Orașul

 

Nevoia nu-ţi dă mult timp de gândire, iar dacă îi ceri sfatul, arar ţi-l oferă pe cel bun.

S-au hotărât lesne, ca şi cum aceasta ar fi fost dorinţa tuturor clocită din vreme, să plece cu căruţele la oraş, preţ de vreo şaizeci de kilometri, chiar în acea zi, cât soarele era încă sus, pentru a duce marfă. Marfă bună adunată cu grijă de pe coastele însorite ale munţilor şi pitită prin ungherele ogrăzilor de teama privirilor mai mult decât vigilente ale agenţilor silvici. Cum-necum, toţi şi-au umplut cu leaţuri, grinzi şi căpriori tronul căruţelor şi precum s-a fost stabilit aşa s-a purces. Convoiul era alcătuit din patru căruţe trase de boi. În preajma cărăuşilor păşea sprinten şi proaspăt, ca un miel ce iese pentru prima oară în poiană, un copilandru mândru nevoie mare că va păşi dincolo de hotarele satului. Ba avea să ajungă până la oraş. Parcă şi boii erau încântaţi de faptul că-şi mai dezmorţeau oasele după săptămâni de stat numai la iesle cu frunze din pădure. Îngânduraţi erau doar stăpânii lor ce se rugau în sine pentru reuşită.

Prima parte a călătoriei, cea în care drumul bolovănos urca şi cobora în serpentine chinuitoare, nu îl impresionase deloc pe zglobiul de Mitruţ, deoarece aşezările ieşite în cale, cu gospodăriile mici şi împrăştiate pe coclauri, erau în rând cu satul său. Putea încă să se mândrească, fiindcă nu văzuse şcoală mai mare ca a lui. După o curbă abruptă descoperi că drumul se aşterne lin, fără să mai cotească. Era o limbă vastă a întunericului ce-i aştepta la capătul celălalt ca să-i înghită. Chiar şi adierea serii era prelungă, uscată şi călduţă, ca răsuflarea unui uriaş. Mitruţ se făcu şi mai mic în căruţa plină ochi cu marfă. Ar fi vrut să se lipească de Nicu Radu – tutorele său – ca să fie sigur că nu o să i se întâmple nimic rău, totuşi doar lui Vasile Danciu, cel mai tânăr dintre cărăuşi, i-ar fi spus despre temerile lui, căci mult mai bine e să dezamăgeşti un străin, gândea el, decât pe cineva apropiat. Nu că ceilalţi i-ar fi fost rude, însă de Neagu Ocheatu, un vlăjgan cât toate zilele, mereu cu privirea în pământ şi aproape întotdeauna calmă şi calculată, se cam temea, iar pe Ştefan Sucitu, un moş pipernicit, uşor cocoşat, cărpănos, ager şi viclean îl ocolea pe cât de mult putea. În scurt timp bezna îi lăsase lui Mitruţ doar legănatul căruţei şi scârţâitul osiilor ca reper că încă înaintează spre ţintă. La un moment dat şi aceste repere se topiră căci, obosite, căruţele părăseau pe rând pietrişul drumului călcând cu şinele roţilor pământul răscopt de atâta arşiţă. De undeva, din apropiere, venea lătrat de câini somnoroşi. Fără să se gândească la naivitatea întrebării, Mitruţ se arătă curios:

– Am ajuns, tată Nicule?

– Avem de mers toată sărăcia asta de noapte... Dă-te jos şi dă-le mâncare boilor.

Desculţ, Mitruţ sări vioi în iarba foşnind uscată de atâta secetă. Dejugă boii, le agăţă frânghia din coarne de un buflei şi-apoi le aduse din căruţă două braţe zdravene de lăstari cu frunze. În jurul său se lăsă o linişte grea. Parcă toţi muţiseră. Doar boii mestecau molcomi şi împăcaţi cu situaţia. Mitruţ îşi ascuţi toate simţurile. Întunericul era de nepătruns. Privi în sus cu speranţa că o să vadă măcar o stea micuţă. În zadar. Norii sterpi, de lână sură, îi atingeau creştetul. Câinii satului se potoliseră de mult. Parcă ei ar fi tras la jug. O senzaţie ciudată îi făcu părul măciucă – cineva străin se afla aproape de căruţa lui şi pipăia marfa. La câţiva paşi depărtare, pe o mică denivelare, la tulpinile a doi pomi pădureţi, o flacără ce îşi trăgea seva dintr-o mână de talaş sparse bezna. De undeva din spatele său Mitruţ se auzi îndemnat:

– Du-te la foc. Acuşica vin şi eu!

Vasile fusese cel ce iscase focul în jurul căruia se strânse numaidecât toţi cărăuşii cu traistele cu merinde în mâini. Întâi şi întâi, că doar era rândul lui şi al calicului de Ştefan Sucitu să se îngrijească de acest detaliu, Nicu Radu scoase din taşca sa o sticlă de trei sferturi cu rachiu, din care trase câteva înghiţituri zdravene, pe urmă i-o dădu lui Mitruţ îndemnându-l să guste şi el o dată, de două ori şi-apoi s-o treacă din mână în mână. Văzând asta, Ştefan Sucitu zise, precipitându-se ca să bage sticla sa cu rachiu la adăpostul ei, în geanta din piele dubită de capră:

– Lasă, bă, că pe-a mea o bem la-ntoarcere…

– Da’ să nu faci ca data trecută, moş Ştefane! insinuă ironic Vasile.

– Ia, taci bă mucosule!

– Nu-s mucosul tău, moş Ştefane!

– Io-te la el!… ripostă ofuscat Ştefan Sucitu.

– Gata! şopti apăsat în noaptea sfioasă Neagu Ocheatu.

