Motto: Se înşeală cel care crede că o privelişte e aceeaşi, că răsăriturile,
amiezile și amurgurile se repetă...
Mihail Sadoveanu
La mijlocul anilor 90 sistemul comunist dispăruse ca fumul împrăștiat de vânt. Se mai amintea de el doar la alegeri sau în momentele de tensiune politică dintre partidele vremii, când elitele acelor partide își reproșau violent, unele altora, fostele poziții în nomenclatura comunistă, poziții care le înlesniseră în fapt, și unora și altora, accesul la vârful structurilor de putere postdecembristă.
Oamenii obișnuiți își vedeau de treaba lor. Cei mai mulți încercau să-și ducă viața pe mai departe în felul în care o făcuseră și până atunci, prestând munca pentru care se pregătiseră, în schimbul căreia primeau un salariu. Câțiva temerari, riscând siguranța familiilor lor, se avântaseră pe terenul capitalismului multilateral dezvoltat, sperând că vor transforma himerele poleite în aur din reclamele societății de consum în realități de pe urma cărora ei și familiile lor vor trăi regește în viitor. Ce-i drept, cei care își riscau viața, la urma urmei, punând la bătaie resursele de trai ale familiei erau în majoritatea lor oameni simpli, care nu se gândeau prea mult la eșec și la posibilele lui urmări.
Într-o dimineață, când hazardul hotărâse să fiu singur în birou, ușa de la intrare se deschise. În birou intră un om în vârstă, gârbovit, purtând o căciulă de astrahan gri peste părul cărunt.
- Bună zâua! Suntem și noi un grup dă firme dă oamini dă afaceri...
Îl întrerup:
- Sunteți mai mulți? Spuneți-le și celorlalți să intre în birou!
- Nu, io sângur! Sântem un grup dă firme dă afaceri română, pentru că io am mai multe firme, și am vinit la dvs. cu o cofertă dă materiale. Io sunt derectorul firmilor șî mă chiamă Barbu!
Sunt lămurit. „Firmilii dă afaceri română” ieșiseră ca ciupercile după ploaie, unele mai exotice ca altele și, de obicei, asemenea discuții se limitau la un schimb de două-trei fraze. De data aceasta însă mi-e milă de omul acesta, ba chiar mi-e simpatic. Poate faptul că este bătrân, cu părul alb, poate silueta lui gârbovită de ani și greutăți, sau poate vocea sa obosită, înceată, egală, în totală contradicție cu a majorității celor care vin cu astfel de „coferte”.
Îi fac semn să ia loc pe un scaun, în timp ce îl întreb:
- Cu ce ați venit?
- Cu mașâna, m-a adus un nipot, că io n-am carnet!
- Nu, vă întrebam cu ce ați venit, adică cu ce probleme!
- Aa, zice bătrânul înviorat. Am vinit cu o cofertă dă materiale. Avem dă toate metalurile. Avem tablă navală dă tot felu dă mărimi, avem și electrode dă sudură, și d-astea dă tot felu, pietre dă polizoriu. Avem dă toate, don șăf, dacă vreți, avem și lame dă ras, d-alea englezească, care taie brici, bre!
Îmi întinde „coferta” de materiale, care, fără să mai fie nevoie, confirmă fără dubiu valoarea „grupului dă firme dă oamini dă afaceri”
Pe un format A4 scris de mână, în rânduri strâmbe, pline de greșeli, sunt înșirate în dezordine câteva sortimente de tablă, unele la bucată, altele la kg și tot felul de alte materiale, înșiruirea terminându-se cu o iscălitură indescifrabilă, fără ștampilă, fără elementele de identificare ale firmei, mă rog, cum știa domnul director că trebuie să fie o „cofertă”.
