Nălucile din Valea Cocoarei - roman, III postat de Leonte Tudor

[Sofia Sincă]

Nălicile din Valea Cocoarei - roman , III

• Postat de Leonte Tudor în Aprilie 5, 2013 la 2:28pm
• Trimitere mesaj   Vezi blog

Nălucile din Valea Cocoarei III
13.
    Indemnul pare să fi trecut pe lângă Frăsina, așa cum o pasăre în noapte trece în zbor fără să fie văzută.
Abia într-un târziu, după ce mai ciocnim un pahar de busuioacă, sângele domnului pare a urca în obrajii ei și pune în mișcare resortul fecund al aducerii aminte.
- Nu se făcuse încă întuneric. Ziua se îngâna cu noaptea Eram în grajd și mulgeam vaca și, dintr-o dată, Alba – cățeaua noastră - a prins să latre înnebunită și mi-am spus, Doamne a turbat cățeaua asta și am tras șiștarul într-o parte, să nu dea vaca în el cu copita și am ieșit în ogradă. Alba, cu spume la gură, se aruncase asupra gardului, încercând să iasă în drum. Am mers la poartă să văd ce se întâmplă și a dat buzna peste mine să intre înăuntru, Ileana, trăgându-vă după ea. Erați speriați amândoi, Ileana tremura toată, sufla greu de parcă o strângea cineva de gât. Ce-i fă, Ileană, ce se întâmplă? ”Crudu”, zice ea. Crudu? Doamne fereşte, ce s-a întâmplat? ”Crudu e mort...în drum...” Mi-am făcut cuce mare și am pășit dincolo de poartă să văd, să-l văd pe Crudu mort, dar nu se zărea mai nimic decât ceva întunecat în mijlocul uliței, aproape de cișmea, ca un țol negru aruncat acolo, în colb. Am prins curaj și am mai făcut vreo doi pași, dar m-am oprit. Genunchii îmi tremurau și simțeam că mă lasă, că am să cad acolo, în mijlocul drumului și am privit din nou spre locul acela unde mi se părea că zace un om, că omul acela geme, că începe să se miște, după care am văzut umbra ridicându-se în picioare și rămânând așa, uitându-se în jur, năuc, trecând cu privirea peste mine și pot să spun că l-am recunoscut, era Crudu, în carne și oase, viu. Am fugit înapoi, am intrat în ogradă, am tras poarta după mine și ne-am repezit în tindă toţi trei, am pus zăvorul la ușă, așteptând să-l aud pe Crudu cum rupe poarta, cum izbește cu ghioaga în ușa casei, cum se sparge geamul… Alba lătra de parcă era ursul la poartă. Domnul și doamna nu erau acasă. Erau încă la școală unde se ținea cercul pedagogic. Frica pusese stăpânire pe noi de nu mai puteam rosti un cuvânt măcar. Apoi, mi-am adus aminte de pușcă. Era ascunsă sub o scândură de la dușumea. Am dat covorul la o parte, am ridicat scândura și am scos pușca din ascunzătoare zicând că dacă Crudu întră peste noi îl împușc. După un timp, Alba a încetat să latre, apoi, într-un târziu am auzit-o cum scheaună și am știut că au venit domnul și doamna. Am vrut să pun pușca la loc, dar nu am mai avut timp. Domnul trăgea de uşă și a strigat la mine ”Frăsină, ce stai încuiată pe întuneric…” Nu știam ce să fac cu pușca, îmi era frică de domnul că mă dă afară că am umblat la ascunzătoare, că am scos pușca, așa ca i-am dat-o Ilenei și i-am spus fugi prin față, e fereastra deschisă. Domnu era un pic nervos că stătuse la ușă până să deschid eu. ”Staţi pe întuneric?” Tocmai mă pregăteam să culc băiatul, am îngăimat eu și domnul s-a uitat lung la mine, nu m-a crezut, dar a intervenit doamna și ne-a trimis în dormitor. Apoi a venit domnul și m-a întrebat de ce nu am terminat de muls vaca și am simțit că mi se moaie picioarele, că nu mai pot spune o altă minciună în seara aceea dacă o să mă întrebe unde e pușca… Lătra Alba și am ieșit să văd ce se întâmplă...Lătra din senin de parcă treceau lupii pe uliță și mi-am zis că o fi vreun dihor, pe la găini, în poiată, da’ mi-a fost frică să mă duc acolo și l-am luat pe băiat și am intrat în casă… Domnul s-a uitat lung la mine, nu știu dacă m-a crezut sau nu, eu zic că nu m-a crezut, a zis un „Aha!” și a ieșit, s-a dus la poiată, am auzit găinile cotcodăcind speriate, trezite din somn. Domnul înjura de cristoșii ei de treabă, se lovise la cap de ușorul de la poiată și-și făcuse un cucui chiar în mijlocul frunții. Dar mie nu-mi era de cucuiul lui, ci de pușcă și tot trăgeam cu coada ochiului să văd dacă nu cumva covorul care masca ascunzătoarea e mișcat de la locul lui. Era, iar eu am încremenit de frică. Un colț stătea răsucit, însă domnul nu a făcut altceva decât să-l întindă la loc cu vârful piciorului și a trecut mai departe pășind pe scândura ascunzătorii care a scârțâit, a chițcăit ca un șobolan călcat pe coadă, iar eu am înghețat așteptând ca domnul să se întoarcă, să ridice covorul și să vadă ce are scândura de nu mai e la locul ei, însă domnul nu a luat în seamă scârțâitul sau poate c-o fi băgat de seamă, dar și-o fi spus că nu e cazul să verifice în prezența mea locul ascunzătorii. Apoi, doamna m-a întrebat ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, de tremurați tot și ardeați ca o plită încinsă. Nu știam ce să spun. Clănțăneați din dinți ca de friguri, sudoarea vă strălucea pe obrajii roșii de para focului, aiurați. S-a întors boala, a spus doamna, v-am înfășat cu cerșafuri muiate în apă și oțet și ne-am rugat să vă faceți bine. Cu vreo două săptămâni înainte, tot așa, într-o seară, când ați venit de la joacă tremurați ca varga, aveați temperatură mare, termometrul a urcat până la 41 de grade, părea că mercurul nu se va mai opri și credeam că o să muriți de friguri, de gălbenare, de ce boală o fi fost aceea, poate deochi. Ziceam că ați fost deocheat și i-am spus doamnei să o cheme pe Baba Marghioala pentru descântec cu apă sfințită în care au fost stinși cărbuni încinși. Dar boala nu a fost alungată. Ați zăcut mai mult de 10 zile A fost adus părintele Zolotovici să vă pună sub patrafir și să vă citească molifta și după aceea, parcă, temperatura a început să scadă. La vreo câteva zile, părintele a trecut pe la noi, a făcut semnul crucii asupra dumneavoastră, a citit din nou rugăciunea pentru îndreptarea sufletului și alungarea bolii, iar la plecare ne-a încurajat spunând că în curând o să vă faceți bine, că boala nu e de la friguri sau deochi, ci de la spaimă, că a fost ceva care v-a speriat foarte tare, că poate v-ați întâlnit cu necuratul sau cu cine știe ce altă grozăvie și să avem mare grijă că boala poate să revină. Și, iaca, după sperietura din acea seară boala s-a întors, dar nu puteam să-i spun doamnei ce s-a întâmplat, făceam pe mine de frică și mă rugam să vă faceți bine până în ziuă. În noaptea aceea, nu am închis un ochi. Cum ațipeam un pic, cum îl vedeam pe Crudu dând năvală peste noi sau pe domnul învățător ridicând capacul ascunzătorii și întrebând unde e pușca. Nu am mai putut răbda și spre ziuă m-am furișat afară și m-am dus acasă la Ileana. Am bătut în geam: „Ileană, ieşi afară să stăm de vorbă.” A ieșit Ilie, frate-su, ăsta de-i mort acum. „Ce-i?”, zice încruntat, frecându-se la ochi. „Am o treabă cu Ileana.” „Acum, la miezul nopții?” „Nu e miezul nopții, e spre ziuă.” „Fă Frăsină, zice el, te-ai zărghit de tot? Ce cați noaptea pe la fereastra Ilenei?” „Am o vorbă cu ea.” „Mă ale dracului de muieri, noaptea aveți voi o vorbă!? N-ai nici o treabă cu Ileana și spune-i hăndrălăului care te-o trimis, indiferent care o fi el, că dacă o mai caută noaptea pe Ileana și te pune pe tine să-i bați în fereastră, îi rup picioarele. Du-te acasă, Frăsină! E noapte numai bună de dormit pentru fetele mari, nu să umble … Uite, ascultă, cocoșii sunt abia la al doilea cântat. Mai e destul timp de dormit în liniște.” Cum să-i spun eu lui Ilie de pușcă? Stăteam ca proasta în fața lui, iar el se hlizea la mine. N-ai nici un motiv să rânjești la mine. ”Ba uite că am. Tu nu vezi că ești în cămașă de noapte? Ce-i cu tine?” De grijă și de frământare, când m-am furișat din casă să mă duc la Ileana după pușcă, am uitat să trag ceva pe mine iar frate-su, ăsta de-i mort acum, da atunci era tânăr și în putere, nu găsise altceva mai bun de făcut decât să se holbeze la mine. ”Spune-i Ilenei să vină afară să-i zic o vorbă. E un secret.” ”Un secret, noaptea?” „Măi Ilie, tu chiar crezi că eu umblu de nebună prin sat, în miez de noapte, numai în cămașă, doar așa, ca să mă aflu în treabă? Ilie, e ceva ce nu pot să-ți spun, dar dacă nu stau de vorbă cu Ileana e nenorocire mare.” L-am înduplecat și mi-a spus: ”Așteaptă că am s-o trimit.” Ileana era numai un tremur. Încă nu-și revenise. I-am spus doar atât: Ileană, pușca, dă s-o pun la loc, că mă omoară domnul învățător... ”N-o am!” Cum n-o ai? ”Am scăpat-o din mână când am trecut gârla, am căutat-o dar pe întuneric nu am găsit-o.” Fă Ileană, tu îți bati joc de mine, da ce, pușca asta e un ac scăpat în carul cu fân? „Frăsină, pe cuvântul meu că așa e. O s-o caut pe lumină și ți-o aduc.” Și dacă domnul învățător îşi dă seama că pușca a dispărut? Cum să-i dispară pușca, așa, din ascunzătoarea de sub podea? Și așa are el o bănuială că aseară s-a întâmplat ceva. Trebuie să mergem acum s-o căutăm! O vedeam pe Ileana că e în cumpănă și mai avea puțin și leșina. ”Spune-i lui Ilie să vină încoa. Ilie, uite cum stau lucrurile...” și i-am spus totul de-a fir-a-n-păr. Ilie a ascultat fără să scoată o vorbă. După ce peste spusele mele s-a lăsat liniștea și nu se mai auzea decât câte un cocoş rătăcit, cucurigându-se de nebun, Ilie a întrebat: ”Ileană,... Crudu…?” „Eram la Cișmea cu Simionel, când a trecut Crudu și s-a luat de el, știi… și i-am spus că dacă se atinge de el îl omor și ăsta m-a prins de gât și mi-a zis: Fă, dacă vrei să-l las în pace pe ghimizdroc, atunci trebuie s-o faci tu în locul lui. Credeam că mă omoară, acolo, strângându-mă de gât. L-am zgâriat, iar Simionel i-a luat ghioaga și l-a pocnit în cap de două ori de am crezut că l-a trimis pe lumea cealaltă. A căzut în drum, lat. Apoi, s-a ridicat matahala și se uita după noi. Am fugit și ne-am ascuns în casă. Mai departe știi ce s-a întâmplat, ți-a spus Frăsina. Asta e tot. Pe crucea mea că e tot adevărul.” „Am să mă duc eu să caut pușca, a spus Ilie.” A luat un felinar și a plecat pe cărarea care ducea la gârlă. Am așteptat pe prispă, să se întoarcă. A venit înapoi după vreun ceas care a durat o veșnicie. Fără pușcă. ”Nu am găsit-o. Am s-o caut pe lumină. Du-te acasă, Frăsină!”. ”Și dacă domnul dă de lipsa puștii?” ”Să ne rugăm să nu dea.” Am așteptat toată dimineața cu inima în gât și cu ochii pe poartă. Ileana nu mai venea și, de frică, mă lua când cu frig când cu fierbinţeală. Mă tot întrebam ce s-a întâmplat. Să nu vină nici Ilie, măcar să-mi spună dacă a găsit sau nu pușca…? Când se făcuse soarele de trei sulițe pe cer a apărut Ileana, sfârșită, galbenă la față, cu cearcăne negre sub ochi, cu buzele vinete, tremurând ca o nuia de salcie. A cerut un pahar cu apă, a băut, după care s-a așezat pe băncuța din cerdac, cu mâinile împreunate în poală și a rămas așa, nemișcată, împietrită, cu privirea pierdută. Într-un târziu, și-a luat inima în dinți și a prins să vorbească: ”Frăsină, eu trebuie să mă predau.” Ce să faci? ”Să mă predau, dar nu am puterea s-o fac. Îmi este așa de frică încât cred că am să mor aici, înainte de a mă mai ridica în picioare să mă duc la Post să mă predau.” Cum să te predai? Dă-o-ncolo de pușcă. Ai pierdut-o, nu ai găsit-o… m-oi descurca eu cumva cu domnul învățător. N-o să-mi ia capul pentru treaba asta... ”Nu ai înțeles nimica, Frăsină. L-am omorât pe Crudu. L-am pușcat...” M-am îngrozit, de parcă eu aș fi rostit vorbele alea. Acum am înțeles cum a fost cu pierdutul puștii... ”L-am omorât acum, să tot fie un ceas în urmă. L-am așteptat dimineață la Cișmea, unde se adună vitele și i-am spus: dacă vrei să o faci, vii acum în pădure, sus, în deal, la copacul Ghebosului, știi unde… Vii, o facem și îl laşi în pace pe Simionel, odată pentru totdeauna, iar el a zis doar atât: să scot animalele la izlaz și vin. Și l-am așteptat, acolo la copacul Ghebosului, cu pușca pe genunchi, învelită sub haină. L-am văzut de departe, cum venea într-o dungă spre marginea pădurii, dinspre Huceag și m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea puterea să o fac și să-mi ierte păcatul cel mare, iar Dumnezeu mi-a primit ruga și a trimis asupra mea o liniște adâncă, de parcă mama, pe care nu am cunoscut-o niciodată, ar fi venit lângă mine și m-ar fi îmbrățișat șoptindu-mi în ureche - curaj fata mea. Crudu s-a oprit la un pas în fața mea, rezemat în ghioaga lui de văcar, cu picioarele crăcănate și a stat cât a stat așa, preț de câteva clipe, hlizindu-se la mine. Apoi, a așezat ușurel ghioaga în iarbă și a început să se desfacă la pantaloni. Am ridicat pușca și am tras. S-a prăbușit peste mine. În prima clipă am crezut că nu l-am nimerit, apoi am văzut sângele curgând șuvoi. L-am dat la o parte, m-am ridicat în picioare și mi-am făcut cruce. Eram rece ca piatra, însă sufletul mi se zbătea în mine ca un porumbel prins în laț. Crudu nu mai putea fi o amenințare pentru Simionel. I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să fac un lucru atât de crunt, să iau viaţa unui om și l-am rugat să mă ierte și, dacă nu o putea, să-mi dea un canon, o osândă pe care s-o duc toată viata, cât o mai fi rămas din ea. Știu că Dumnezeu m-a înțeles și m-a iertat, am simțit asta, pentru că mi-a luminat drumul să mă întorc înapoi. Nu am făcut-o pentru mine. Am făcut-o pentru băiețelul meu… Doar tu ştii, Frăsină, că Simionel este copilul meu. E al meu. Mi l-a dăruit Dumnezeu dintr-o dragoste cum nu pot crede că mai există alta pe lume. Nu pot să-ți spun cine e tatăl pentru că… Tot ce pot mărturisi este că ne iubeam – a fost o iubire într-un început de vară, așa cum nu am să mai trăiesc vreodată - și n-am să mai pot iubi așa un alt bărbat cum l-am iubit și încă îl iubesc pe omul care mi-a împlinit așa o mare bucurie. Acum, că mi-am făcut datoria să-l ocrotesc pe Simionel, trebuie să merg să mă predau, dar nu știu cum s-o fac și-mi este așa de frică… Să mergi cu mine Frăsină, să spui tu tot ce ți-am spus, că nu mai am putere, simt că am să mor până ajungem la Post.” Nu vorbi prostii. Și pe Simionel… cui îl lași? ”Simionel are mamă, are tată, are familie, are cine să-l ocrotească. Eu doar atât am vrut să știi că e copilul meu din tainica și singura mea iubire, dar nu pot și nici nu vreau să-l smulg de lângă doamna care crede că e copilul ei, copilul pe care l-a pierdut în bombardamentul de la Triaj. Eu ce i-aș putea oferi decât iubire? Crezi că numai din iubire faci om dintr-un copil, când nu ai nici de unele să-i dai, nici haine, nici carte, nici viitor. Eu sunt țărancă săracă și vin vremuri în care nu știm ce va fi cu noi. Dacă Dumnezeu a vrut să fie așa, ca Simionel să aibă familia lui, așa să rămână. Suntem surori de cruce și să te ţii de legământul nostru...” Acum știi tot, îşi trage sufletul Frăsina după ce turuise întreaga poveste, fară întrerupere, semn că o gândise de multe ori.
Trăiesc un sentiment ciudat pe care nu știu cum să-l definesc. Sunt asemenea un pui de cuc pe care soarta!?, împrejurările!?, întâmplările!?, voința divină!? m-au așezat într-un cuib străin, în locul rămas gol, în locul unui copil care, ce s-o fi întâmplat cu el? o fi murit? o fi în viață, o fi și el asemenea unui pui de cuc, menit să umple un loc gol în casa și în sufletele unor oameni? Încerc sentimentul tragic al neapartenenţei. Am ocupat un loc destinat unui alt copil și în sufletul meu se face un gol care se tot mărește, până când întreaga mea ființă devine, la rându-i, golită de sens. Poate fi adevărată povestea asta?
Îmi pun întrebarea doar în speranța că totul nu e decât halucinația unui zbor de năluci. Nimic nu e tangibil. E doar vid populat cu vedenii. Şi asta nu mi se putea întâmpla decât în Valea Cocoarei, tărâmul pe care am dorit să-l uit, plătind cu existenţa mea stearpă, de robot profesionist în slujba statului, atinsă uneori de tânjirea indescriptibilă după ceva preţios ce avusesem şi pierdusem.


14.
      Frăsina stă cu brațele împreunate, rezemată de peretele din spatele mesei. Un soare calm se lăsă spre linia orizontului, lumina oblică îi taie chipul în două, lumină și clar-obscur reunite într-o imagine-cadru, alături de o umbră nemișcată parcă, proiectată și decupată pe peretele zugrăvit în albastru de Voroneț.
    Apoi, se rupe din nemișcarea ei, buzele frământă cuvinte neauzite și, numai într-un târziu, când credeam că am amuțit cu toţii pentru vecie, Frăsina reîncepu să vorbească:
- Păcatul ăsta îl iau asupra mea. Am jurat pe Sfânta Cruce că nu voi spune nimănui nimic despre ce am aflat atunci. M-am gândit, însă, de multe ori, în nopţile în care somnul fugea de mine dacă un asemenea secret trebuie păstrat cu orice chip. Cui să spun și pentru ce? Şi m-am gândit că poate doar lui Simionel, copilul de atunci, dacă o mai trăi și Dumnezeu mi-l va scoate în cale, ar trebui să știe, doar atât, să știe ce-a fost și cum a fost.
    Sunt mut. În sufletul meu e o tornadă, îmi trec prin fața ochilor frânturi din amintirile unei vieţi întregi, îi văd pe părinții mei, undeva în trecut, într-un apus de soare, mergând unul lângă celălalt, pe drumul înecat în colb auriu, într-o tăcere și liniște atotcuprinzătoare, gândurile lor îngemănându-se, vorbindu-și fără să rostească nimic, îi văd pe un drum de bejenie, strămutați din satul copilăriei mele, pe meleaguri străine, luând în primire o școală dintr-un cătun uitat de Dumnezeu, îi văd într-o noapte de vară, stând la stânga și la dreapta mea, pe o bancă improvizată, într-o grădină în aer liber, în fața unui ecran cinematografic luminat pe peretele unui conac boieresc în care, cândva, cu câțiva ani în urmă, când nu ajunsese o ruină, cântase la pian Celibidache, iar familia boierului Scully aplaudase, noi acum urmărind un film în alb-negru, primul film din viața mea și a lor, adus în sat de Caravana Cinematografică, un fel de dubă gri, ca pentru pușcăriași, din care operatorul a scos și a pus pe trepied o cutie magică țăcănind la derularea panglicii de celuloid de unde săreau pe perete imagini ale unei lumi și ale unor oameni desprinși parcă dintr-un vis, îi văd la o petrecere de 1 Mai, cu vin pelin și mulți invitaţi, învățători de prin satele vecine, veselindu-se cu toţii, mă văd la căpătâiul mamei aflată pe patul de moarte, mărturisindu-mi că se teme cumplit, că îi este sufletul lipsit de speranță și că nu știe dacă Grădina Edenului, cea pe care o vizitase după ce fusese rănită în bombardament, mai exista acolo, la locul ei, dacă o mai aşteaptă și dacă nu cumva totul nu e decât iluzie, deșartă iluzie și deșartă speranță… iar acum aflu, și nu pot ști dacă e adevărat sau nu, că nu sunt sânge din sângele ei și simt că se prăbuşește întreaga mea viață, că nimic din ceea ce știu și am trăit nu e ceea ce știu și ceea ce am trăit...
     Un pui de cuc! Sărmane pui de cuc!
 Nu-mi este milă de mine. Nu-mi pare rău de viața care s-a scurs. Mă întreb doar care este adevărul. Îl voi ști vreodată ori voi rămâne cantonat până la sfârșit în această incertitudine chinuitoare?
Frăsina așteaptă să spun ceva. Ce să spun? Nu e nimic de spus din gândurile care mă frământă ori poate sunt atât de multe, iar vorbele atât de puține încât, chiar dacă le-aş aduna pe toate, nu aș reuși să le selectez din nebuloasa formată.
Mă copleşeşte ideea că din sfărâmăturile amintirilor nu se poate reconstrui trecutul așa cum, de pildă, se face restaurarea unei amfore dezgropate dintr-un sit arheologic.
Nu îmi amintesc scena cu Ileana dezlănțuită, atacându-l cu mâinile goale pe Crudu, acolo la Cișmea, nu-mi amintesc nimic despre povestea cu pușca, nu o mai văd pe Ileana strângându-mi obrajii în palme, uitându-se în ochii mei, încercând să-mi alunge frica din suflet, pentru ca apoi să dispară într-un întuneric absolut. Ce spune Frăsina în legătura cu baricadarea noastră în casă, cu scosul puștii din ascunzătoare pentru a ne apăra de Crudu, dacă acesta ar fi dat buzna peste noi, poate că este adevărat, dar eu simt că în locul acela e un gol în care mă chinui să pătrund cu speranța că voi mai găsi vreun ciob din întâmplările de atunci.
Uitarea e prima condiție a memoriei. Cine a spus asta? Nu știu. Am știut, dar am uitat. E un lapsus.
Memoria e o sumă a lapsus-urilor, e ca un şvaițer – o sumă a golurilor din care câteodată reuşim să mai extragem ceva, să ne mai reamintim trecutul ca trecut, însă, ceea ce mă îngrijorează este că încep să percep trecutul ca prezent și asta înseamnă halucinație. Doamne, oare ce s-a întâmplat atunci, unde este adevărul trăit de noi?
    Frăsina, continuă:
- Stăteam încă în cerdac, pe băncuță, ținând-o pe Ileana pe după umeri. Parcă uitasem de toate din clipa aceea în care ea rostise: „ L-am omorât pe Crudu”. Apoi, l-am văzut pe Ilie, apăruse ca ieșit din pământ, strângând la piept ceva învelit într-o haină veche. „Am adus pușca, am găsit-o la gârlă.” Ileana l-a privit cruciş, cum să fi găsit pușca la gârlă?, iar eu mă uitam la Ilie ca la un nebun. „Ce-i cu voi? Am adus pușca. Nu asta căutai noaptea trecută, numai în cămeșă, ca o zăludă plecată după năluci? Pune-o de unde ai luat-o și gata... și tu, Ileană, mergi cu mine acasă.” Ileana a mai vrut să spună ceva, dar Ilie i-a tăiat vorba. Și au plecat, iar eu am rămas cu povara morții lui Crudu. Am pus pușca la loc în ascunzătoare și m-am apucat să deretic prin casă, să fac ceva de mâncare, am aruncat un pumn de grăunțe la păsări, dar eram numai un arc încordat, așteptând să aud vorba din sat cum că a fost găsit Crudu mort în pădurea Tufeștilor, la poiana Ghebosului. A venit seara și nimic. Am prins să mă liniștesc și să cred că Ileana aiura când a spus că l-a omorât pe Crudu. O fi vrut să-l vadă mort și mintea ei a luat-o razna. Noaptea a trecut greu. Cum închideam un ochi o vedeam pe Ileana cu pușca în mână slobozind glontele și pe Crudu căzând cu fruntea plină de sânge și mă trezeam, mă așezam pe marginea patului și ascultam frământarea grea a nopții, ca a unui duh uriaș ce nu-și găsește liniștea - o presimțire că se va întâmpla ceva rău. Dimineața am scos vaca la cireadă, la Cișmea, unde oamenii stăteau cu animalele lor și se întrebau pe unde dracu umblă Crudu de nu vine să ia vacile la păscut, iar mie mi s-au înmuiat genunchii pentru că știam, acum eram sigură, că omul e mort, acolo, în poiana Ghebosului, împușcat în frunte de Ileana, dar nu puteam rosti un cuvânt. Am lăsat vaca acolo și am pornit-o pe drumul ce duce la deal spre pădure, să merg și să văd cu ochii mei nenorocirea, nu știu, poate că mă gândeam că îl pot îngropa undeva, să nu mă vadă nimeni, să nu mai știe nimeni de el, dar îmi trebuia un hârleț așa că m-am oprit în fața casei lui Dascălu, care tocmai ieșea cu vaca pe poartă m-a întrebat ce caut spre deal, dacă s-a făcut cireada, dacă nu cumva a plecat spre imaș, iar eu parcă eram năucă, am îngăimat ceva, după care l-am întrebat dacă nu are un hârleț, la care întrebare omul s-a uitat la mine în așa fel de am crezut că știe ce vreau să fac... „Da la ce-ţi trebe hârleț?” Ei, iac-așa, aveam o trebuință, dar lasă, mai bine… și m-am întors din drum. Apoi, pe la ceasurile amiezii s-a auzit vorbă prin sat că în pădure a fost găsit Crudu mort. Acum, eu stau și mă gândesc, cum putea Ilie să găsească pușca la gârlă când Ileana o lăsase lângă mort, acolo, în pădure, la poiana Ghebosului? Ori Ileana avea vedenii, ori Ilie mințea de înghețau apele. Acum, vii dumneata și spui că Ilie Bătrânu ți-a spus că el l-a omorât pe Crudu. Cum să-l omoare el în vreme ce căuta pușca, iar Ileana era lângă mine, tremura și plângea și mă ruga să merg cu ea la Post să se predea?
Întrebarea nu e pur retorică. Frăsina mi-o adresează mie și apelează la judecata mea de polițist și constat că nu am un răspuns, că poate răspunsul se afla în dosarul anchetei de atunci, trebuie să fie un astfel de dosar, pe undeva, în cine știe ce arhivă...
- Poate că erau mulți care ar fi vrut să-l omoare pe Crudu, spune Frăsina, poate că Ilie era unul din aceștia, căci se vorbea prin sat că Ileana ar fi fost batjocorită de Crudu, dar era doar așa, o vorbă spusă pe la colțuri, de guri clevetitoare, de muieri fără minte, de fete bătrâne la care nu se uita nici dracu și poate chiar le-ar fi plăcut să fie tăvălite prin iarbă de Crudu, şi rămăseseră cu gândul la păcatul care ar fi putut să li se întâmple, dezamăgite de Crudu, pe care îl vedeau uitându-se lung după alde Ileana și alte fete cu vino-ncoa... Era una, o slută a dracului, care îi tot aținea calea lui Crudu și l-ar fi îngropat de viu de ciudă că nu se uita la ea. De la ea a pornit şi vorba asta, cu batjocorirea Ilenei, gândindu-se că frate-su Ilie o să-i ia gâtul când o afla...
Auzind vorbele astea, primul meu impuls este să le spun, Frăsinei și lui Vasile, că tocmai ăsta a fost motivul invocat de Bătrânu pentru uciderea lui Crudu. Dar cum să le spun asta? Ar fi însemnat să întinez memoria Ilenei.
Mă simt asemeni unui călător astral, care se întoarce într-un trecut de care nu are voie să se atingă. Poate că întradevăr a existat un viol, ascuns sub o perdea de clevetiri, dar nu-l pot situa în timp în raport cu celelalte întâmplări povestite de Frăsina. Mă mai gândesc că reacția lui Ilie Bătrânu, dacă Ileana i s-a plâns, nu a fost una imediată. Dacă el a făptuit omorul, mai mult ca sigur că l-a pregătit pe îndelete, ceea ce înseamnă că omorul a avut loc la ceva distanță în timp în raport cu momentul violului, însă a venit o clipă ca un iureș în care lucrurile s-au precipitat teribil și tot planul i-a fost dat peste cap.
E posibil ca întâmplarea de la Cișmea, relatată de Frăsina, să fi fost picătura care a umplut paharul și l-a determinat pe Ilie să acționeze. Numai că, acum, omorul, pe de o parte, este atribuit Ilenei, pe de altă parte este asumat de Ilie. În timp, cei doi nu s-au aflat concomitent la locul faptei, împrejurare care exclude posibilitatea ca ei să fie coautori ai omorului. Prin urmare, Crudu a fost omorât, fie de Ileana, fie de Ilie. Tind să cred că autorul este Ilie: avea un motiv foarte puternic, era în măsură să conceapă un plan în acest sens, avea forța și mijloacele necesare să o facă. Pe de altă parte, însă, dincolo de aparenta ei labilitate psihică, Ileana pare mult mai determinată să-l omoare pe Crudu. Are afecte mult mai puternice decât ale lui Ilie. Profilul ei psihologic este unul complex în care componenta violului joacă un rol marginal. Ceea ce e important pentru ea este ocrotirea unui copil, pe care îl considera al ei, dar care prin forţa împrejurărilor este asumat ca fiul părinților mei.
Încerc să reiterez în acest desfăşurător şi motivele pentru care Ileana, dacă întradevăr eu sunt copilul ei, a renunțat la maternitate. Ce-ar fi însemnat ca, în Duminica aceea a Rusaliilor, la ieșirea de la slujba de la biserică, Ileana să-i fi spus femeii aceleia sau boieroaicei că se înșeală, că pruncul pe care îl ţine în brațe este copilul ei și nicidecum fiul învățătorilor din sat și că brățara care ar fi trebuit să ateste identitatea celuilalt copil, pierdut sau poate pierit undeva în lume, este o brățară găsită, luată de pe undeva?
Afirmând că pruncul salvat din craterul bombei avea brățara de argint la mână în acel moment, Ileana anulează definitiv și irevocabil orice șansă de a se revendica vreodată drept mama naturală a copilului pe care îl ținea în brațe. Într-o lume încă pură, în care preceptele moral-religioase aveau forță copleșitoare asupra indivizilor, era de neconceput să afirme cineva în public încălcarea regulilor, mai ales pe cele privitoare la sacralitatea cununiei, dacă tatăl copilului era un bărbat însurat sau cele ale fecioriei.
Din puținul relatat de Frăsina ca fiind mărturisirea Ilenei după uciderea lui Crudu, pot să mă gândesc că tatăl copilului - pot să mă gândesc... Doamne, chiar mă gândesc la mine ca la un străin!, deci, gândesc că tatăl e posibil să fi fost unul dintre bărbații tineri, însurați cu forţa, cu vreo fată cu zestre sau poate chiar boierul Păncescu, despre a cărui aventură cu Ileana boieroaica să fi știut, să fi bănuit că acela e copilul boierului din afara căsătoriei și, ca orice femeie precaută și practică, a văzut în întâmplarea de la biserică un prilej minunat ca bastardul să poarte un nume și să aibă o familie.
Așa că pot presupune că boieroaica Păncescu, în mod deliberat, a realizat în fapt substituirea pruncului dispărut în cine știe ce împrejurări, în timpul bombardamentului sau după aceea, cu bastardul procreat de soțul ei.
Mi se pare ciudat că mă gândesc la mine ca la un bastard. Acceptasem mai înainte cu strângere de inimă pentru părinții mei că este posibil ca ei să fi plecat din lumea asta fără să-și imagineze vreodată că eu aș putea să fiu copilul din flori al Ilenei. Ori poate că mama știa ceva. Poate că ăsta a fost cel mai mare secret din viața ei, pe care nici în gândurile sale cele mai ascunse nu îndrăznea să-l rostească. Nu se poate ca ea să fi fost străină de toate acele zvonuri care circulau prin sat și nu se poate să nu se fi întrebat vreodată cine este pruncul pe care îl ține la sân. Poate știa adevărul, poate simțea că fiul ei nu mai există, poate că asta e explicația golurilor ciudate din șirul evenimentelor din povestirea sa, e posibil chiar să fi avut o înțelegere tacită cu Ileana sau poate cu doamna Păncescu...
Cine mai poate ști toate astea? Dacă Ileana a susținut că eu sunt copilul ei, ar fi trebuit să spună și cine este tatăl. Putea să facă asta? Care ar fi fost consecințele dezvăluirii sale în lumea aceea mică a satului izolat ca un trib din junglă?
Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău, să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău… Câte din cele 10 porunci dumnezeești ar fi încălcat Ileana afirmând că, da, a trăit cu bărbatul altei femei - desfrânare, desfrânare, desfrânare… să nu furi, să nu furi copilul altuia, cum să spui că pruncul din brațele tale e al tău când primul venit îţi spune că ăsta e copilul doamnei învățătoare? Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău! Cum ar fi putut Ileana să afirme că fiul doamnei învățătoare s-a prăpădit pe drumul de întoarcere spre casă, odată cu Paraschiva sau Adriana și că împotriva ei și a fiul ei din flori s-a urzit o conspirație care să închidă definitiv gura lumii?! Să nu poftești nimic din ceea ce este al aproapelui tău…Copilul acesta este copilul doamnei învățătoare! Așa a decis boieroaica Păncescu.
Împotriva acestui verdict ce mai putea face Ileana? Așa trebuia să rămână.
În cele 10 porunci nu este nici un cuvânt despre iubirea dintre un bărbat și o femeie, iubirea mistuitoare care te trece peste pragul de flăcări al regulilor morale.
În cele 10 porunci nu există un singur cuvânt despre fericirea și beatitudinea izvorâtă dintr-o dragoste interzisă, imposibilă, condamnată. Să nu fii desfrânat! Atât despre iubirea dintre un bărbat și o femeie - o interdicție, un blam, o anatemă.
Ileana era prinsă în cleștele de fier al poruncilor. Nu se putea opune să i se ia copilul despre care oamenii aveau dovadă palpabilă - brăţara de argint - că este al doamnei învățătoare.
Îmi revine în minte povestea cercului de cretă caucazian și mă văd înăuntrul cercului, iar în afara acestuia mama de o parte și Ileana de cealaltă parte și, pe margini, adunați de jur-împrejur, bărbați și femei și copii, tot satul așteptând cu sufletul la gură verdictul, dar nu e nimic, nu există nici un judecător, nu există nici o pretenție asupra copilului plasat în mijlocul cercului, sunt deja adjudecat.
Cuvântul Ilenei nu are nici o valoare. Care cuvânt? Acela că a făcut dragoste cu un bărbat însurat, că a furat bărbatul unei femei, care, în biserică, îşi pusese cununa fidelității.
Desfrânare! Asta ar fi strigat mulțimea. Minciună!
Ileana, în pofida vârstei sale fragede, știa toate acestea și a ales să-și rupă sufletul.
     O înțeleg pe Ileana, dar încă nu o percep drept mama mea naturală. E un personaj dintr-o poveste tristă la care privesc cu strângere de inimă, dar nu accept încă legătura de sânge. Încă nu pot crede că povestea asta este adevărată, o poveste în care sunt atât de multe goluri, cu atât de multe semne de întrebare la care nu sunt în stare să găsesc răspuns, dar simt că, încet-încet, balanța se înclină de partea Ilenei și mă încearcă vinovăţia unui sacrilegiu față de părinții mei.
              Cum aș putea oare să mi-o asum pe Ileana drept mamă naturală, cu sacrificiul ei care mă copleșește într-un mod ciudat, fără să mă îndepărtez de cei care m-au crescut și care mi-au fost părinți până la moarte? Ce se va întâmpla cu iubirea și recunoștința mea pentru ei? E loc și pentru Ileana în această iubire și recunoștință? Ar trebui să fie, dar oare sunt eu capabil de asta? Este sufletul meu atât de cuprinzător, atât de generos, încât să-i cuprindă pe toți la un loc?
     Mă îndoiesc de mine și asta mă sperie.
Sunt singur în fața unei probleme existențiale și nu știu dacă voi fi în stare să aflu calea cea dreaptă și poate pentru prima oară în viață, regret cumplit că sunt un ateu care, iată, caută disperat salvarea în ceea ce nu a crezut niciodată. Să cred acum că Dumnezeu există, că spiritul divin mă poate îndruma?
Aș putea crede, oare? E ateismul meu un obstacol insurmontabil? Din ce izvorăște oare ateismul acesta atât puternic? Din educație? Sau poate din faptul că nu am fost trecut niciodată prin purificarea botezului. Botezat a fost doar pruncul doamnei învățătoare, eu, copilul din flori al Ilenei, nu am mai primit taina botezului, toate s-au precipitat, iar proiectul Ilenei de a mă boteza sub numele Sfântului Simion a rămas nedus la capăt. Aș putea fi oare botezat acum? Ar trebui poate ca un potop să dea peste mine, să mă spele de toate păcatele și de toată necredința adunată într-o viață de om. Un uriaș potop al purificării, ca o revărsare de ape din timpul lui Noe, un deluviu prin care să trec și să fiu aruncat pe țărmul credinței. E o problemă de conștiință și mă tem că nu voi putea fi altul decât cine am fost.
Frăsina îmi întrerupe gândurile:
- După moartea lui Crudu, Ileana a plecat din sat. Apoi, am aflat că s-a oprit la o mânăstire și s-a făcut călugăriță…
- La ce mânăstire?, întreb eu.
- O mânăstire, undeva departe, să nu mai știe de ea lumea de aici. Am mai văzut-o după câțiva ani, la înmormântarea tatălui ei. Nu părea să se fi schimbat cumva, doar că avea fața ca de ceară, iar firele de păr care se zăreau la marginea broboadei erau argintii, aurii, ca și cum acolo, în jurul capului ei se țesea un cerc, așa cum au sfinții din icoane. După înmormântare, am mers împreună la Cișmea, ne-am așezat pe marginea ulucului, ea căutându-și chipul pierdut în apa limpede care curgea în vălurele, parcă așteptând ceva anume și am auzit-o murmurând, ca într-o rugăciune, oftând din adâncul sufletului: ”Unde ești tu, puiul meu?”…, apoi, lacrimile au prins să-i curgă pe obraz, picurând, făcându-se una cu apa ulucului. A fost ultima dată când am văzut-o pe Ileana. Fratele ei, ăsta omorâtu acuma, nu vorbea niciodată despre ea. Îl mai întrebam, măi Ilie, da ce mai face sora ta, călugărița, că nu am mai văzut-o de nu știu de când, mai trăiește?, iar Ilie, mortu, molfăia două-trei cuvinte: ”Trăiește, trăiește, îl slujeşte pe Domnu.” Da eu cred că Ilie nu voia să spună nimica, Ileana o fi murit demult, tare demult și o fi fost înmormântată acolo, la mânăstirea fără nume. A murit de dor și de jale și poate că, în durerea ei, despre care unii spuneau că nu e decât nebunie, există ceva ce noi nu am înțeles niciodată. Eu nu cred că era nebună, ci doar un suflet zbuciumat, nefericit, cumplit de nefericit, cu o rană adâncă, deschisă, care nu s-a vindecat niciodată. Poate că ar trebui să căutaţi mânăstirea, să mergeţi la mormântul ei să puneți o floare la căpătâi și să vă rugați pentru ușurarea sufletului ei. Tare mai iubea florile. Le purta în cosițe și, când venea la Cișmea, arunca petalele în undele limpezi și le urmărea cu privirea până când piereau pe uluc, ducându-se la vale, pe firul apei, până ajungeau în iazul de la Moară...
Dar cum poate fi primită ruga unui nebotezat?
”Quo vadis, Domine?”, îmi vine în minte. Incotro mă îndrept, Doamne?

[Sofia Sincă]

Iţe încurcate. Colonelul care vine să ancheteze o crimă, din organ al statului devine victimă colaterală, descoperindu-şi adevărata identitate... Dar cine ştie dacă varianta Frăsinei este cea adevărată. După cum ştim suntem la începutul romanului iar urzelile sunt foarte încurcate. Oricum, baza acţiunii se învârte în jurul mentalităţii creştine, a celor 10 porunci, prin respectarea lor. Dar viaţa este atât de dură, altfel decum se scrie în biblie. 

''În cele 10 porunci nu există un singur cuvânt despre fericirea și beatitudinea izvorâtă dintr-o dragoste interzisă, imposibilă, condamnată. Să nu fii desfrânat! Atât despre iubirea dintre un bărbat și o femeie - o interdicție, un blam, o anatemă.'' - cea mai relevantă concluzie.

Am descoperit ceva erori şi le-am scos deşii ştiu că este tardiv, deoarece romanul este tipărit:

Ileana, trăgându-vă după ea.- ...trăgându-mă, cred că trebuia

Erați speriați amândoi, Ileana tremura toată, - Eram speriaţă...

Mi-am făcut cuce mare - cruce.

Am citit cu interes, Sofy!

[Corina Militaru]

Ceea ce ar fi putut fi povestea vietii pentru personajul principal, se topeste sub presiunea informatiilor aflate. Zbuciumul apare datorita incapacitatii(cel putin pana in acest punct) de a pune altceva in loc. 

Voi lectura si restul capitolelor in masura timpului.

Cu prietenie,