Promisiunea de joi (II)

[gina zaharia]

Tânăra îşi luase rămas bun de la Tudor Cristache, pe terasă. Încuiase poarta cu cheia pe care o avea mereu asupra sa. Apoi se dusese acasă, ocolind câteva străzi.

Simțea nevoia să se plimbe cu mașina, singură.
Deși ar fi vrut să adoarmă imediat, gândurile năvăleau în valuri, fără reținere. Urma o zi importantă. Din dormitorul vecinului de palier se auzea muzica în surdină. Cineva cobora scările apăsat. Un câine lătra răgușit în dreptul ferestrei.

Se făcuse aproape cinci. La zece trebuia să fie la serviciu, la o bancă din oraș unde era economistă. Atât ceruse învoire. Apoi îl va suna pe Bogdan, îl vor lua pe Tudor și vor petrece seara, împreună, la casa de vacanță a pictorului, în Zăvoaia, o localitate situată într-o zonă de munte, la aproximativ douăzeci kilometri de oraș.

Acolo era cel mai odihnitor loc de pe pământ: grădina mare, cu sălcii și iarbă, câteva mese din lemn și canapele la fel, apoi cascada-mică, desprinsă din stâncă, împărțind acorduri care-ți înviorau sufletul.

Tot aici se vor întâlni cu avocatul care va întocmi testamentul pe numele fetei. Bineînțeles, acesta era doar planul ei. Puteau foarte bine să rămână acasă la pictor, în oraș.

Două ore și un sfert. Atât a avut parte de odihnă. Soneria o sâcâi îngrozitor. Se uită la telefon. Era șapte și un sfert. Văzu două mesaje, ambele de la Bogdan Davidescu.

– Doamne, dar cu ce am greșit? zise cu voce tare, apoi se îndreptă spre ușă.

– Sunt comisarul Simionescu, se auzi o voce. Dan Simionescu, preciză acesta.

– Imediat, zise Maria, și își puse în grabă un capot. Avea părul răvășit, era desculță și speriată, afişând o mină de Evă vulnerabilă în faţa comisarului. De fapt erau doi polițiști. Începu să tremure. O fierbințeală puternică îi inundă corpul. 

– Ce s-a întâmplat, domnilor polițiști? E de rău, nu-i așa? Și gândul o duse la Tudor.

– Exact. A fost găsit fără suflare, lângă cascada de la Zăvoaia. Va trebui să vorbim.   

Vestea morţii bunicului său căzu ca un trăsnet. Îl sună îndată pe Bogdan dar telefonul acestuia  era închis. Apoi citi mesajele. Erau trimise la interval de câteva secunde. Ora 3,50: Sunt nevoit să plec urgent. Apoi următorul:  Vei afla în curând!

 Un stol de gânduri negre îi inundă fiinţa. Nu ştia încotro să alerge. Îşi spunea întruna : „Nu se poate! Nu-i adevărat! Bogdan nu putea face aşa ceva. Şi de ce?”

Aceeaşi întrebare îi puse şi comisarul:

– Crezi că l-a omorât, Maria?

– Nu ştiu, se frământă femeia. După cum îl cunoșteam pe Bogdan n-ar fi fost în stare de aşa ceva. Dar probabil că timpul l-a schimbat. Ştiu că bunicul era încântat de revenirea lui în ţară. Avea încredere în el, îl plăcea, mereu l-a considerat un om cu capul pe umeri.

– Cunoşti adresa lui din România?

– Cunosc doar faptul că și-a luat un apartament în Baia Mare. În rest, n-am avut timp de amănunte. Ne-am revăzut după paisprezece ani, însă urma să ne întâlnim astăzi. Nimic nu prevestea această nenorocire.

– E ceva ce i-ar fi putut atrage atenţia?

– Posibil. Bunicul m-a anunţat că astăzi urma să semneze testamentul asupra bunurilor sale. El era lângă mine, când am aflat acest lucru.

– Cine altcineva  l-a mai vizitat în ultimul timp?

– De două ori pe săptămână îi făcea menajul doamna Toma, o femeia trecută de patruzeci și cinci de ani, liniştită, respectoasă şi harnică. Şi omul care îngrijeşte grădina: Petre Stoica.

Apoi urmă câteva clipe de tăcere.

– Aaaa! exclamă fata: și scriitorul!

–  Ce scriitor? întrebară amândoi polițiștii deodată.

– Ștefan Deleanu. Îi promisese bunicului că îi va scrie biografia. Tudor era foarte mândru de acest lucru. O denumea secretul frumuseții vieții sale sau frumusețea secretului său. Niciodată nu mi-a spus cât și ce au scris. Voiau s-o termine prin toamnă și să facă o lansare mare. Știu doar că se numește Pictorul din Ardeal.  

Poliţistul notă.

– Interesant. Va trebui să luăm legătura cu scriitorul. Cu siguranță ne va fi de ajutor.

În acea zi, mai multe posturi locale de radio și televiziune anunţau că pictorul Tudor Cristache fusese găsit mort.

Maria încremeni în umbra fericirii din noaptea ce tocmai îşi pusese pecetea pe sufletul său.

 

[Vasilisia Lazăr]

Ei, da, acum e roman polițist de-a binelea. Lucrurile încep să se amestece, personajele să se înmulțească, suspansul să crească, la fel și pulsul cititorului.

Bravo, Gina! Abia aștept următorul fragment.

[gina zaharia]

Mulțumesc, Lisia. Alături de prieteni ca voi voi păși curajoasă.

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Ei, da, acum e roman polițist de-a binelea. Lucrurile încep să se amestece, personajele să se înmulțească, suspansul să crească, la fel și pulsul cititorului.

Bravo, Gina! Abia aștept următorul fragment.

[Emil Dumitru]

Citit... cu drag şi sufletul la gură... alerg la (III)

Dar... dar ultima frază, m-a făcut s-o citesc de mai multe ori, parcă ai tras o cortină peste tot şi toate...

Cu prietenie,

[gina zaharia]

Mulțumesc, mă onorați, sper că nu le-am încurcat prea tare rolurile:)

Emil Dumitru a spus :

Citit... cu drag şi sufletul la gură... alerg la (III)

Dar... dar ultima frază, m-a făcut s-o citesc de mai multe ori, parcă ai tras o cortină peste tot şi toate...

Cu prietenie,