M-am uitat din nou la omul acela, care în simplitatea lui nici nu-și dădea prea bine seama ce face. El știa una și bună: în capitalism trebuie să vinzi orice, dacă ies bani. Și pe dracul, dacă-l prinzi la ananghie. Inițial am vrut să-i dau foaia înapoi și să întrerup demersul, dar bătrânul reușise să se facă plăcut, așa că m-am hotărât să-l ajut cu câteva sfaturi. Îl întreb:
- După grai, veniți de departe, tocmai din Ardeal!
- Da, sânt din Cluj! Da nu stau chiar în Cluj, stau într-o comună. Îm, ce zâci, don șăf, iei ceva de la mine?
- Uite care e treaba, tataie (ce iute a zburat timpul, pe vremea aceea eram tânăr și le spuneam eu altora tataie), nu mai cheltui banii pe drumuri, ca să duci personal oferta dumitale la societăți mari. Ăștia au nevoie de cantități imense de materiale, de sortimente și calități speciale. Și chiar dacă ar fi să cumpere câte ceva, de multe ori te amână cu plata două, trei, chiar și patru luni. Caută în zona dumitale firme mici, așa cum e a dumitale, că sunt șanse mai mari să găsești cui să vinzi. Ca să nu mai zic că la societățile mari, ca asta unde ești acum, vin să vândă tot firme mari, care vând aici de ani de zile și nu ai nicio șansă în fața lor! La noi, când se comandă ceva, se comandă cu vagoanele, nu poți dumneata să aduci atâta marfă. Ai măcar un depozit de materiale și un camion mai mare, al dumitale? Bănuiesc că nu ai și transportul de acolo până aici te costă enorm.
- N-am, așa e, da nici nu-mi trebe! Uite, știu că alde matale folosâți aci tablă navală. Cât vă trebe, un vagon? Zece vagoane ? Îmi faceți mie comanda și primiți vagoanili aci, derect de la combinat! Câte vagoane vreți! Și v-o dau și mai ieftin ca ăia de la combinat!
Devin curios. Era o perioadă în care tabla navală se procura foarte greu. Un întreg compartiment care se ocupa numai de asigurarea materialelor speciale, cu greu reușea să asigure un minim necesar pentru a se evita oprirea producției. Ce să mai zic de preț. Gândul mă duce la celebrul răspuns al lui Lascăr Catargiu: Majestate, aiasta nu se poate!
- Măi nea Barbu, las-o bre jos! Noi, ditamai societatea, abia ne descurcăm să aprovizionăm trei-patru vagoane! Și chiar dacă ai putea să faci rost, cum o plătești, dacă o dai și mai ieftin față de cei de la combinat?
- Șăfule, acu o să-ți spun, dacă tot o să lucrăm împreună! Înțelegi? Aldi mata îmi plătește mie marfa la 30 zile, da io am înțelegere cu ăia de la combinat, să le plătesc la 60 de zile. Înțelegi? Cu banii care îi iau de aici, până să plătesc la combinat, io cumpăr și vând altă marfă. Înțelegi? Și lucrez așa cu mai mulți. Înțelegi? Se face banu singur, eu doar merg și vorbesc. Că io cunosc acolo un șăf mare, care doar ii dau telefon și el trimite marfa acolo unde-i spun io. Înțelegi?
De înțeles, înțelegeam, dar riscam să intru pe un domeniu cu nisipuri mișcătoare și nu voiam asta. Îi întind hârtia și încerc să pun lucrurile la punct:
- Nea Barbule, nu e treaba mea, asta cu „metalurile”. Nu mă ocup eu. Se ocupă alt coleg, care nu este astăzi la serviciu. În plus, el are biroul în altă parte, nu aici. Am vrut doar să te ajut puțin, așa că nu-mi mai povesti, că nu o să lucrăm împreună!
- Haide, don șăf, dă ce nu vrei să lucrezi cu mine? Că io știu că dacă vrei matale, să poate, înțelegi? Să intru și io aci să vând, o să vezi că pot să fac ce am zis!