Sticla mai trecu din mână în mână de câteva ori până poposi la locul ei, goală. Şi cum se făcuse jar – se vede treaba că Vasile aduse în căruţa lui nişte vreascuri – Ştefan Sucitu scoase un boţ de mămăligă, îl aruncă pe tăciunii încinşi, având grijă să-l perpelească pe toate părţile, apoi mai scoase din geantă foi de ceapă şi de usturoi, boţite şi ofilite, şi începu să îmbuce cu lacrimi. Mitruţ şi Nicu Radu mâncau sarmale fără carne dintr-o ulcică. Vasile întingea cu mămăliga în brânza de oi, veche şi sărată, iar Neagu Ocheatu frigea o bucată de şuncă înfiptă într-o creastă de lemn. Oricât ar fi vrut comesenii să ignore spectacolul dat de Ştefan Sucitu, oricât de bine i-ar fi ştiut apucăturile, tot a stârnit controverse:

– Bre moş Ştefane, de ce te pedepseşti, mata, în halul ăsta? întrebă mai mult din milă decât din curiozitate Nicu Radu.

– Aşa se face averea! răspunse persiflând tânărul Vasile în locul celui vizat.

– De ce nu te dai pe mâna cuiva? continuă Nicu Radu, trecând peste sarcasmul lui Vasile.

– Ca tine, bă, deşteptule?! îl biciui Ştefan Sucitu pe Nicu Radu.

– Dacă n-am avut noroc să am copiii mei… asta a fost voia Măritului de Sus, da’ mi-am luat o proptea. C-o fi una de arin sau una de gorun…

– …Ori vreo bâtă de corn…

– …Asta va fi tot voia Domnului! Dar averea matale rămâne la nepoţi şi strănepoţi. Ei nici măcar nu te cunosc temeinic, darămite să-ţi aducă o cană cu apă…

– Averea mea!?… rosti cu emfază moş Ştefan Sucitu şi privi undeva în noaptea de smoală, tot într-acolo unde plecaseră şi cuvintele lui.

– Hei, oameni buni!

Toţi cărăuşii priviră în imediata apropiere şi abia acum îşi dădură seama că niciunul nu şi-a luat securea lângă el – cel mai de încredere tovarăş la un astfel de drum. Din întuneric se închegară siluetele a trei bărbaţi, cam de o seamă cu Vasile, îmbrăcaţi în sumane lungi şi negre:

– Bună seara! adăugă prieteneşte unul dintre drumeţi. Şi-ncotro?

– La vale.

– Cu marfă?

Ca dovadă că nu vroiau să fie traşi de limbă şi că nu-şi doreau companie de niciun fel, cărăuşii nu răspunseră.

– Noi am tocmit chiar acum o casă. Da’ ce casă, fraţilor!... Douăzeci pe doişpe! zise drumeţul cel buzat, apoi adresându-se unui tovarăş, continuă: Eu cred că i-am luat cam puţini. La cât bănet avea…

– Acu’ dac-am băut aldămaşul… Arată, bă, urciorul ăla să bea şi oamenii ăştia cu noi!

De sub largul suman – cărăuşii nu sesizau nici acum nefirescul ţinutei intruşilor – apăru un urcior golit pe jumătate care poposi pe rând la gura însetată a fiecărui mesean. Hotărâţi să le fie împărtăşită pe deplin bucuria aldămaşului, unul dintre musafiri scoate de la brâu un fluier şi începu să cânte o horă lină. Ceilalţi doi îl ţineau pe după umeri şi se legănau alene. Pe Ştefan Sucitu parcă îl mâncau palmele:

– Hai să vedem dacă puteţi juca după cum vă cânt eu?!

Trilurile smulse din fluier de către Ştefan Sucitu erau mult mai drăceşti, iar cei trei dădeau un spectacol de toată lauda. Îndemnau voioşi din ochi spre urcior şi strigau din când în când tare, cât să se audă la marginea cealaltă a satului:

– Ia mai ia, mai ia, mai ia!!!...

Cum urciorul se golise şi boii se odihniseră îndeajuns, era timpul se să pornească iarăşi la drum. Neagu Ocheatu îşi strânse traista şi făcu semn tovarăşilor lui să facă la fel. În acest moment, drumeţul cel buzat, prefăcându-se că îl calcă pe opincă pe colegul său de voie bună, scoase o strigătură:

– Ia păzea, păzea, păzea!…

– Mă păzesc, mă păzesc, de toţi proştii mă feresc!!

– Să-ţi iei zborul, să-ţi iei zborul, altfel o să-ţi ducem dorul!…        

Balansul celor trei mai continuă câteva momente, chiar dacă muzica tăcu, apoi luându-şi urciorul gol şi fluierul se despărţiră de cărăuşi ca de nişte prieteni făcuţi pe viaţă:

– Să vă fie drumul uşor! mai zise buzatul, dispărând în beznă.

Odată focul stins şi traistele gata strânse la gură, cărăuşii, uşor molcomiţi de alcool, se îndreptară fiecare spre dobitoacele lor. O înjurătură puternică şi nervoasă clăti noaptea, făcând-o mai îngăduitoare:

– Hoţii, bă! Hoţii ne-au furat marfa!!

După câteva momente de uluială, în care toţi îşi verificau căruţele şi mormăiau înjurături apăsate, Ştefan Sucitu explodă:

– Tu de ce n-ai stat la căruţă, prostu’ dracului!?

– Hei-hei, nu te lua de băietu’ meu, moş Ştefane! Ce, e căţelu’ de pază a’ cuiva?!

– Băietu’ tău?! Prostovanu’ tău, poate vrei să zici!?

– Şi tu, boşorogule, de ce le-ai cântat?! interveni foarte nervos Vasile, curmând această ceartă fără sens.

