Orfelinatul Saint James

[Laura H.]

Acest text este scris de eleva Mîță Marcela. Publicarea lui face parte din activitățile incluse în săptămâna Școala Altfel și exprimă dorința elevilor ca încercările lor  literare să fie evaluate de oameni cu experiență în acest domeniu. Mulțumim pentru primire.

 

 

Era ultima zi a mea în ”casa groazei”, cum obișnuiau unii să îi spună. Orfelinatul Saint James era ultimul loc în care ai fi vrut să te afli. De ce zic asta ? Ei bine, în cei 8 ani de când mă aflu aici – și pot spune că abia așteptam sa scap de locul acesta - am avut ocazia să văd tot ce se putea vedea.  De la copii bătuți de așa zisele noastre ”mame” până la adolescenți ce se drogau în curtea din spate.

În primul an când am ajuns, aveam frageda vârstă de 10 ani. La început totul părea minunat, de vis. Asistentele în halatele lor de un alb imaculat îmi dădeau acea senzație de perfect și îmi puteam imagina anii ce aveau să urmeze: brazii împodobiți cu globulețe stralucitoare și ghirlandă colorată; ouăle decorate cu modele elegante și sunetul pe care le scoteau atunci când se ciocneau între ele la masa de Paște. Presupun că efectul ăsta îl avea acest orfelinat: te amăgea cu vise care nu aveau să se împlinească vreodată. La două luni de atunci, am început să observ adevărul; încă nu îmi pot da seama dacă a fost rodul imaginației mele sau halatele albe chiar s-au transformat în halate pline de urme de cafea, purtate de femei neîngrijite.

În ziua în care am împlinit vârsta de 12 ani deja eram obișnuită cu țipetele din timpul nopții și cu bătăile ocazionale. Câteodată, pentru a le evita, mă ascundeam sub scară; asta până în al treilea an, când asistentele mi-au găsit ascunzătoarea. Trebuie să recunosc că după aceea nu am mai putut sta jos o săptămână. Chiar dacă se întâmplau toate astea, încă mă consola gândul că într-o zi poate cineva va închide locul acesta.

Am început să îmi pierd speranța atunci când am observat că trecuse mai bine de un an de la ultima adopție. Cu toate că nimeni nu venea să adopte, era straniu faptul că mulți copii treceau pragul orfelinatului Saint James. Mii de zâmbete pline de speranță care mai târziu aveau să se transforme într-o tristețe pură. Adevărul este că am văzut multe fețe frumoase, dar una mi-a atras atenția în mod special: cea a lui Arthur Montogamery. Avea 17 ani atunci când l-am văzut pentru prima dată. Până atunci nu mai simțisem așa ceva: o mie de fluturași dansau în stomacul meu când îi vedeam părul castaniu, abia spălat. Nu știu dacă a fost iubire sau nu, aveam 15 ani pe atunci. Deși erau doi ani diferență între noi,  mi-am făcut curajul să vorbesc cu el. La început nu a fost prea deschis cu mine, făcând situația din ce în ce mai grea pentru mine.

Trecuseră 5 luni de când începusem să vorbesc cu Arthur. De multe ori conversațiile noastre constau doar în formule de salut simple și monotone, asta până într-o zi. Îmi amintesc foarte clar: era o noapte friguroasă de decembrie – țin să subliniez că nu exista căldură în camere - iar eu mă trezisem subit. Cu pași mici și leneși ma îndreptam spre baia din corpul respectiv. Mă surprinsese faptul că lumina era apinsă. Cu toate astea am intrat, neștiind că ceea ce avea să văd îmi va schimba complet relația cu Arthur. Sângele curgea din mâna acestuia, fața lui era la fel de albă ca o foaie de hârtie. Probabil că nu s-ar fi așteptat ca eu să încerc măcar să îl ajut, dar l-am ajutat.

În restul lunilor în care a stat aici, am fost prieteni destul de buni. Obișnuia să se furișeze în camera mea noaptea, atunci când asistentele dormeau, aducându-și pachetul de cărți. Învățasem de la el să joc fel și fel de jocuri, de la război până la poker. Atunci când ne plictiseam, obișnuia să îmi povestească din viața lui de dinainte de Saint James: mama sa era asistentă într-un spital, în timp ce tatăl lui lucra la o firmă. Eu începusem să îi povestesc despre viața mea înainte de Saint James. Chiar dacă nu erai multe de spus, el mă asculta, indiferent de ce poveste plictisitoare îi spuneam. Îmi amintesc că într-una din seri mă întrebă care fusese prima mea iubire, iar eu îl mințisem cu nerușinare, spunându-i că nu a existat, deși el era prima mea dragoste. El îmi povesti de nu știu ce fată de pe strada lui, care se dovedise a fi una dintre cele mai rele tipuri de fete.

Împlinise 18 ani. Vârsta maximă pentru a sta într-un orfelinat. Înainte de a pleca, mă sărută pe frunte, șoptindu-mi că va veni după mine într-o zi. După aceea, am început să nu mai dorm nopțile. În mare parte, stăteam trează cu pachetul de cărți în mâini, uitându-mă la fiecare carte în parte. După un an de bătăi crunte și speranțe amăgite, am renunțat la ideea că va mai veni vreodată. Probabil așa a fost să fie: mă îndrăgostisem de un tip care mă făcuse să aștept mult prea mult.

O voce groasă de femeie se auzi și mă facu să îmi iau gândul de la anii petrecuți acolo.

”Domnișoară  Roberts? Actele sunt în regulă, puteți pleca.”

I-am zâmbit călduros, chiar dacă nu merita. După toți acești ani, puteam scăpa de acolo. Descoperisem că Arthur venise după mine, după un an jumătate.

Mîță Marcela

                                                                                                            Scoala Gimnazială nr. 25 Galați

cls. a VIII a D

[Sofia Sincă]

Dragă Marcela, textul tău m-a impresionat foarte mult. Nu știu dacă ai trăit ceva asemănător, ți-a povestit cineva sau care este surse de inspirație, dar știu că ai reușit să impresionezi la maxim cu tema textului dar și cu modul de a fi redată. Păcat că elevii, copiii noștri de 14-15 ani au la îndemână astfel de subiecte.

Din punct de vedere literar, textul este foarte bine scris. Puțin patetism, dar aceasta este tema. Fraze ample sau mai puțin, bine aranjate topic, figuri de stil alese în ton cu povestirea. Trăirile personajelor redate fidel și în caracter. Ai scris ca un om mare... ce mai!

Însă mai ai nevoie de unele șlefuiri, pentru viitor.

Avea 17 ani atunci când l-am văzut pentru prima dată. Până atunci, aveam 15 ani pe atunci,- ai repetat prea mult atunci, în fraze apropiate.

La început nu a fost prea deschis cu mine, făcând situația din ce în ce mai grea pentru mine. - la fel aici, mine.

era o noapte friguroasă de decembrie, - ferește astfel de asocieri. Sunt cacofonice.

Chiar dacă nu erai multe de spus, - eroare: nu erau multe...

Oricum sunt mici erori de care sunt convinsă că în viitor vei ține cont de ele.

Eu îți doresc succes la examenele care te așteaptă și mai departe în cariera ta de scriitoare.

Cu mult drag,

Sofy

[Laura H.]

Doamna Sofy, vă mulțumesc foarte mult pentru comentariile aduse celor două texte pe care le-am postat. Cu siguranță pentru elevele mele va conta foarte mult părerea unui om cu atâta experiență în domeniul literar, cum aveți dvs. Opinia dvs. este binevenită și mă bucur că v-ați făcut timp pentru a ne-o împărtăși. Este exact ceea ce îmi doream: textele celor două eleve să primească comentarii care să le ajute și care să le dea curaj. 

Și Roxana, și Marcela sunt două eleve la care țin mult și a căror seriozitate se reflectă în rezultatele lor școlare. Am sesizat la ele că prin felul în care scriu depășesc nivelul compunerilor școlare și tocmai de aceea am ales această metodă de a le încuraja în plăcerea de a scrie. Rolul meu, ca profesor, este să le arăt o cale pe care ar putea merge cu succes, dacă ar citi și ar persevera. Decizia însă le aparține, au toată viața înainte. 

Mulțumesc mult pentru suport!

[Corina Militaru]

Impresionant! Textul este bine scris. Adevărat, mai cere ușoare modificări, dar este de înțeles. La vârsta lor să scrie atât de frumos! Minunat!

Drag de elevele tale, Laura!

[Gabriela Grădinariu]

De necrezut! Pentru un copil de 14 ani textul este uimitor de bine scris. Evident, are talent, iar observațiile d-voastră legate de forma și conținutul textului o vor ajuta să facă un pas înainte. Nu mă îndoiesc de viitorul ei literar, succes!