- Nea Barbu, te văd om inteligent și înțelegător, fii atent la ce-ți spun: nu mă ocup eu de astea și colegul care se ocupă, chiar dacă ai vorbi cu el, nu te poate ajuta nici el!
- Bine bre, înțeleg! Da atunci spune-mi măcar unde e biroul derectorului, să mă duc cu coferta la el!
Continui să-l privesc cu simpatie, deși îmi dă o lecție pe viu, neașteptată, de determinare și voință în a realiza ceva, calități care ne lipsesc multora. „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Îndulcesc glasul și îi spun, zâmbind:
- Ești un om de treabă, nea Barbu ! Îți arăt unde este cabinetul directorului, dar crede-mă, sincer îți spun, directorul general nu te va primi, e un om foarte ocupat. Dacă ar sta să primească el oferte de la câți vin pe aici, nu ar avea timp nici măcar să semneze documente, noi lucrăm aici aproape 4000 de oameni! Pot să te ajut însă cu altceva: uite, îți fac o copie după ofertă, te duci cu ea la registratură și o depui acolo. Îți va da un număr de înregistrare și oferta asta va ajunge obligatoriu la director, iar el o va repartiza cui trebuie. Scrie aici denumirea firmei și adresa, iar dedesubt, unde se termină oferta, scrie numele mata în clar, semneaz-o și pune ștampila societății. Scrie și numărul dumitale de telefon. Dacă vor considera că le trebuie ceva de la mata, te vor suna. E bine?
Bătrânul pleacă. Mă uit în urma lui și îmi fac procese de conștiință: cum poate el, un om simplu, să se zbată să facă ceva pentru prosperitatea familiei lui, în timp ce eu, care mă cred mai deștept ca el, nu pot ?
Era vremea în care averile imense se făceau peste noapte, era vremea în care dintr-o semnătură, se nășteau marii oameni de afaceri ai capitalismului autohton.
Cuvinte cheie :
,,Interesul poartă fesul." Țiganul ăsta a amestecat moldoveneasca cu ardeleneasca. :)))
Mulțumesc, amuzant și realist text!
În ciuda simplității sale, bătrânul era un om umblat. Fusese prin toată țara să-și ducă „coferta” și să vorbească personal cu „șăfii”. În ceea ce privește realismul... tot ce am încercat eu să transmit, mereu, este absolut real. Omul acela era exact așa, doar că se numea altfel. L-am botezat eu „Barbu” de la vestita comună, care la aproximativ 5000 de locuitori avea înregistrate la un moment dat peste 15000 de societăți comerciale.
Consider că viața reală are atâtea fațete, care mai de care mai interesante, că nu are niciun rost să inventăm personaje, cărora mai apoi să le analizăm savant psihologia.
Vă mulțumesc pentru popas!
Mihaela Suciu a spus :
,,Interesul poartă fesul." Țiganul ăsta a amestecat moldoveneasca cu ardeleneasca. :)))
Mulțumesc, amuzant și realist text!
După război, ca după război! În asemenea cazuri s-au îmbogățit peste noapte mulți. Omul a încercat. El era dintre cei ce umblau în toată țara să vândă ceva, probabil și de la căruță. Acum dorea ceva mai mult. Și dacă imaginația merge mai departe se prea poate ca să-i fi convenit cuiva coferta lui și să profite de el.
Proza relevantă pentru ei ce doresc să afle cum se înota în ape tulburi după 90.
Am citit și am apreciat,
Sofi
În ciuda convingerilor mele despre viață, totuși mă încearcă o părere de rău, amintindu-mi de acele vremuri. Era perioada în care naivii încă aveau dreptul să-și facă iluzii, sperând că tot ce zboară se mănâncă.
Acum lucrurile sunt clare. „Statul” , prin instituțiile sale de forță, a stabilit deja cine a obținut viza să intre în ELDORADO.
Chris a spus :
da, o perioada a marilor speculatii...
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor