Pentru o palmă de pământ

[ELENA AGIU-NEACSU]

***

De când se mutase în Zătreni prin căsătoria ei cu Sima, om cu stare la vremea lui, Lina îşi schimbase şi obiceiurile. Astfel, cum se lumina de ziuă, se dădea jos din pat şi intra în război sau ca acum, se apuca de gătit. Bineînţeles, cu grijă, să nu facă gălăgie, ţinând cont de faptul că toţi ai casei dormeau.
Când s-a uitat la ceas, trecuse de ora 8:00 şi şi-a dat deama că de-acuma toată lumea trebuie să fie trează. A intrat cu grijă în dormitor, unde bărbatu-său, acum bolnav, încă dormea, iar apoi a trecut prin camera din mijloc către dormitorul nepoatei. Încă nu se trezise, aşa că se retrase încetişor, fără să facă zgomot, dar bărbatu-său o simţi şi bălmăji ceva. Îl lăsă însă, să doarmă, ştiind că se află sub efectul calmantelor şi nu se va trezi cu una cu două.
Abia într-un târziu Lina îşi dădu seama că e vineri şi copiii plecaseră la serviciu, ca de obicei, pe uşa din faţă a casei şi de aceea nu veniseră la bucătărie, pentru că serveau micul dejun la birou. Iar ea crezuse în tot acest timp că e sâmbătă. Îngăimă „Doamne fereşte!” când îşi dădu seama şi îşi făcu cruce, gândindu-se la tot ce e mai rău, mai ales că gătise, contrar obiceiului, şi de dulce.
Făcuse o supă de pui cu găluşte, iar carnea o băgase la cuptor cu sos de roşii şi usturoi, aşa cum ştia că le place copiilor.
Când termină treaba, merse, totuşi, să verifice dacă sunt acasă, dar precum gândea, într-adevăr erau plecaţi.. „Doamne, nu mai sunt în toate joile!”, îşi zise, făcându-şi încă o dată cruce.
Băgă mâncarea în cuptor ca să stea caldă şi merse să vadă dacă se trezise bărbatu-său care de mai bine de un an era paralizat şi stătea în scaunul cu rotile. Aşa cum bănuia, acesta se trezise, iar ea îl ajută să se aşeze în scaun, apoi îi dădu să mănânce.
Între timp, se trezi şi nepoata şi sevi micul dejun singură, aşa cum o obişnuise, forţată, desigur, de împrejurări.

***

- ‘Taiu, ’pune–mi o poveste! răsună în răcoarea dimineţii de vară un glas cristalin.
- Bine, uite, am să–ţi citesc una.
- Din căţile lu’ tati?
- Da’ stai cuminte şi mă asculţi, da?
- Mda… răspunse fetiţa pe un ton nu tocmai convingător.
- Atunci să–i dăm bice! alese bătrânul o carte din teancul aflat pe măsuţă. Da’ numa’ una!
- Una, zise nepoţica veselă.
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Adică din mălin, uite, un mălin ca ăsta sub care stăm noi acum. Bunicul stă pe prispă.
- Pispă? Ce e pispă, ‘taiu?
- Un fel de verandă, ca a noastră aşa, da’ mai mică.
- Landă…
Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad.
- Cad… De ce cad floile, ‘taiu?
- Asta numai Domnu’ ştie.
- Hai, să-ntrebăm!
- Uite, îţi promit că o să-ntreb.
- Da’ nu minţi? Mami tebuie să ştie.
- Las-o pe mama! Are grijile ei.
- Câte floi ale ninu’, ‘taiu?
- Muuulte…
- Cât de multe?
- Stai să le numărăm.
Şi îndată se opri din lectură prefăcându-se că numără florile mălinului. Nerăbdătoare, fetiţa ia o floare, i se urcă pe genunchi şi începe să-i rupă petalele smotocindu-le între degeţele.
- Dacă e pe-aşa, nu ştiu de–oi mai avea ce număra! O mie cinci sute patruzeci şi şapte. Mulţumită?
- Hmm….
- Ştii vorba: “Nemulţumitului i se ia darul.”
- Cin’ sute… Da’ ninu’ câţi ani ale, ‘taiu?
- Leat cu mine, puiule!
- Şi tu?
- Asta-ntreab-o pe mamaie. Ea ţâne socoteala.
- Ei, da’ ce-i cu gălăgia asta? întrebă un bărbat brunet cu barbă şi părul cărlionţat, în timp ce intra pe poartă şi rezema o motocicletă de gard, de bună seamă Dragoş - tatăl Dianei.
- ‘Taiu numălă floile…
- Iar ea-mi ţâne evidenţa. Nu mă-ntrerupeţi, că-mi încurcaţi socoteala!
- Da’ ciudaţi mai sunteţi astăzi!
- Dacă şi muştele s-au schimbat la coloare, ce mai vrei?! Iote, acuma sunt albe! Dracu-a mai văzut, auz’, muşte albe?
- Păi, eu ce ziceam? Da’ dacă le-ai văzut mata, te cred pe cuvânt!
- Adică, eu sunt drac?
- Ei, acuma?! Răstălmăceşti fiecare cuvânt, zău aşa!
- V-aţi luat nasu’ la purtare! Ia aminte, fiule, că nu sunt de ieri, de azi, şi dacă te - ncurci cu mine…
- Mi se–ncurcă socoteala! Fie şi–un lup mâncat de oaie! Da’ mămica pe unde umblă?
- Bine-zis pe unde umblă! Când îţi e lumea mai dragă, uite–o, nu e. Umblă creanga, aia face! Cât mi–e ziulica de lungă, n–o prinzi pe–acasă. Şi nu ţi–ar da raportu’, Doamne, fere’! Eu să ţân socoteala la toţi! Da’ mie cine mi–o ţâne, ai?
- Ţi–aş răspunde eu, da’ nu se cade!
- Haida-de! Ţi-o fi ruşine?! Da’ ia’ zi-mi, ai terminat cu beleaua de proces?
- Ai crede că baţi din palme?
- Tocmai pentru că nu cred, de–aia te şi iau la scărmănat! Eu ţi–am spus că te–ai înhămat la ditai caru’, dar ai fost al nati să m-asculţi?! Te pui cu oamenii din Zătreni? Ăştia ar fi în stare de moarte de om pentru o palmă de pământ. Aşa au fost de când mă ştiu şi aşa o să fie în vecii vecilor.
- O trece ea şi asta.
- Trece, dar lasă urme – al dracului! Părerea mea e să laşi baltă şi proces şi tot. Dacă nu ai luat iniţiativa cât era legea în vigoare, acum nu ai nicio şansă. Te alegi şi cu banii mâncaţi şi cu sănătatea distrusă. Ascultă un om bătrân!
- Nu e chiar aşa. Avocata m-a asigurat că vom reuşi.
- Şi nu îţi dai seama că îşi urmăreşte interesul? Mănâncă bani după tine, te lasă fără o lescaie şi nici procesul nu-l câştigi.
- Şi nu mai cobi!
- Cobesc sau spun adevărul?
- Să încheiem subiectul, da?!
- Nu te-ai schimbat o iotă. Degeaba ai făcut atâtea şcoli!
