femeia misterioasă.

                Leagă calul de un copac, aruncându-i fân pentru a-l hrăni cumsecade.

                Se aud sunete muzicale îmbietoare din casetofonul străinei, rezemat de peretele căsuţei. Lumina lunii îi cuprinde triumfător într-o îmbrăţişare timidă la început. Peste câteva clipe încep să scoată hainele unul celuilalt până ajung goi în faţa oglinzii cerului şi a mării. Luna se vede clar ca un lămpaş într-o seară predestinată, apa clipocind se atinge de mal, în rest e o linişte deplină, numai în ei creşte febra, dorinţa, atracţia.

                Bărbatul o ia de mână şi încet o trage după el în marea cea neagră şi infinită. Corpul lor se leagănă într-o strânsoare dulce. Mângâierea este blândă, acaparatoare. Fierbinte. Contopirea zbuciumată e însoţită de tăcerea mării întinse. Clipe adânci, memorabile pe ecranul vieţii. Urmele lăsate în trup ard cu pregnanţă. Dezlipirea se face anevoios, cu întârziere, fiecare sorbind eternul din momentul scurs în clepsidră.

                După un timp înoată către mal şi se întind pe nisipul cald şi primitor. Febra descreşte, respiraţia îşi revine încet-încet la ritmul obişnuit. Ruşine. Mândrie. Stăpâniţi de sentimente ambivalente adorm în braţele iubirii.

Dimineaţa treziţi de primele raze, se scoală cu repezeală cuprinşi de o anumită nelinişte. Se despart fără vorbe. Nu există acel cuvânt care ar putea exprima sentimentele ivite. Cuvântul rămâne închis în ei.

                Femeia necunoscută dispare. Pescarul pregăteşte barca şi iese să pescuiască într-un golf cu ape line, la locul lui obişnuit. Soarele bate la fel. Peştii trag la fel. Totul este la fel, numai în el s-a schimbat ceva.

                O durere  îi săgeată capul. Zvâcneşte neliniştea în interior. Băţul tremură în mână. Peştii nu mai vin către el, s-au înstrăinat deodată. Nu-şi găseşte locul, nu mai poate pescui calm. Ceva i-a zdruncinat liniştea. Cineva vrea să-i schimbe direcţia vieţii. El s-a născut pescar şi pescar vrea să fie şi de acum încolo. Nu se mai lasă perturbat de nimeni şi de nimic.

                Încearcă să-şi concentreze atenţia, pândeşte peştii, nici nu observă ivirea femeii chiar la prora bărcii. Se uită la ea, dar n-o salută. Nu-i răspunde la întrebări. Devine mut ca la început. Femeia îl cheamă în apă. Bărbatul n-o bagă în seamă. Străina se răzgândeşte dintr-odată şi începe să se îndepărteze de barcă, înotând spre mal. El urmăreşte cu privirea loviturile braţelor peste apa liniştită, dar nu strigă, n-o reţine, nu sare după ea în apa adâncă...

                În fiecare dimineaţă îşi pregăteşte barca şi ustensilele de pescuit tot aşa ca şi până acum de mulţi ani. Visând în golful său obişnuit scrutează văzduhul după un punct mişcător. Îşi lasă barba în pălmi şi se concentrează, oare nu se aude râsul plăcut al femeii? Ar dori ca din când în când să înoate ea în apropiere, să-i zărească silueta, să-i audă vocea, râsul, să-i vadă ochii... fără ca el să răspundă.

                Dar femeia necunoscută nu mai vine pe malul lui, în golful său. A dispărut pentru totdeauna.

               - Degeaba, a fost doar o himeră! – se linişteşte pescarul şi se scufundă în propria singurătate.

 

[Ionel Mony Constantin]

Îmi place

[Suzana Deac]

Asa este Iris, mersi pentru lectura si impresie.

[Suzana Deac]

IMC, multumesc pentru cuvinte.

[Gabriela Grădinariu]

Într-un film rusesc am întâlnit o idee oarecum asemănătoare... Frumos text, frumoasă parabolă, admiraţie!

[Suzana Deac]

Gabriela, multumesc pentru lectura si cuvintele frumoase. Nu cunosc filmul pomenit.

Cu respect, Suzana

[Ion Lazăr da Coza]

În primul rând, aspectul grafic lasă de dorit - unele paragrafe și dialoguri încep cu aliniat, altele nu.

În exemplu următor ai șase greșeli (îți las plăcerea să le descoperi singură):

-De ce nu veniţi şi dvs. să faceţi o baie ? – întreba îndrăzneţ străina.

– De ce nu veniţi şi dumneavoastră să faceţi o baie?  întrebă îndrăzneţ străina.

întârziind în adâncimea apei peste limita admisibilă. cine stabilește ce este admisibil într-o scufundare?

El dintr-o dată > El dintr-odată

Degeaba, fost doar o sirenă! Spui în final. Atunci e explicabil - de ce ar urma un bărbat o sirenă care are partea de jos trup de pește... El unde fu...? De aceea aș înlocui cu himeră, știmă etc.

Am citit cu plăcere.

da Coza

[Suzana Deac]

da Coza, multumesc pentru impresii si sugestii!

[Corina Militaru]

Frumos scris, Suzana! Bine sugerata rutina vietii pescarului tulburata pentru scurt timp de o... himera.

Cu drag,

[Chris]

Da, o povestire interesantă de unde rezultă că nici monotonul nu e chiar monoton :))

Câteva cârcoteli:

Zile care copiau una pe alta în fiecare an, în linişte. Stereotipul îi făcea bine. Un mod de viaţă care nu accepta surpriza. - începutul nu sună prea promiţător; Zile care se copiau liniştite una pe alta în fiecare an. - aş modifica şi celelalte propoziţii.

Valurile concentrice se înmulţeau şi anulau - se anulau

A doua zi a aruncat plasa de pescuit mai devreme cu ceva decât în mod obişnuit - ceva mai devreme decât...Totul făcea ca şi până acum - făcea totul... - Vin peştii, vin, nu le pasă nici de străini... arătându-şi dinţii frumoşi într-un zâmbet larg, generos. - zise? arătându-şi...Dar eu nu m-am bălăcit şi de zece ani! – striga indignat pescarul. Din aşa ceva noi nu am putea trăi! - aici este puţin confuzZâmbetul provocator s-a preschimbat într-un grimas - într-o grimasă

Mai bine merge la sfârşit "himeră" decât sirenă, pt că în primul rând, ar fi văzut-o de când înota şi în al doilea rând, cum ar fi ieşit pe mal, cum ar fi făcut dragoste cu el şi toate cele.

PS - am observat mai multe formulări care îmi arată că autoarea vorbeşte de fapt altă limbă, corect? :))))