Ca soluţie de moment, cărăuşii se împrăştiară pe o rază de câţiva metri în căutarea hoţilor. Dezamăgiţi de rezultatul acţiunii, îşi înjugară iarăşi boii, adunară lăstarii rămaşi de la cina acestora, îi aruncară peste marfa înjumătăţită şi necăjiţi porniră la drum. Ştefan Sucitu nu se putea împăca de fel cu situaţia. Mustăcea şi înjura. Adulmeca după marfa lui pe la fiecare poartă prin faţa căreia trecea, până când un câine era să-i muşte barba căruntă. Întâmplarea asta îi făcu pe ceilalţi cărăuşi să mai uite de pagubă.

– Bă Neagule, damblageşte-i bă, că tu poţi!

– Nu, moş Ştefane, am fost proşti, iar proştii plătesc întotdeauna. Şi-apoi oamenii ne-au omenit. Că nu ne place preţul…

Deşi era destul de târziu, Mitruţ veghea la mersul boilor. Fiind ultimul, şi cum Nicu Radu moţăia, el avea datoria să ţină convoiul cât mai compact. Satul rămase undeva în urmă, ca orice lucru fără de trebuinţă. Luna ştirbită se străduia să aducă printre nori un strop de orizont nopţii. Căruţele din faţă se opriseră. Ştefan Sucitu se urcă lângă Vasile, după ce legă funia din coarnele boilor săi de căruţa din faţă. La fel făcu şi Neagu Ocheatu, îşi legă boii de căruţa lui Ştefan Sucitu, apoi poposi lângă Nicu Radu şi lângă Mitruţ, care se arăta nedumerit.

– Ia de ici-şa brişca – se adresă Neagu Ocheatu lui Mitruţ – şi dacă se apropie cineva de tine, o înfigi în el, fără să te gândeşti la Dumnezeu…

– Trecem prin Pădurea lui Burcă şi pe aici hălăduiau de mult, tare de mult, nişte tâlhari! căută să-l liniştească pe Mitruţ, tutorele său.

În zdruncinăturile căruţei, cu atenţia vibrând la auzul oricărui foşnet, la mişcarea oricărei crenguţe, Mitruţ simţi transpiraţie fierbinte în pumnul încleştat pe mânerul briceagului. Imaginare fapte de eroism îi treceau prin faţa ochilor cu iuţeala fazanilor hăituiţi prin lăstărişuri. Totuşi răsuflă uşurat când Neagu Ocheatu şi Nicu Radu începură să şuşotească, iar când Vasile îl alungă din căruţa sa pe Ştefan Sucitu, Mitruţ se lăsă într-o rână şi, în legănatul căruţei, adormi numaidecât. Altminteri, când simţi în somnul său subţire ca o pojghiţă de gheaţă că, deşi se deplasează, căruţa nu mai hurducăie, sări ca un cosaş speriat:

– Hei, am ajuns? Am ajuns!?

– Nu… răspunse mult prea somnoros Nicu Radu. Suntem pe podul mare.

Mitruţ ţâşni din căruţă. Tălpile desculţe nu mai simţiseră atâta netezime decât pe pardoselile de lut din casele în care au intrat. Privind în sus desluşi arcurile imense ale podului. Freamătul apei îl atrase precum o incantaţie spre balustrada dinspre amonte. Râul, ca de bitum fluid cu rare sclipiri de zirconiu, îşi lovea undele de picioarele masive ale podului. Pentru Mitruţ această construcţie avea dimensiuni gigantice. Ar mai fi stat el să admire apa şi podul, însă convoiul se depărtase cam mult, îmbrăţişat fiind de un sat compact, câmpenesc. Bucuria îi presăra aripi de fluturi în suflet şi dacă ar fi dat din braţe, cu siguranţă s-ar fi înălţat. Doamne, avea să vadă oraşul! Clipele de somn furate îi erau îndestulătoare. Acum alerga împrejurul convoiului ca un căţelandru scăpat din lanţ, aducând voie bună până şi lui Ştefan Sucitu, greu iertătorul. Zorii încercau să deschidă cale zilei. Silit să-şi mai dezmorţească încheieturile, Vasile coborî lângă Mitruţ:

– Ai să vezi şi tu oraşul… O să te duc până în centru. Acolo sunt blocuri. Un fel de case puse una peste alta. Ştii Claia lu’ Manolache? Ei bine, stânca aia dacă le-ajunge la bărbie. A! Da’ să vezi magazinele… Se ţin lanţ. În vitrine sunt aşezate mărfuri, mărfuri. Mi-a rămas la suflet o rochie lungă de mireasă şi-un rând de haine domneşti de mire. De ălea să fi avut şi eu la nuntă… Poză îmbrăcaţi aşa să fi făcut… De cucoane ce să zic?! Îmbrăcate în rochii subţiri, cocoţate pe nişte toace de-o şchiopă de înalte, îţi iau minţile Mitrule. Îţi iau minţile! Încălţările astea înalte le face să meargă ţanţoşe, cu pieptul afară şi cu bucile încordate. O ştii pe Anuţa mea! Şi ea are şi de unele şi de altele, da’ nu se compară frate, nu se compară. Şi-s curate, măi Mitrule, că zici că un călcâi de-al lor e obraz de prunc, nu alta…

– Oraşul… Da, oraşul! murmură Mitruţ visător.

Din reverie îl trezi o înjurătură scurtă şi apăsată a lui Vasile:

– Asta ne mai lipsea! Anunţă-i pe toţi că avem control.

– Ce control?

– Jândarmul, mă. Nu-l vezi?

Mitruţ trecu pe la fiecare cu vestea cea rea apoi se urcă la el în căruţă ca un împricinat. Păstrându-şi viteza de deplasare, convoiul se micşoră în lungime până când fu nevoit să oprească la semnul făcut de jandarm. Cărăuşii, umili şi cu pălăriile ponosite în mâini, se opriră în faţa omului legii:

– Să trăiţi! murmurară toţi în cor.

– Ce transportaţi?! se răsti jandarmul la ei, în timp ce însoţitorii din garda patriotică – doi la număr – le  inspectau deja căruţele. Aveţi aprobare?