- Păi, vezi că ştii? Lasă-mă să mă lovesc cu capul de pragul de sus!
- Bine... Încăpăţânarea asta a ta o să te coste al dracului.
- Plătesc şi basta!
- Plăteşte, tată, ce, eu zic să nu plăteşti? Dacă te dau banii afară din casă, de ce să nu plăteşti?
- Acum mă iei şi-n băşcălie!
- Eu? Doamne fere’!
- Şi ce-ai vrea? Fără sacrificii nu se face nimic.
- Haide, hai, fără vorbe mari! De-acuma sunt uns cu toate alifiile, nu crezi?
- Tocmai pentru că eşti trecut prin ciur şi prin dârmon, ar trebui să mă-nţelegi!
- Dacă n– aş şti de ce ţi–e părul, n–aş vorbi ! Vorba ceea : « Nu te–ntinde, că te rupi! »
Dragoş vru să intre în casă, dar mai zăbovi în prag câteva clipe.
– ‘Taiu, da’ mami nu vine?
– Asta-i bună ! Iaca, întreabă-l pe tati!
– Tati, un’e e mami?
– La serviciu!
– Nu vlei să– mi pui!
– Nu ţi-am spus? La serviciu!
– ‘Viciu?
– La muncă, poftim !
– Bleah! dă cu mânuţele a lehamite şi fuge la grămada de nisip din faţa casei, unde începe să se joace cu o lopăţică şi o găletuşă de plastic.
Se aşterne un moment de acalmie, nefirească parcă. De bună seamă însă, nemulţumită de răspunsul tatălui ei, fetiţa se întoarce către bunic şi îl întreabă insistent:
– ‘Taiu, un’e e mami? Tati nu vlea să ‘pună!
Bunicul nu apucă să–i răspundă că se şi aude scârţâitul porţii, iar Aniţa se apropie grăbită luând-o în braţe:
- Treci la spălat! Mai repede, că mi-e foame! Da’ mama unde e?
- Parcă n-ai cunoaşte marfa? La taclale!
– ‘Taiu, pune şi lu’ mami câte floli ale ninu’ !
- Mălinu’?! se miră Aniţa. Asta-i bună!
– Ninu’ … Tu nu ai lăbdale să numeli!
– Auzi la ea! Altă treabă n-am?
– Ei, n-are timp, puiule! zice împăciuitor bunicul.
Dar fetiţa o ţinu una şi bună:
– ‘Pune şi lu’ mami, că le-ai numălat toate, toate…
Oarecum încurcat, bunicul îngăimă ceva pentru ca apoi să continue:
– Eu am ajuns la ani grei, puiule. Nu mai sunt cine am fost. Cât eşti în treabă, toţi te-ntreabă . Cum ai dat în primire, adio! Cât eram în putere, ţâneam două–trei case. Acuma nu se mai poate. Mă ţân eu mare şi tare, dar de–acum s–a slăbit aţa, se–apropie de mosor. Cine–am fost şi ce-am ajuns! Ca mâine–poimâine mor fără niciun crezământ.
Fetiţa nu-l mai ascultă, neînţelegându-l, desigur. Alergă, în schimb, după un pisoi mic şi drăgălaş pe care începu să-l smotocească.
Însă Dragoş i-o tăie tatălui său fără menajamente:
- Şi nu te mai văicări ca o babă! Frumos ne şade!
- Am tăcut, îi răspunse acesta.
- La masă! strigă Aniţa. Şi spală-ţi mâinile odată! îşi luă la zor fata. Nu ţi-am spus să nu mai pui mâna pe pisoi? Ei!
Diana se îndreptă spre lavoar şi se spălă pe mâini, apoi se şterse cu prosopul agăţat alături, exclamând cu năduf:
- Na!
- Foarte bine! o încurajă tatăl. Aşa face o fetiţă cuminte!...
- ’Minte, îl îngână Diana.
Aniţa împinse căruciorul socrului, apropiindu-l de masă.
– Mami, duc la ‘maiu?
– Las’ că vine ea când i–o fi foame! îi răspunse bunicul.
– Mă vorbiţi în lipsă, ai? se auzi glasul unei bătrâne mărunţele care se apropie şi luă în braţe fetiţa, în timp ce scanda veselă:
Ce–are mama în cuptor,
O pisică şi–un dihor...
Strânse în braţe nepoata şi o sărută pe frunte.
– Aţi găsit mâncarea?
– Da, mamă! răspunse Dragoş.
– La masă! îi chemă bunica.
– Eu niciodată nu ştiu nimic! Când o fi gătit? se miră bunicul.
– Treaba mea!
– Aia da.
Se aşezară cu toţii la masă, iar după ce bunicul rosti Tatăl nostru se închinară şi începură să mănânce.
- Poftă bună! le ură bunica.
- Mulţumim!
- Şi la masă nu vorbim! completă bunicul.

***

După masă, nora nu-şi iertă socrul şi în timp ce spăla vasele, îi spuse:
- Şi zi aşa, am numărat florile mălinului?! Frumos!
- Dacă altă treabă n-avem!
- Aia da.
- Şi-apoi, i-am făcut doar un hatâr nepoatei, nu?!
- Azi-unul, mâine-altul. Ia’ vedeţi! Să nu ne trezim cu ea mâine-poimâine că totul i se cuvine!
- Hai, să nu exagerăm! E încă mică!
- Ştiţi cum e! “Ce semeni, aia culegi”. Aşa că mare atenţie!
- Bine, nu mă mai amestec! Creşteţi-o cum vreţi!
- Nu mă înţelege greşit! N-am vrut să te supăr!
- Ce se-ntâmplă aici? intră soacra în bucătărie.
- Nimic! Stăteam de vorbă cu Aniţa.
- Atunci, bine. Diana a adormit. Mă duc şi eu să mă întind puţin că mai pe seară trebuie să ajung şi la doctor!
- Iar? se miră bunicul.
- Păi, trece luna, altă reţetă!
- Alţi bani, altă distracţie!
- Dacă tăceai, filozof rămâneai. Pentru cine iau medicamentele, că doar nu pentru mine? Nu mă face că acuma te trimit să ţi le iei? La o adică, te mai vede şi doctora, îţi mai ia o tensiune.
- Cum nu m-aş duce eu dacă n-aş fi proţăpit în cărucioru’ ăsta?
- Că şi înainte dădeai fuga? Mă, când te-aud, îmi vine să îmi iau lumea în cap!
- Nu ţi-o iei? Din partea mea, drum bun şi cale bătută! Trebuie să mă-nţelegi că şi cu ele şi fără ele, tot un drac! Nu vezi că-mi fac mai mult rău decât bine? Aproape că nu mai pot să le înghit. Mi s-a făcut lehamite.
- Asta trebuia să ţi se facă înainte, drăguţă! Vorba ceea: “Dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă!”
- Hai şi nu vă mai ciondăniţi că tot acolo ajungeţi! le-o tăie Dragoş din prag.
- Aci îţi dau dreptate, îi răspunse mama. Nu ştiu ce să mă mai fac, că parcă am pietre de moară legate de picioare. Şi câte n-am încercat?! Zău, am ajuns să nu mai am încredere în nimic! Avea dreptate biata soacră-mea şi n-o credeam, Doamne fereşte!
- Păi vez?! i-o tăie bunicul. Când îţi spun eu, nu mă crezi. Cu ce balanţă măsori, cu aia ţi se măsoară! Roata vieţii se întoarce.
- Aia da! Dar cum s-o crezi, Doamne iartă-mă, când la oglindă să ferchezuia, da’ la bucătărie sau la spălat nu trecea, s-o pici cu ceară, nu altceva? Prefera să mănânce rămăşiţele, să lingă tigăile în rând cu pisicile, numai să nu treacă la gătit! Mai am puţin şi-ajung ca ea. Văleleu!
- Bate-n lemn!
- Poftim!
Lina bate în propria-i ţeastă.
- Drace, dar sună a gol!
- Vezi c-ajungi la vorba mea? Şi ce ţanţoşă te dai!
- Mai am puţin şi-ţi calc pe urme! Brrr...
- Păi?! Fost–ai lele!

[Grig Salvan]

Nostim și natural dialogul, se citește cu mare plăcere. Arta dialogului e una dintre „pietrele de încercare” ale prozatorului. 

[ELENA AGIU-NEACSU]

Vă mulţumesc frumos pentru lectură şi apreciere! 

Grig Salvan a spus :

Nostim și natural dialogul, se citește cu mare plăcere. Arta dialogului e una dintre „pietrele de încercare” ale prozatorului.v

[Mihai Katin]

un dialog  extraordinar  de la  un capat  la  celalt  si  acel  mod  fenomenal  de a transpune  vorbele   de inceput  ale  copilariei ,se citeste  cu  placere si   cu  bucurie  pentru  ca  sunt  scrise  cred  eu   sub   lumina  sufletului !

cu  pretuire!

[ELENA AGIU-NEACSU]

Vă mulţumesc frumos pentru răgazul acordat şi pentru apreciere!

Mihai Katin a spus :

un dialog  extraordinar  de la  un capat  la  celalt  si  acel  mod  fenomenal  de a transpune  vorbele   de inceput  ale  copilariei ,se citeste  cu  placere si   cu  bucurie  pentru  ca  sunt  scrise  cred  eu   sub   lumina  sufletului !

cu  pretuire!