PROMISIUNEA DE JOI (VI)

[gina zaharia]

Casa de la Zăvoaia căpătase un aer mohorât. Liniștea care domina acum locuința era apăsătoare. Iarba, sălciile, chiar și cascada și-au tras cortina dincolo de care actorii și-au încurcat rolurile.

Din când în când, în jurul casei își face apariția un bărbat zdrențuit, trecut de patruzeci de ani, însoțit de trei câini: unul ciobănesc mioritic, ceilalți doi – maidanezi. Nu pleacă nicăieri fără ei. Când coboară înserarea pornesc să colinde potecile vieții în căutare de hrană. Rareori cutreieră satul pe timp de zi, ca și cum s-ar feri de contactul cu lumina. Nu are identitate, nici cea mai vagă idee despre forfota în lanul cu trudă, lacom și neiertător ca un vultur flămând. Bate la porțile oamenilor din sat și cerșește. De fiecare dată la fel, ca un ritual al nedreptății scrijelit pe o carte cu filele arse de soartă. Are priviri cameleonice, uneori tulburi, alteori limpezi, și locuiește, de câteva luni, într-o hrubă de la marginea Zăvoaiei. I se spune Nebunul cu câini.
De câteva zile însă pare că nu mai are astâmpăr. Casa pictorului, altădată primitoare, acum este întunecată. Niciodată nu plecase flămând de acolo. Nu cunoștea programul lui Tudor Cristache, însă îl aștepta, lângă cascadă, zile întregi și de fiecare dată răbdarea îi fusese răsplătită pe deplin. Acum speranța de ieri primise lanțuri și nu înțelegea până când va trebui să le poarte.
– Du-te, i-a zis un localnic, care îl văzu rezemat lângă poartă. Pictorul nu se mai întoarce.
Bărbatul îi arătă un baston noduros în semn de amenințare și scoase câteva sunete ca o huiduială. Apoi se așeză pe un bolovan acoperit cu mușchi verde, la câțiva metri de cascadă, privind în gol.
Spuma apei, la razele lunii, era ca o dantelărie desprinsă din basme. Însă nu efectul acestei simfonii îl atrăgea pe nebun. Un vulcan clocotea în mintea sa.
Acolo îl găsi Ștefan Deleanu a doua zi pe la prânz. Când a dat cu privirea de scriitor, s-a ridicat speriat și a luat-o la fugă. Apoi s-a oprit brusc și a asmuțit câinii pe noul venit, ca și cum îi încălcase proprietatea.
Ștefan a urcat iute în mașină. Era clar că omul din fața sa avea mintea tulbure. A scos camera foto și a făcut câteva poze. Acest gest îl deranjă și mai tare pe bărbatul necunoscut. Se apropie de mașină și lovi cu bastonul în portieră. Scriitorul porni motorul și merse câțiva metri. Apoi l-a sunat pe Dan Simionescu.
– Sunt la Zăvoaia. Am venit să scriu, să-mi continui cartea, a motivat acesta. Mi-a dat voie Maria. Sunt surprins să găsesc aici un bărbat care vrea să mă alunge. Are cu el niște câini și i-a îndemnat să mă atace. Pare destul de periculos.
– Voi veni acolo, zise comisarul. Încearcă să-i reții atenția cumva. Voi sosi într-o jumătate de oră, preciză comisarul.
Șfefan căută în grabă o soluție. Omul îi urmărea fiecare gest. Câinii se așezaseră pe iarbă așteptând o nouă comandă.
Proprietatea lui Tudor Cristache era la câteva sute de metri de strada principală. Se auzeau mașini trecând însă niciuna nu devia spre acea zonă a satului, deși dincolo de locuința artistului se mai aflau alte câteva case, înconjurate de brazi și stejari.
Deschise portiera mașinii și încercă să coboare.
– Nu te teme, zise scriitorul. Nu-ți fac nimic rău.
Bărbatul scoase câteva sunete și arătă cu mâna spre cascadă.
– Știu, îți place acolo. Și mie îmi place. Vin des aici. Am putea fi prieteni. Și întinse mâna spre cel din fața sa.
Nebunul se retrase. Apoi a dus palma dreaptă cu degetul mare și arătător în formă de V, peste ochi, apoi a arătat iarăși spre cascadă.
E clar. Este mut, își zise Ștefan Deleanu. Însă parcă ar vrea să-mi spună ceva.
Scoase îndată, din portmoneu, o bancnotă de zece lei.
– Uite, zise scriitorul. Să-ți iei mâncare.
Privirea cerșetorului se fixă pe bancnota care-i fusese dăruită și parca fiecare bătaie de pleoape era ca săgețile piezișe care hipnotizează prada.
– Ia-o, e a ta, îl îndemnă Ștefan Deleanu. Dar bărbatul nu-și arătă mulțumirea. Scriitorul se aplecă și o așeză pe iarbă.
Câinii s-au ridicat toți trei deodată, parcă la comandă. Nebunul le spuse ceva nedeslușit. Aceștia s-au învârtit de câteva ori în preajma lui Ștefan apoi s-au dus spre cascadă.
În mintea scriitorului pornise un iureș de scenarii. Ar fi vrut să scrie, să se așeze pe iarbă, oriunde, și să scotocească prin mintea celui din fața sa. Era un personaj care colora filele cu naturalețe, numai bun de luat în seamă.
– Voi scrie despre tine, i s-a adresat. Dacă ai putea vorbi, cu siguranță ai valora cât zece scriitori laolaltă! Ești misterios, omule, tare misterios!
Între timp sosi comisarul Simionescu. Coborî din mașină și se îndreptă spre cei doi. Față în față, nebunul și scriitorul își derulau, fiecare, câte un film. Și ce nevoie aveau de un translator care să motiveze gestul bărbatului însoțit de cei trei câini credincioși!
Apariția polițistului a stârnit neliniște pe chipul cerșetorului. Luă îndată banii de jos și fugi spre deal, urmat de tovarășii săi.
– Nu trebuie să fugi! zise comisarul pe un ton blând. E în regulă! Dar bărbatul se ținea cu mâinile de rădăcinile pinilor și se cățăra pe râpă, cufundându-se în pădure.
Contactul cu lumea îl neliniștise. Urca și gâfâia, strângând bancnota în palmă, ca și cum doar aceea ar fi fost sprijinul clipelor viitoare. Ajunse între ruinele cu ziduri îngropate pe jumătate și se așeză pe patul din crengi de nuc acoperit cu o pătură veche. Era flămând și speriat. O sabie rătăcea prin sufletul lui.
Polițistul din comună confirmă faptul că omul era mut și venise în zona lor în urmă cu vreo patru luni, odată cu primăvara. Ba mai mult, suferea de schizofrenie și căpătase obiceiuri oarecum sălbatice însă nimeni nu se plânsese că ar fi stârnit neplăceri.

[Emil Dumitru]

Frumos! Poate mutul ştie să scrie şi atunci...

[gina zaharia]

mulțumesc, domnule Emil, curios, nu s-a gândit nimeni să-l întrebe acest lucru, însă voi strecura o idee în text astfel încât să-i atenționez cumva:)

Emil Dumitru a spus :

Frumos! Poate mutul ştie să scrie şi atunci...