– Păi, niscaiva hârtii…

– Mă, dar nu din alea pe care mi le-aţi arătat şi-acum un an, că-mi jigniţi inteligenţa şi uniforma.

– Aveam de gând să trecem pe la dejugătoare, şopti Neagu Ocheatu conspirativ.

– Ce să fac cu voi, mocani pârliţi? zise jandarmul scârbit.

– Să tră… trăiţi dom’ şef! Astea… astea sunt pentru cursa asta! căută Ştefan Sucitu să fie cât mai convingător, fluturând o hârtie jerpelită, scoasă din sân.

Mâna puternică a lui Neagu Ocheatu îl împinse pe Ştefan Sucitu cu atâta fermitate încât acesta ateriză în şanţ. Jandarmul păru că se amuză de scenă.

– Bine, aruncaţi câte zece bucăţi de căciulă.

Ştefan Sucitu, care până atunci abia reuşi să se ridice din şanţ, căzu înapoi ca lovit de apoplexie:

– După ce am fost jefuiţi, să mai dăm şi vamă?!…

– Cum?... În Pădurea lui Burcă?! Şi eu care credeam că i-am stârpit… scrâşni foarte furios jandarmul. Bine, aruncaţi peste gard doar cinci bucăţi.

Ştefan Sucitu deschise gura să protesteze, însă privirea de uragan turbat a lui Neagu Ocheatu îl încremeni pe loc. Târgul fusese încheiat şi toată lumea trebuia să fie mulţumită. Cât despre locul unde au fost jefuiţi…         

– Domnule şef, aş vrea să vă spun ceva, da’ nu ştiu dacă îi bine…

– Spune mocane!

– La Consemnaţiuni, până a nu ne apropia, era lumină înlăuntru, apoi s-a stins. După ce-am trecut, chiar m-am uitat bine, iar s-a aprins.

– Dacă-i adevărat ce-aţi spus, aruncaţi peste gard doar două bucăţi, iar dacă nu-i adevărat, rugaţi-vă să nu vă mai întâlnesc. Hai, valea! se stropşi jandarmul, însă dându-şi seama că târguiala a fost auzită şi de cei din garda patriotică, adăugă rânjind mânzeşte: Am glumit cu vămuirea, măi prăpădiţilor. Vedeţi-vă de drum!

– Să ne trăiţi! salutară în cor toţi cărăuşii.

Scurtele îndemnuri adresate boilor îi făcură pe aceştia să urnească uşuratele căruţe. Nu după mult timp, convoiul părăsi drumul şi intră într-un fel de curte – loc de popas pentru cei sleiţi şi însetaţi. Vasile, Nicu Radu şi Neagu Ocheatu scotociră în căruţele lor şi aruncară peste gard câte doi căpriori.

– Eu nu dau vamă! N-aţi auzit cea zis jândarul?! Eu nu dau vamă! se apucă să urle Ştefan Sucitu, căutând să iasă cât mai repede din ocolul în care a intrat fără să judece.

– Ştim ce-a zis, dar noi facem ce trebuie să facem!

Ca înţeleşi din vreme, Vasile şi Neagu Ocheatu căutară în căruţa lui Ştefan Sucitu, apucară o grindă şi o săltară pe umeri. Disperat, proprietarul se prinse de ea cu amândouă mâinile, riscând să ajungă dincolo de gard. Aceeaşi scenă se repetă şi cu cea de-a doua grindă.

– Haa! Vă bateţi joc de minee!… începu să plângă de adevăratelea Ştefan Sucitu. Aşa-i dacă n-am şi eu un stâlp! Ce mă fac, oameni buni, ce mă faac!? se lamenta acesta privind către unicul martor străin al scenei – un cerşetor trezit din culcuşul lui de paie murdare.

Ceilalţi cărăuşi ignorară lamentaţiile moşului şi plesniră din bice. Pe când să iasă în drum, cârciumarul, ale cărui acareturi formau latura din fund a curţii, îi opriră curtenitor:

– Ce-aveţi acolo, mocanilor?

– Jupâne, mata nu faci speculă cu marfă de-a noastră…

– Poate că vreau să construiesc şi alte magherniţe, zise cârciumarul şi mai amiabil. Ei, ce ziceţi, vindeţi?

Graba cârciumarului îi cam surprinse pe cărăuşi. Cum era cel mai nesuferit comerciant din drumul lor, hotărâră să stoarcă ceva bani de la el. Neagu Ocheatu ceru o sumă care şi pe Ştefan Sucitu îl încântă, căci ea acoperea şi marfa furată. Ca bun afacerist ce era, cârciumarul îşi frecă barba, cântări din ochi marfa şi zise nemulţumit:

– Mă ruinaţi!... Mă sărăciţi! Dar ce vă pasă vouă?... Descărcaţi-o acolo.

După ce asistă la stivuirea materialelor de construcţie, dispăru grăbit într-o odaie. Cărăuşii aşteptau cu o nedesluşită încordare întoarcerea cârciumarului. Acesta nu se lăsă aşteptat prea mult, făcându-şi apariţia cu desaga de bani pe care îi împărţi cu mâinile tremurânde.

– Hei, dă-ne o sticlă de rachiu şi o pâine.

– Sunteţi chiori? Nu vedeţi că e închis?

– Lasă snoavele, jupâne! Lasă snoavele… Noi ţi-am cerut rachiu.

– M-aţi jupuit destul. Plecaţi!

– Să fim al dracilor dacă ţi-om mai călca pragul!…

– Să vă audă Dumnezeu! hotărî tăios cârciumarul, trântind cărăuşilor uşa în nas.

Uluiţi de ce li se întâmplă, rămaseră neclintiţi câteva clipe. Chiar că se întâmpla ceva ciudat şi ei nu ştiau.

– Şi-acu spre casă, nepoţilor!

Vocea mulţumită a lui Ştefan Sucitu îi aduse îndărăt în curtea cârciumarului. Ca răspuns la acest îndemn, ceilalţi cărăuşi, cu zâmbete şugubeţe pe chipuri, priviră spre Mitruţ. Acesta nu ştia ce să facă, să zâmbească şi el sau să se aştepte la vreun reproş.

– Păi, noi ne-am hotărât să-i arătăm băietului oraşul, decretă Neagu Ocheatu.

– Sunteţi proşti! Vă comandă un copchil?! Eu mă duc întins acasă!

– Bre, moş Ştefane, şi eu m-aş duce acasă de unul singur dacă n-aş trece prin Pădurea lui Burcă…

Sub veselia zgomotoasă ei ascundeau, ca pe o boală lumească, viermele curiozităţii ce-i rodea pe dinăuntru. Pe orizont, soarele se trudea să-şi arate întreg discul sângeriu. Puţin mai la sud de tipsia roşie, înfipt în capătul drumului, oraşul îşi arăta ceţos conturul. Mitruţ era la conducerea convoiului şi nu se ştie cât de repede şi-ar fi mânat boii dacă celelalte perechi de cornute ar fi catadicsit să ţină pasul cu nerăbdarea lui. Or, cu cât se apropia de oraş, cu atât mai mult clădirile înalte se ascundeau după casele mici, dărăpănate şi înghesuite ale mahalalei încă adormită. Ar fi vrut să-l întrebe pe tutore dacă acesta e oraşul. Ceva însă îl împiedica. Şi-apoi tutorele său picotea învelit de răcoarea dimineţii. Micuţul convoi, în fruntea căruia trecuse Vasile cu boii săi, se opri la câţiva metri de intrarea în obor. Cărăuşii se adunaseră să hotărască ce aveau de făcut. Doar nu se făcea să ajungi în oraş şi să nu vezi ce mai e cu lumea asta, încotro se îndreaptă, încotro te târăşte. Şi dacă tot au venit până aici, nu se putea să nu bea un ţoi-două de rachiu şi să nu mănânce o lipie, dar mai ales trebuia să cumpere câteva pâini împletite, pufoase, presărate cu seminţe de mac pentru cei de acasă, aflaţi în aşteptare. Spre mirarea lor nimeni nu-i taxă la poarta oborului. Ştefan Sucitu, dorind să profite până la capăt de situaţie, îşi duse căruţa într-un ungher foarte aglomerat, urmat fiind, vrând-nevrând, şi de ceilalţi cărăuşi. După ce dejugă boii şi le puse sub boturile umede restul de lăstari, cărăuşii se adunară la căruţa lui Neagu Ocheatu. Cu toată mândria lor de mocani vajnici, dacă ar fi fost întrebaţi ar fi recunoscut fără crâcnire că nu ştiu pe ce lume se află. Oborul nu mai era obor. Mirosul de mici şi de cârnaţi, amestecat cu cel de bălegar proaspăt, lipsea; comercianţii ambulanţi nu-şi mai strigau marfa, iar ţigăncile cu ghiocul nu te mai trăgeau de mânecă să te duci cu ele ca să îţi ghicească viitorul, de parcă nu asta le era meseria. Tractirul de peste drum avea pentru prima oară obloanele trase. Toţi ocupanţii oborului ştiau ceva ce nou-sosiţii încă nu aflaseră.

– Stabilizarea! A venit stabilizarea!! strigă în fugă un ţigănuş aidoma copiilor ce vindeau ziare.

Cei patru cărăuşi priviră împrejur. Zvonul nu produse niciun efect asupra celorlalţi. Poate doar li se confirmase temerile. Ştefan Sucitu îşi îmbrăţişă banii din sân şi se uita năucit şi disperat în sus, căutând doar în Ceruri ajutor. Mitruţ dori să întrebe ceva, însă din gâtlej îi ieşi doar nişte zgomote nearticulate.

– Ce-ai în gură? îl întrebă tutorele.

Deschizând gura, Mitruţ scoase la vedere o piatră ceva mai mare decât o castană. Câte zâmbete ar fi stârnit situaţia în alte împrejurări şi cât s-ar mai fi tăvălit de râs Ştefan Sucitu dacă n-ar fi fost îngrijoraţi de banii lor. Surâzând, Vasile îl prinse fratern pe după umeri pe bietul Mitruţ:

– Lasă, măi Mitrule, o să fii şi tu tare ca piatra de fiecare dată când vii la oraş.

Uşa de la tractir se deschise larg. Fără să le mai pese în grija cui îşi lăsau căruţele, mărfurile şi celelalte bagaje, oamenii, cu mic cu mare, dădură năvală în faţa restaurantului, blocând strada. Un agent proptit în cadrul uşii citea cu voce tare de pe o hârtie tip:

– ...Douăzeci de mii de lei vechi pentru un leu nou! Cei care nu pot atesta vreo meserie pot schimba, prin capul familiei, un milion şi jumătate! Meseriaşii de la sate pot schimba cinci milioane, iar cei de la oraş trei milioane!!

– Şi cu restul ce facem?! întrebă din mulţime o voce gâtuită de emoţie, după o pauză în care se înţelesese că agentul nu mai avea nimic de comunicat.

– Ceea ce fac şi eu! zise patronul ivit lângă agent şi azvârli pe rând vreo cinci saci burduşiţi cu bani.

Precum nişte pui de gazele aruncaţi în mijlocul unei haite de hiene flămânde, tot aşa sacii au fost hăcuiţi de mâini avare şi desperate. Văzând că Neagu Ocheatu stătea deoparte şi asista senin la scenă, Mitruţ i se alătură cu inima îndoită. Prada fusese mistuită în câteva clipe. După un festin grăbit, hienele îşi ling boturile reciproc, adunând şi ultimul strop din sângele victimelor, oamenii îşi smulgeau bancnotele unii de la alţii fără sfială şi teamă, amuzându-se ca într-un joc serios.

– Ce-i domnişorule, tu nu te înghesui la părăluţe? îi reproşă cu sarcasm tutorele său lui Mitruţ.

– Măi Nicule, îl crezi atât de nebun pe jupânu’ încât să dea cu bani buni în noi? zise Neagu Ocheatu, încercând să-l aducă pe pământ pe tovarăşul lui.

– Da’ poate-i schimbă pe toţi…

Neagu Ocheatu oftă clătinând din cap şi plecă spre căruţă. Nicu Radu rămase în cumpănă cu braţele pline de hârtii. Cel mai şifonat din tărăboi, dar şi cel mai mulţumit a ieşit Ştefan Sucitu. Era tăvălit şi călcat în picioare, avea aproape toate degetele strivite, era julit pe braţe şi pe faţă, însă în imaginaţia lui deţinea o avere uriaşă ascunsă în sânul cămăşii sale de cânepă.

Confuzi şi fără chef, cocoţaţi în căruţele lor, cărăuşii părăsiră oborul. Ştefan Sucitu conducea convoiul într-un ritm ceva mai alert decât ar fi fost nevoie. Neîndoios, vroia să-şi ştie banii puşi la adăpost sigur. Cu toată nerăbdarea lui, când ajunse în dreptul cârciumii unde îşi vânduse marfa dimineaţa, opri căruţa pe marginea drumului. Aruncat parcă de un resort mult prea puternic pentru picioarele sale bătrâne, ateriză în scaieţii din gard. Bălăbănindu-se şi înjurând precum un olog flămând, se repezi spre locul unde în zori depozitase lemnele, bruscându-i pe muşterii ce aşteptau ca localul să se deschidă. Marfa lui dispăruse. Năbădăios, nevoie mare, se îndreptă spre uşa cârciumii unde începu să bată cu pumnii şi cu opincile:

– Hoţule, deschide!! Dă-mi marfa înapoi că-ţi pun foc, hoţule!… Hoţule!! Tu ai ştiut, hoţule! Tu ai ştiut!...

Spectacolul oferit de Ştefan Sucitu era jalnic şi grotesc totodată. Obosit şi convins că trebuie să renunţe, se apropie de Neagu Ocheatu şi-l rugă mai mult în şoaptă:

– Mă Neagule, mă băiatule, mă fiule mă, dă-i foc mă, că tu poţi mă! Poţi!

– Dac-ar lua crâşma foc, toată lumea ar zice că mata ai aprins-o…

– Mă, nu glumi! se sperie Ştefan Sucitu.

– Dacă m-ar întreba oarecine, şarjă Neagu Ocheatu, aş spune: „Da, domnule, am văzut o stârpitură de uncheş…”

– Neagule, nu glumi bă! Cu asta nu-i de glumă! ţipa acum Ştefan Sucitu şi cu ultimele puteri ajunse în căruţa sa. Furia ce-i mai rămăsese o descărca acum pe bieţii boi.

Micul convoi nici nu apucă să iese bine din sat că un vuiet de glasuri speriate îl prinse din urmă:

– Arde crâşma, bă! Arde crâşma!!

Ştefan Sucitu nu îndrăzni măcar să privească înapoi, darămite să se bucure.

Ajunşi la locul primului popas, acolo unde au fost uşuraţi de jumătate din marfă şi de unde drumul devenea mai anevoios, cărăuşii, rutinaţi de atâtea curse, au tras căruţele pe iarbă ca să li se mai odihnească boii la umbră. Dacă ar fi decurs totul după voia lor, în traiste ar fi avut acum cel puţin o pâine împletită, rumenită şi presărată cu seminţe de mac, o pâine pufoasă care să li se topească în gură. Năduful le acrea şi mai tare foamea. Nici nu s-au aşezat bine lângă vatra făcută de focul lor cu o seară în urmă, că Ştefan Sucitu sări în picioare:

– Măi Vasilică, hai prin grădinile astea, poate dăm de lemnele noastre!

– Dac-aş veni, m-aş uita după niscai poame, dar ştiu că nu s-au făcut pe seceta asta blestemată…

Mustăcind, Ştefan Sucitu se îndreptă spre grădini. Profitând de moment, Vasile se apropie de căruţa rămasă vremelnic fără stăpân, de unde se înapoie cu sticla cu rachiu. Cât ai zice bogdaproste, sticla a şi fost golită în burţile flămânde şi însetate. Sub privirile amuzate ale lui Mitruţ, Vasile se duse la boul lui cel florean şi începu să-i mângâie scrotul zbârcit şi gol. Boul începu să se uşureze, mugind uşor. Vasile îi colectă urina şi duse hoţeşte sticla înapoi în traistă. Într-un târziu, Ştefan Sucitu apăru strigând:

– Sculaţi mă, sculaţi că vă fură ăştia şi boii, boilor!

Deşi le-a fost stricat somnul, nimeni nu se îndura să plece de la umbra rară. Neagu Ocheatu, văzând la geana păduricii, pe un tăpşan, o turmă de oi amiezită, îl chemă pe Mitruţ, îi prinse mâinile în palmele imense, aspre şi uscate şi îi şopti, privindu-l adânc în ochii sfioşi:

– Te duci la fiecare căruţă şi vezi ca toate găleţile în care dăm apă la boi să fie curate-curate şi cu toarta în sus. Te prefaci că aduni fluturi adormiţi din aer şi-i arunci înăuntru.

Mitruţ încuviinţă şi făcu ceea ce îi spuse Neagu Ocheatu să facă, având grijă să nu stârnească suspiciuni, mai ales lui Ştefan Sucitu. Cele două-trei tălăngi au început să răsune, şi turma, ignorată până atunci de ceilalţi, porni să se învârtă pe loc de parcă, pe nepusă masă, căpiase. Uşor speriat şi uimit, Mitruţ urmări dansul oilor până se potoliră. Din această postură l-a trezit vocea lui Neagu Ocheatu:

– …Că tare bun ar fi nişte lapte de oaie.

Ştefan Sucitu  se uita la oi ca milogul la pomană:

– Îs departe şi ciobanii or fi prin preajmă…

– Da’ uitaţi-vă în găleţi, le sugeră Neagu Ocheatu.

Nicu Radu întinse mâna după găleata sa şi o smunci neatent. Din ea săriră stropi de lapte. Mitruţ se uita contrariat la tutorele său cum bea cu nesaţ.

– Ia, că-i bun!...

Prinzând cu neîncredere găleata, Mitruţ o duse la buze. Trase printre dinţi câteva picături din lichidul alb. Îl plimbă cu limba pe cerul gurii şi-l înghiţi când constată că într-adevăr era lapte de oaie proaspăt şi gras.

– Ce rămâne aruncaţi! îi somă Neagu Ocheatul, golind în iarbă laptele ce-i prisosise.

Cu părere de rău, Mitruţ aruncă laptele pe care nu reuşise să-l bea, apoi plecă să aducă boii la jug. În urma lui auzi vocea lui Vasile:

– Moş Ştefane, scoate şi mata sticla aia cu rachiu!

Speriat, Ştefan Sucitu se repezi la geantă şi o cântări în mână. După ce răsuflă uşurat, răspunse grăbit:

– Mai încolo. Mai încolo! Când om ajunge-n deal….

Oricât ar fi vrut să uite ceilalţi de el, explodă când văzu că laptele pe care intenţiona să-l păstreze foşcăia de viermi albi şi unsuroşi:

– M-ai spurcat, Neagule! M-ai spurcat, mă!…

Convoiul se puse încet-încet în mişcare. Mitruţ privi cu blândeţe îndărăt:

– Poate altădată…

Vizualizări: 188

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Personajele tale au viata, am impreia ca le pot atinge. Atmosfera foarte bine definita. Pentru un timp am calatorit alaturi de carausi. 

Mi-a placut!

Cu drag,

Mie mi-ai amintit de Sadoveanu.  O plăcere!

Acţiunea nuvelei este centrată tot pe viaţa satului, mai precis ai locuitorilor acestuia, mocanii cu viaţa lor aspră de la munte, care-şi duceau produsele, adică lemnele la oraş, cu boii înjugaţi la carele greoaie, pentru banii necesari supravieţuirii. Principalul punct de atracţie al călătoriei este mirajul oraşului pentru Mitruţ, un flăcău al satului, desculţ ca toţi de altfel, care simte locul unde se află după ceea ce simt tălpile, dar şi strânsura pentru avarul, moş Stefan Suciu. Imprevizibilul drumului sau poate nu, jefuitorii la drumul mare, cu mijloacele lor nu lipsec, dar şi o oarecare indulgenţă din partea autorităţilor, care devine suspicioasă pentru cititor. Lămuritor este cumpărătorul, cârciumarul care nu se tocemşte la preţ şi apare cu desaga de bani. Fapt prin care autorul clarifică spaţiul temporar al acţiunii şi ceva mai departe prin descrierea târgului total ieşit din sub control şi anunţul, adică acela de stabilizare monetară de după al doilea război mondial. Desigur, descris în maniera lui Ion da Coza, cu talent şi cu amar, dar şi cu ironie, cu umor atât de cât mai sunt în stare micii gospodari care şi-au lăsat avutul pe nimic la oraş. Un fiasco – o călătorie în pierdere, aspect care a fost, de fapt pentru toţi românii timpului.

Despre alcăturirea naraţiunii, ca de obicei, totul la superlativ. Nu liseşte suspansul în timpul călătoriei, jefuiţi la miez de noapte, comportamentul imprevizibil al mocanilor, glume dure, dar obişnuite în rândul lor, pasaje cu descrieri încântătoare ale momentului, cum ar fi, Zorii încercau să deschidă cale zilei. - încadrate perfect în scenele nuvelei.

În schimb, limbajul mocanilor este între cel literar şi cel regional. Dialogurile sunt înclinate mult spre cele corecte – ceea ce mi se pare cam neobişnuit, în gura munteanului neşcolit; substantivele articulate sunt cam bizare în mijlocul exprimărilor neaoşe. Dar... voinţa autorului.

Talentul scriitorului constă în particularizarea prin trăsături specifice fiecărei povestiri, ca şi ai eroilor cuprinşi în ele, descrierea naturii neasemuit de frumoasă, dar imună la întâmplările nefericite ale răbdătorilor mocani.

Întotdeauna, plăcerea de a savura nuvelele lui Ion Lazăr da Coza este a mea.

Sofy

 

Mi-au plăcut mult figura avarului şi efectele secundare ale avariţiei :)))

În rest, scris în stilul da Coza, deja cunoscut :))

Nu ești primul critic literar care spune asta, dragă Theodora. Unii au sesizat, în scrierile mele, adieri și dinspre Creanga, Sadoveanu, Slavici, Fănuș Neagu, Voiculescu ș.a. Îmi place să cred că semănând cu mulți, nu seamăn cu niciunul. (Știu - vise deșarte!)

Îmbrățișări,

Theodora Theo Anghel a spus :

Parcă aș fi citit Marin Preda!

O alcătuire perfectă de personaje pitorești, agreabile, detalii bine gândite, poveste cu iz dulce-amar.

Mi-a plăcut! Am citit dintr-o suflare!

Cu simpatie,

Theo

M-ai lăsat fără cuvinte, da Coza! Ești fenomenal!!!!

E ceea ce mi-am dorit de la scrierile mele, Corina. Am reușit? În mică parte, da, se pare.

Reciproca,

Corina Militaru a spus :

Personajele tale au viata, am impreia ca le pot atinge. Atmosfera foarte bine definita. Pentru un timp am calatorit alaturi de carausi. 

Mi-a placut!

Cu drag,

Nu ești primul critic literar care spune asta, dragă Theodora Gabi. Unii au sesizat, în scrierile mele, adieri și dinspre Creanga, Sadoveanu, Preda, Slavici, Fănuș Neagu, Voiculescu ș.a. Îmi place să cred că semănând cu mulți, nu seamăn cu niciunul. (Știu - vise deșarte!)

Îmbrățișări,

(Ah, ce-mi place copy-paste!)

Gabriela Grădinariu a spus :

Mie mi-ai amintit de Sadoveanu.  O plăcere!

Sofia Sincă, iarăși pui punctul pe i, și cum să nu-ți mulțumesc?

Referitor la limbaj, la dialoguri... ca autor, chiar că ești prins la mijloc. Dacă limbajul e literar, devine academic (în ochii unora), dacă e neaoș, duce la saturație. Ce e de făcut? Nu știu! Poate cum zici tu: voința autorului. Sau cum zic io: (ne)putința autorului!

Drag,

Sofia Sincă a spus :

Acţiunea nuvelei este centrată tot pe viaţa satului, mai precis ai locuitorilor acestuia, mocanii cu viaţa lor aspră de la munte, care-şi duceau produsele, adică lemnele la oraş, cu boii înjugaţi la carele greoaie, pentru banii necesari supravieţuirii. Principalul punct de atracţie al călătoriei este mirajul oraşului pentru Mitruţ, un flăcău al satului, desculţ ca toţi de altfel, care simte locul unde se află după ceea ce simt tălpile, dar şi strânsura pentru avarul, moş Stefan Suciu. Imprevizibilul drumului sau poate nu, jefuitorii la drumul mare, cu mijloacele lor nu lipsec, dar şi o oarecare indulgenţă din partea autorităţilor, care devine suspicioasă pentru cititor. Lămuritor este cumpărătorul, cârciumarul care nu se tocemşte la preţ şi apare cu desaga de bani. Fapt prin care autorul clarifică spaţiul temporar al acţiunii şi ceva mai departe prin descrierea târgului total ieşit din sub control şi anunţul, adică acela de stabilizare monetară de după al doilea război mondial. Desigur, descris în maniera lui Ion da Coza, cu talent şi cu amar, dar şi cu ironie, cu umor atât de cât mai sunt în stare micii gospodari care şi-au lăsat avutul pe nimic la oraş. Un fiasco – o călătorie în pierdere, aspect care a fost, de fapt pentru toţi românii timpului.

Despre alcăturirea naraţiunii, ca de obicei, totul la superlativ. Nu liseşte suspansul în timpul călătoriei, jefuiţi la miez de noapte, comportamentul imprevizibil al mocanilor, glume dure, dar obişnuite în rândul lor, pasaje cu descrieri încântătoare ale momentului, cum ar fi, Zorii încercau să deschidă cale zilei. - încadrate perfect în scenele nuvelei.

În schimb, limbajul mocanilor este între cel literar şi cel regional. Dialogurile sunt înclinate mult spre cele corecte – ceea ce mi se pare cam neobişnuit, în gura munteanului neşcolit; substantivele articulate sunt cam bizare în mijlocul exprimărilor neaoşe. Dar... voinţa autorului.

Talentul scriitorului constă în particularizarea prin trăsături specifice fiecărei povestiri, ca şi ai eroilor cuprinşi în ele, descrierea naturii neasemuit de frumoasă, dar imună la întâmplările nefericite ale răbdătorilor mocani.

Întotdeauna, plăcerea de a savura nuvelele lui Ion Lazăr da Coza este a mea.

Sofy

 

Mi-a plăcut, cum să nu placă aprecierea ta, Ada Nemescu.

Mulțumiri,

Ada Nemescu a spus :

tridimensional şi colorat, sunt palpabile personajele, un mod dur ca o extirpare necesară pentru cizelarea unui pui de om, care primeşte de la viaţă informaţie de-a valma. Mi-a plăcut, cum să nu placă, Ada Nemescu

Cuvintele sunt de prisos in fata frumusetii si talentului! Felicitari!

Cu multumire si admiratie,

Irina

A agonisi e în gena umană. Totul să nu devină grotesc. Așa cum sunt averile potentaților zilei!

Drag de tine.

Augusta Cristina Călin a spus :

Mi-au plăcut mult figura avarului şi efectele secundare ale avariţiei :)))

În rest, scris în stilul da Coza, deja cunoscut :))

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog ultima noapte cu tata... a lui teodor dume
cu 29 minute în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog In memoriam Ion Lazăr da Coza a lui Elena Mititelu
cu 35 minute în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Primăvara când se-arată a lui Elena Mititelu
cu 38 minute în urmă
Denisa Curea Popa şi Dinca Valerian sunt acum prieteni
cu 43 minute în urmă
Utilizatorului Darie Giurgiu îi place postarea pe blog Peste zâmbetul Giocondei... a lui gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (80 -82) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (80 -82) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - XVI - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 6 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (80 -82) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (80 -82) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog enigme a utilizatorului gina zaharia
cu 6 ore în urmă
Popica-Savin Alina-Roxana a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog I a utilizatorului Popica-Savin Alina-Roxana
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog I a utilizatorului Popica-Savin Alina-Roxana
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima noapte cu tata... a utilizatorului teodor dume
cu 6 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - XVI - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de Dinca Valerian
cu 16 ore în urmă
Pictograma profiluluiVasilisia Lazăr (da Coza) i-a dăruit un cadou utilizatorului Dinca Valerian
cu 17 ore în urmă
Dinca Valerian a lăsat un comentariu pentru Denisa Curea Popa
cu 17 ore în urmă
Dinca Valerian a lăsat un comentariu pentru gina zaharia
cu 17 ore în urmă
Denisa Curea Popa a lăsat un comentariu pentru Dinca Valerian
cu 20 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor