PROMISIUNEA DE JOI (XII)

[gina zaharia]

– Te las, Ursache, mă voi întoarce mâine dimineață, îl anunță polițistul și se îndreptă spre ușă. Nebunul nu răspunse. Mușca din saleurile cu brânză pe care le primise ca desert. Dan mai aruncă o privire, din prag, apoi ieși apelându-l pe Bogdan.
– Nici nu știi ce veste îți dau, Bogdane, zise comisarul. Prietenul tău, Ursache, se pare că își recapătă personalitatea.
– Cum așa? Mă bucur să aud asta.
– E la spital. Astăzi a căzut, acolo, pe dealul său. Se pare că și-a pierdut cunoștința. Cineva l-a găsit și a chemat salvarea. Am fost la el. Și-a revenit, însă pare alt om. Mi-a vorbit. M-a întrebat unde îi este familia. Am fost surprins, nu m-am așteptat. Se pare că acest om are multe de spus. Apropo, de când îl cunoști?
– De vreo cinci ani. Eram la Tudor. Când îi era foame obișnuia să vină la poartă. Stătea acolo și aștepta. Uneori pictorul îi deschidea poarta și îl invita pe alee, însă niciodată nu depășea câțiva metri de gard. Se așeza pe iarbă și mânca. Avea parcă teamă de spații închise, ca și cum cineva l-ar fi putut sechestra în orice moment. Odată m-am așezat lângă el. I-am vorbit minute în șir. Nu știu dacă înțelegea ceva din ce spuneam, însă continuam să povestesc, ca și cum cel de lângă mine își imagina perfect ce-i înșiram eu. I-am vorbit despre casa mea din Bruxelles, despre fiul meu, despre profesie, despre dorul de țară. I-am pomenit chiar și de Maria. Îmi amintesc că pictorul a venit lângă noi și mi-a șoptit: să ai încredere în el, Bodgane, numai așa va avea și el încredere în tine.
Nu știu ce a vrut să spună Tudor prin aceste cuvinte, atunci nu le-am dat importanță, acum însă le răstălmăcesc și nu-mi vine nicio explicație prin minte. Cert este că, din ziua aceea, i-am zis Ursache. Iar Ursache mă trecuse în categoria celor de care nu se temea, ba mai mult, mă aștepta la capătul podețului de lângă pârâu ori de câte ori veneam în țară și în vizită la Tudor.
– Da, mi-ai spus că pictorul avea grijă de el, că era un fel de străjer în jurul casei acestuia, dar cum a ajuns acolo și de ce tocmai acolo nimeni nu știe. Am întrebat oamenii din sat. Răspunsul lor a fost că a apărut pur și simplu. Am să te rog să vii mâine dimineață cu mine la spital.
– Desigur, o să-i închiriez o garsonieră, apoi o să-l iau la mine la clinică, așa cum i-am promis. Nu este un om rău. Are nevoie de ajutor, e clar.
Scriitorul se arătă dornic de subiecte noi și abia aștepta ziua următoare, să țină pasul cu evenimentele.
În acest timp, prin mintea nebunului se zbenguiau tone de stări, trebuia să facă ordine, dar putea oare să pună lucrurile cap la cap și să le definească într-un fel? Veneau și dispăreau crâmpeie de nume, locuri, oameni, se făcea seară și dimineață într-o singură clipă. Undeva, în abis, se contura teritoriul pe care pășea într-o mare de nedumeriri. Un nume nou avea să-i invadeze memoria. Se auzea strigat, chemat, dorit. Era clar că-i aparținea și chiar dacă nu era așa, avea să-l împrumute, să-l păstreze, să-l poarte ca oricare altă persoană. Din seara aceea ar fi dorit să fie, pentru el și pentru alții, Mihai Romanescu.
Așadar, Mihai Romanescu se ridică din pat și ieși pe hol, cercetându-l. Trecuse de zece seara. Asistentele se adunaseră în cabinet și priveau la televizor, comentând din când în când, plictisite. Un pacient tușea insistent într-un salon alăturat. Cineva vorbea la telefon, plângându-se de răbdarea pe care trebuia s-o încerce în spital. Descoperi ușor cabina de duș. Era la două camere distanță de salon. Nu avea prosop. Se întoarse și își luă un cearșaf pe care-l folosi, ferindu-se să fie văzut de cineva. Când se întoarse în salon, vecinul de suferință sforăia. Atunci zări, în spatele noptierei acestuia, într-o sacoșă, o pereche de pantaloni și un tricou verde. Îndată îi fulgeră o idee: luă sacoșa și privi atent bolnavul. Nu dădea semne să se trezească. Ieși pe hol. Știa unde este baia. Acolo avea să se schimbe și să abandoneze pijamaua primită la internare. Coborî scările, aparent liniștit. Nu avea nevoie de bilet de externare, nici de însoțitori spre nicăieri. În schimb, avea o voință nebună de a se descoperi. Holul mare, de la parter i se păru imens. Întâlni un medic de pe Salvare și o targă cu un pacient accidentat. Apoi ieși în stradă. Nu știa încotro s-o ia. Întrebă unde este gara. Află că este la trei străzi spre stânga și porni pe jos. Acolo rămase până dimineața, în sala de așteptare. Deși cei câțiva călători moțăiau, el nu nu dormi deloc. Își făcu fel de fel de scenarii. Trebuia să iasă cumva la liman. Mai întâi urma să ajungă la Zăvoaia, însă avea nevoie de bani. Se oferi să care bagajele unei doamne care îi întinse zece lei. Îi erau suficienți să ajungă acasă.
Între ruine, câinii l-au întâmpinat bucuroși. Bărbatul îi mângâie pe rând și vorbi cu ei, pe urmă se duse direct la patul din crengi de alun și din cartoane și-l răsturnă. Descoperi o servietă pe care o deschise cu rapiditate. Ceva îi spunea că actele sale de identitate erau păstrate cu grijă. Și nu s-a înșelat. În portmoneu erau cartea de identitate, pașaportul, permisul de conducere, un brevet de pilot, două mii de euro și patru mii de lei. Într-adevăr, se numea Mihai Romanescu și locuia în Brașov. Avea cincizeci de ani. Acum știa de ce avionul acela care trecea pe deasupra dealului cu aluni și ulmi i-a declanșat o stare formată din neliniște, dor și oarecum furie, că un accident aviatic, în sudul Germaniei, îi transformase viața. Închise ochii. Conducea aeronava cu destinația Bruxelles. O priveliște superbă se derula pe pământ, el atingea norii, se amesteca printre ei, gonea odată cu ei, când simți că nu mai putea stăpâni avionul. Era un bărbat puternic, toții piloții sunt puternici, însă întreg efortul depus se dovedea a fi zadarnic. Avionul pierdea din înălțime. Anunță turnul de control. Copilotul striga cât îl țineau puterile: Trebuie să facem ceva! Aveam aici atâtea suflete! Gândește-te la Ilona! Și ea este aici! Adela n-ar rezista fără voi!
Apoi se amestecă într-un nor de praf. În rest, țipete, sânge și moarte.
Deschisese ochii, după câteva luni de comă, într-un pat de spital din Germania. Era toamnă. Ziua aceea de iulie își cărase trena printre vulturi, spre ceață. Lângă el era o femeie îmbrăcată în alb. Încercă s-o întrebe ceva însă nu reuși să scoată decât niște sunete ciudate. Era derutat. Nu înțelegea de ce este acolo, iar trecutul se învăluise în norii cu care se jucase ultima dată, pe cer. După câteva zile, doi bărbați, îmbrăcați în costume negre, unul de vreo treizeci de ani, celălalt cu părul grizonant, au venit în vizită, însoțiți de un medic. Abia acum, la derularea filmului, realiză că știa bine câteva limbi străine. Își amintea că cei doi se interesaseră de sănătatea sa. Doctorul dăduse din cap și îi asigurase că speranțe prea mari nu sunt. Va rămâne, probabil, cu amnezie pentru tot restul vieții. După aceea, când au rămas numai cu el, i-a auzit vorbind:
– E mai bine așa! Dacă și-ar fi căpătat cunoștința ne-ar fi turnat. E prieten cu pictorul, sigur au discutat despre intenția noastră. Nu știu de unde până unde s-au împrietenit, însă i-am văzut de câteva ori împreună. Apoi, când Tudor mergea în Belgia, urca numai în cursa lui.
– Dacă ar fi colaborat cu noi nu s-ar fi ajuns aici. Era oare atât de greu să transporte acele tablouri semnate Tudor Cristache? Faptul că sub rama aceea se ascundeau parole cu informații secrete i-ar fi adus mulți bani.
– Ai greșit că ai avut încredere în Tudor. Acum știe și despre falsuri.
– Mi-a spus că se va retrage din viața publică în curând. Era o sursă bună de venit. Trebuia doar să accepte colaborarea cu noi și ar fi avut o bătrânețe liniștită.
Sună ca o amenințare, gândi Mihai, fără să poată face legătura între acest subiect și realitate. Cine este acest pictor și ce rol avem fiecare dintre noi? Însă oricât se strădui nu reuși să-și răspundă. I se înfățișa, fugar, imaginea unui chip cunoscut, apoi dispărea instantaneu.
– Vom vorbi cu doctorul. În câteva zile îl vom duce în țară, continuă bărbatul mai în vârstă. Apoi îl vom ține sub supraveghere. Cine știe, poate că acum e alt om.
Începu să clipească des și să gesticuleze. Simți privirile celor doi, deloc prietenoase, și primi concluzia, pe un ton ridicat:
– Așa se întâmplă cu cei care ni se împotrivesc! Dar lasă, sigur nu înțelegi nimic, nici nu trebuie!

[Chris]

polițistul, și - virgula

Am întrebat oamenii din sat. Răspunsul lor a fost că a apărut pur și simplu.
– Am să te rog să vii mâine dimineață cu mine la spital. - nu ar fi mers în continuare? e replica aceluiaşi personaj şi pe moment m-a derutat.

Descoperii

Aveam aici atâtea suflete - avem? - copilotul vorbeşte despre ceea ce se întâmpla în acel moment

cei doi se interesaseră

Într-o exprimare frumoasă aflăm cine este Ursache şi că rătăcirea lui pe la Zăvoaia nu era întâmplătoare. O crimă ce părea să aibă legătură cu arta sau banii, ascunde de fapt acţiuni de spionaj. Aştept continuarea. :))

[Sofia Sincă]

Romanul devine din ce în ce mai captivant. Amănunte picante dezvelesc identitatea nebunului, care se pare că are un rol principal în descoperirea acestei crime. Inventivitatea, inspiraţia ta face ca acţiunea să fie foarte interesantă.

Dar să trecum şi la altele, ştiind că textul este postat la cald:

se pare că își capătă personalitatea. - cred că recapătă ar fi mai indicat din moment ce-şi revine. Presupun că el a avut odată şi odată personalitate.

Și scriitorul se arătă dornic... - eu zic să-l scoţi pe şi.

Se oferi să care bagajele unei doamne care îi oferi zece lei. - doi de oferi în această frază.

Acum știa că un accident aviatic - acum îşi reaminti sau altfel, zic eu.
îl transformase viața. - îi transformase viaţa

și îi asigurase că speranțe prea mari nu sunt. - îl asigurase... :))

În rest foarte captivant şi aştept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Captivant, din ce in ce mai captivant. Imi place si abia astept continuarea.

Cu drag,

[gina zaharia]

Mulțumesc, Augusta! Niciodată nu reușesc să respect scenariul:)

Continuarea va veni imediat:)

Augusta Cristina Călin a spus :

polițistul, și - virgula

Am întrebat oamenii din sat. Răspunsul lor a fost că a apărut pur și simplu.
– Am să te rog să vii mâine dimineață cu mine la spital. - nu ar fi mers în continuare? e replica aceluiaşi personaj şi pe moment m-a derutat.

Descoperii

Aveam aici atâtea suflete - avem? - copilotul vorbeşte despre ceea ce se întâmpla în acel moment

cei doi se interesaseră

Într-o exprimare frumoasă aflăm cine este Ursache şi că rătăcirea lui pe la Zăvoaia nu era întâmplătoare. O crimă ce părea să aibă legătură cu arta sau banii, ascunde de fapt acţiuni de spionaj. Aştept continuarea. :))

[gina zaharia]

Sofy, am modificat. Tu știi că e postată la cald, însă asta nu-i o scuză. Poate și faptul că am încredere în ochiul vostru ager...

Drag și mulțumiri multe!

Sofia Sincă a spus :

Romanul devine din ce în ce mai captivant. Amănunte picante dezvelesc identitatea nebunului, care se pare că are un rol principal în descoperirea acestei crime. Inventivitatea, inspiraţia ta face ca acţiunea să fie foarte interesantă.

Dar să trecum şi la altele, ştiind că textul este postat la cald:

se pare că își capătă personalitatea. - cred că recapătă ar fi mai indicat din moment ce-şi revine. Presupun că el a avut odată şi odată personalitate.

Și scriitorul se arătă dornic... - eu zic să-l scoţi pe şi.

Se oferi să care bagajele unei doamne care îi oferi zece lei. - doi de oferi în această frază.

Acum știa că un accident aviatic - acum îşi reaminti sau altfel, zic eu.
îl transformase viața. - îi transformase viaţa

și îi asigurase că speranțe prea mari nu sunt. - îl asigurase... :))

În rest foarte captivant şi aştept continuarea.

Sofy

[gina zaharia]

Corina, sper să mă țin de promisiune și să nu le încurc rolurile:)

Mulțumesc!

Corina Militaru a spus :

Captivant, din ce in ce mai captivant. Imi place si abia astept continuarea.

Cu drag,

[Ion Lazăr da Coza]

Oho!... Mustim de imaginație!

Felicitări!

da Coza

[gina zaharia]

Mulțumesc (de multe ori), da Coza! Sper să nu dezamăgesc!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Oho!... Mustim de imaginație!

Felicitări!

da Coza

[Emil Dumitru]

Gina, subiectul romanului este foarte frumos, cursiv, presărat inteligent cu scurte informaţii (cum îi stă bine unui spai) incitant, şi ar fi păcat să nu fie şi corect aşezat în pagină, aşadar, dacă nu te superi, mici sfaturi, pe care şi eu le-am primit de la domnul Ion Lazăr da Coza:

,,– Să ai încredere în el, Bodgane, numai așa va avea și el încredere în tine.'' aici se poartă o convorbire telefonică, da?, după şi mi-a spus: cred că trebuia să scrii în continuare şi nu cu liniuţă de dialog, dacă greşesc, te rog să-mi spui.

,,Am că (să) te rog să vii mâine dimineață cu mine la spital.'', la fel şi această frază, trebuie aşezată în text în continuare, după pur şi simplu.

„Sună ca o amenințare...  ...fiecare dintre noi?”, dacă foloseşti aldine, nu mai sunt necesare şi ghilimelele.

Mă mir că i-a scăpat Sofiei acest amănunt!

Cu prietenie,

[gina zaharia]

Mulțumesc, domnule Emil! Mi-ați fost de maaaare ajutor! Toată stima!

Emil Dumitru a spus :

Gina, subiectul romanului este foarte frumos, cursiv, presărat inteligent cu scurte informaţii (cum îi stă bine unui spai) incitant, şi ar fi păcat să nu fie şi corect aşezat în pagină, aşadar, dacă nu te superi, mici sfaturi, pe care şi eu le-am primit de la domnul Ion Lazăr da Coza:

,,– Să ai încredere în el, Bodgane, numai așa va avea și el încredere în tine.'' aici se poartă o convorbire telefonică, da?, după şi mi-a spus: cred că trebuia să scrii în continuare şi nu cu liniuţă de dialog, dacă greşesc, te rog să-mi spui.

,,Am că (să) te rog să vii mâine dimineață cu mine la spital.'', la fel şi această frază, trebuie aşezată în text în continuare, după pur şi simplu.

„Sună ca o amenințare...  ...fiecare dintre noi?”, dacă foloseşti aldine, nu mai sunt necesare şi ghilimelele.

Mă mir că i-a scăpat Sofiei acest amănunt!

Cu prietenie,