Pe pustă

[Suzana Deac]

            La coborâre o aştepta un cavaler, cu pălărie neagră, având boruri mari, cu manşete dantelate la mâini şi a invitat-o la umbra unui stejar secular care domnea peste pusta fără margini.

            -Ce bine să fii întâmpinată de un cavaler, îmbrăcat cu pantaloni negri, strânşi în cizme înalte, cu cămaşă albă de in topit, cu guler rotund care decorează haina lungă şi albastră ca văzduhul, cu nasturi aurii, culeşi bucată cu bucată din coroana soarelui.

            -Te poftesc, domnişoara Mauve, la un pahar de licoare din miezul zmeurii, bordo ca ultima privire a amurgului de vară. Ia loc pe banca aşezată la umbra stejarului şi urmăreşte o reprezentaţie din repertoriul unui pustnic, descendent dintr-o baronesă exilată în Siberia, apoi eliberată şi recompensată cu ferma din această pustă cu zeci de hectare.

            După ce a terminat micul expozeu, bărbatul a fluierat scurt şi prietenos, semn la care a apărut din pâlcul de copaci un cal negru şi zvelt. La prima lovitură de corbaci, răsunând sub formă de ecou spiralat în aer, calul s-a aşezat în genunchi în faţa stăpânului; la a doua lovitură dată tot în aer, el s-a culcat pe pajişte iar cavalerul s-a întins în faţa lui; la al treilea semn al biciului, calul şi-a aşezat un picior peste pieptul lui ca semn al îmbrăţişării dar şi al simbiozei între om şi animal. Mauve îi aplauda vădit impresionată.

            -Şi acum ne vom continua drumul cu trăsura spre a vizita ferma cu diverse animale. Vreau să-ţi arăt cât mă străduiesc din răsputeri să le înfrumuseţez traiul.

            -Cu mare plăcere, cavalere, din adâncul pustei! a exclamat Mauve, ridicându-şi rochia lungă, asortată cu atmosfera întâlnirii şi potrivind umbrela de soare deasupra capului.

            -Aici poţi vedea cai pur-sânge pregătiţi pentru concursuri, vulturi antrenaţi în prinderea şoarecilor, măgari care mănâncă din palmă şi râd dacă le faci poză.

            -Dar lebedele acelea negre şi albe? Care-i povestea lor?

            -Am curăţat o mocirlă plină de mâl şi după cum vezi, ai  în faţa ta oglinda unui lac cu apă curată.

            -Un lac fermecat?

            -De unde ştii? Legenda locului spune că înainte de a te uita în adâncul apei, trebuie să intri în ea până la gât cu ochii închişi.

            -Şi apoi?

            -Apa îţi va şopti un secret.

            -Vreau şi eu! striga domnişoara Mauve, cu gustul aventurii ireale.

            -Aşa să fie! i-a răspuns cavalerul, rugând-o să-şi dea jos veşmintele vaporoase în curbura crengilor de plopi, crescute într-o atingere fizică cu veşnicia.

El într-o parte, ea în cealaltă a copacilor primitori şi voluminoşi, au scăpat de convenienţa recuzitelor.

            -Şi acum? întreba ea cu o netăgăduită emoţie în voce.

            -Acum îţi vei închide ochii iar cavalerul te va însoţi până te scufunzi în apă, apoi te lasă liberă ca să poţi recepţiona şoaptele ei.

            -Bine, mă predau - zise Mauve - păşind sfioasă sub îndrumarea unui bărbat care nu-şi putea lua privirea de pe trupul ei. Imaginea de ansamblu scoţând în relief în primul rând un sutien alb ca spuma care susţinea doi bujori perfecţi în rotunjime, apoi un abdomen rozaliu care reproducea emoţia paşilor spre necunoscut ca până la urmă privirea necontrolată să alunece spre lenjeria albă, tăinuitoare de alte secrete.

            -Am ajuns, dragă Mauve, acum te las în voie să înoţi spre destinul tău dacă există aşa ceva. Nu te speria, voi fi mereu în preajma ta, încrede-te în mine!

Şi cu vorbele acestea, fata s-a lăsat biruită de puterea apei care o purta lin spre taine seculare. Plutea cu ochii închişi în continuare dar vorbele de duh ale apei s-au lăsat aşteptate până când distanţa faţă de cealaltă persoană s-a mărit îndeajuns.

            -Fata mea... susura apa la un moment dat, taina ta rezidă în faptul că eşti o persoană frumoasă la chip şi cumsecade în suflet, tocmai de aceea eu am menirea să te avertizez în ce priveşte viitorul.

            -Şi ce-ţi spune viitorul meu? se auzea glasul ei tremurat.

            -Să ştii că acest cavaler te iubeşte mai mult decât arată el iar dacă vei ajunge vreodată să împarţi şi dragostea cu el, te va sluji întotdeauna. Alege!

            -Între ce şi ce?

            -Între dragostea veşnică şi iubirea trecătoare.

            -Eu nu cred şi nu am crezut niciodată în dragostea veşnică!

            -De aceea trebuie acum să cântăreşti lucrurile mai bine!

            -Vrei să-mi spui că acest cavaler ar putea să mă iubească mereu cu acelaşi foc?

            -Exact! Este o ocazie unică! N-o lua în van!

            -Nu am pretenţia să primesc la fiecare mic dejun un trandafir dar recunosc, din când în când mi-ar plăcea...

            -Aşa va fi!

            -Să nu-mi spună la plecare spre serviciu: “Te iubesc”... mai bine la venire.

            -Bine zici, femeie.

            -Şi să mă întrebe din când în când ce gânduri am? Să-i placă ce găseşte în sufletul meu.

            -Acum să nu exagerăm.

            -Şi să-mi spună că sunt frumoasă şi tânără!

            -Vezi că sari gardul, fata mea.

            -Ok. Dar tu de ce mă asiguri în previziunea ta dacă eşti înţelept şi atotştiutor?

            -Te asigur de acum înainte că dacă te înfăţişezi nudă ca să nu zic goală, în faţa cavalerului, te va aprecia foarte mult în următoarele...

            -Ore? Minute? Săptămâni sau luni? Află lacule că mie nu-mi mai ajung nici orele, nici minutele dar nici lunile!

            -Şi totuşi ce ai vrea, fata mea?

            -Vreau eternitatea! Adică, un trandafir şi o vorbă caldă când mă simt singură. Atât!

 

            Mauve în sfârşit păşea pe mal cu ochii deschişi şi cu cavalerul în urma ei.

            -Ce ţi-a zis lacul, frumoasa mea?

            -Nu-ţi pot dezvălui.

            -Dar ne potrivim în viziunea sa?

            -Sigur! Hai să încercăm potrivirea!

            -Unde?

            -Tocmai aici pe stânca asta, pe care te poţi căţăra şi mă ajuţi şi pe mine să vin cu tine.

            -Dezbracă-te, sufleţel! Vreau să te văd fără accesorii.

            -De mult sunt transparentă, n-ai observat?

            -Îmi dai voie să dau jos de pe umerii tăi şi suspensiile acestui sutien?

            -Ce vezi? Spune-mi şi mie!

            -Morile vântului care sunt rotunde şi care ar putea fi şi ale mele cu un vânt prielnic la pupă.

            -Altceva?

            -Fierbinţeala trupului tău care emană miros proaspăt de pâine coaptă într-un cuptor ţărănesc.

            -De unde îmi ştii temperatura?

            -Gândurile ... privirea… atingerea ta ...

            -Te ating pe fierbinţeală care stă ca un catarg şi se cere la viaţă plină de dorinţă. Care ştie călăuzi paşii în direcţia senzaţiilor aprinse de la izvorul liniştit până la agitaţia râului şi apoi până la marea din mozaic de azur.

            -De ce ai vrut tocmai aici, pe stânca strămutată din vârful munţilor?

            -Aici, culcată pe muşchi cu fibre scurte, mă simt la înălţimea florii de colţ, preţioasă şi ocrotită.

            -Ai culoarea, nevinovăţia şi individualitatea ei! Îmi place să mă pierd între pliurile catifelate, să te pătrund făcând parte din trupul tău, să-ţi ating sâmburii de pruni crescuţi în vârful sânilor de alabastru. Când pipăi moliciunea pielii tale parcă aş mângâia pui de o zi cu un puf scurt şi umed. Are glasul păsărilor cântătoare în timp ce mă înfund în velele tale zburătoare.

 

            -Ai mai călărit vreodată?

            -Nu, niciodată.

            -Hai că te ajut să te sui pe murg, vechiul meu prieten.

            -Crezi că mă voi descurca?

            -Ai curaj şi vei vedea.

            Cavalerul ţinea calul cu o frânghie şi în timp ce-l plimba roată-roată, o sfătuia pe Mauve să stea drept şi să încerce să preia ritmul mersului. Era un dans frumos de a pătrunde în armonia motrică a murgului impunător.

            -Şi acum începem să mergem în galop.

            -Dar mi-e frică!

            -Lasă teama! Nu vezi ce uşor te-ai integrat în salturile murgului?! Faci parte deja din fiinţa lui.

            -Simt că mă pierd într-un zbor îndrăzneţ.

            Cavalerul, în timp ce ţinea murgul de frânghie, admira jocul sânilor rotunzi sărind în acelaşi ritm cu calul, părul lung scăpat din împletitură şi furat de aripile vântului. Toată silueta ei îi amintea de o sirenă, de o floare mult prea delicată sau de o statuie îmbrăcată în voal cu forme rotunde. Ar fi ţinut calul până târziu numai să nu dispară imaginea din faţa lui.

            -Ajunge, te rog, am ameţit de-a binelea, striga fata cu steluţe în ochi şi glas.

            -Ameţită? Dar să vezi când am să te servesc cu un papricaş de viţel şi un pahar de vin Tokay roşu!

            -Nu vrei să dansez şi pe masă?

            -Bineînţeles că da. Să am o privire şi de jos în sus asupra ta.

            -Vrei să mă pictezi?

            -Să te fotografiez cu ochii mei ca să trăieşti în mine. Ştii să dansezi ceardaş?

            -Am mai dansat cândva.

 

            Ameţită de vin, de evenimente, în decorul unor impresii surprinzătoare, îmbrăţişarea lui însemna vârful dorinţelor care vin fără să-şi aştepte rândul. Vin ca să te năpădească, să te zăpăcească, să ajungi să confunzi voinţa cu dorinţa, ziua cu noaptea, visurile cu prispa casei bătută în cuie. Clipe, care prin zvârcolire, amestecă realul cu posibilul, perturbă liniştea interioară ca să producă energia de a visa, de a trăi un scurt metraj destinat festivalului de la Cannes.

            Lianele braţelor se întind peste mări şi ţări şi trupul ei, simte avalanşa de zbor care se strecoară în mişcarea membrelor, în culorile soarelui apoi ale lunii, alternativ, ca să se scufunde ca un submarin iluzoriu în adâncimi suple, pline de peşti galbeni cu picăţele negre şi peşti roşii cu aripioare transparente. Îl simte pe el ca pe o caracatiţă care vrea s-o guste apoi s-o înghită în întregime, chiar s-o devoreze, iar pasărea acvatică, subit apărută, s-o înalţe sus spre cer când se scrie ultima pagină din dragostea lor, păzită de flacăra unei lumânări în descreştere.

            Ştie de mult, înainte de vreme că lacul nu poate îndeplini imposibilul. 

[Sofia Sincă]

 Poveste de dragoste în pusta Ungariei, cu personaje de tip maghiar, elemente la fel. O idilă între basm şi realitate. Se derulează povestea dintre doi tineri, visuri, preziceri ambientale şi descărcare a simţurilor în natură, alături de ea. Iubirea pentru animale, în special pentru cai a tânărului duce la incitarea simţurilor, dacă mai era cazul. Prezicerile lacului, dialogul cu el, scoate textul din sfera reală şi o poartă în cea fantastică. De fapt este un text pe graniţa dintre basm şi realitate.

Cavalerul îl ţinea calul cu o frânghie - de scos îl.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Ce parfum are povestea ta, Suzana! Frumos scris!

Cu drag,

[Suzana Deac]

Sofica, privirea ta agera e binevenita oricand. Multumesc pentru lectura si impresii.

[Suzana Deac]

Corina, Iris, multumesc pentru rezonare!