În lume (1)

[Marginean Liliana]

        De multe ori, când ne certam în familie și eram nervoși, ne amenintam unul pe altul că plecăm de-acasă. Tata voia să plece pe aproape, în Dealul Stefănitei, la două stații de gară ca distanță, să fie învățător   acolo. Și să fie aproape de "Fața Bulesii", locul unde copilărise și de care ne povestea de fiecare dată cu nostalgie. Asta după ce ne asigura că o să ne trimită tot salariul nouă, mai puțin banii pentru abonamentele ziarelor și revistelor literare, pe care le plătea lunar. Și banii pentru pâine și țigări. Că în rest, el și-ar fi făcut o grădină acolo, în care ar fi avut de toate. Ne descria atât de frumos totul. Mai că ne venea să plecăm și noi cu el. Bine, știam de fiecare dată că nu vorbește serios, dar îl lăsăm să-și ducă până la capăt povestea și să calculeze până la ultimul bănuț, cât ne revenea fiecăruia.

        Mama pleca de câteva ori pe zi, când făceam mizerie prin casă sau gălăgie. Mai întâi lăcrima  și ofta, amintindu-și amarul. Pe ea o înțelegeam, că ducea tot greul. Ar fi plecat oriunde, cât vedea cu ochii, nu conta unde, doar să nu ne mai vadă și să nu ne mai audă o vreme. Așa hrănită era de noi. Dar noi știam că mama e ultimul om din lumea asta care ne-ar fi abandonat vreodată.

        Frate-meu, cam pe la patru ani și jumătate , când începuse să spună și el câteva cuvinte stâlcite ( după ce doctorul i-a tăiat pelița aceea de sub limbă ), ne amenința și el, dând cu jucăriile de pământ, că pleacă în Cotojeri, să aibă grijă de oi, cu unchiul Dumitru.

        Binențeles că și eu voiam să plec, că nu eram cea mai fraieră să rămân acasă, doar că nu știam bine , unde. Undeva în lume, oricum. Auzisem eu multe despre lumea aceea fascinantă, în care plecau cei din jur. Când era vorba despre  subiectul ăsta, aveam urechile ciulite. Se vorbea că un unchi și un verișor aduseseră din lume," de la coasă", bani de o masină, într-o vară. Dar că femeile nu câștigă chiar așa bine.Și-mi făceam deja calculele. No, poate de-o Dacie n-aș fi putut să aduc bani, dar poate de-o jumătate, de un sfert. Sau poate de-o bicicletă Pegas, roșie, pe care mi-o doream dintotdeauna și pentru care nu erau bani niciodată.

În fanteziile mele cele mai înflăcărate visam că le termin și baia, să avem și noi apă caldă, ca tanti Maria lui Hojda. Poate să termin toată casa și să-i fac și exteriorul, să nu-i mai aud pe ai mei, că de la asta porneau cam toate certurile.

        Auzisem că puteai pleca și de la vreo 14 ani. Aveam niște verișoare și niște prietene, eleve, care au plecat la cules de căpșuni pentru câteva săptămâni. S-au întors pline de bube și păduchi, de care n-au putut scapa luni întregi, dar în mintea mea, ăsta trebuia să fie un caz nefericit, izolat. Unii renunțau chiar și la școală ca să meargă în lume. Adică nu tu ecuații, nu tu comentarii literare. Nu te bătea nimeni la cap și făceai și bani. Era prea frumos  ca să fie adevărat. Și cum începusem clasa a cincea și lucrurile nu mai erau atât de ' roze", ca în clasele primare, mi-ar fi surâs și ideea asta.

        Cu ai mei nu am vorbit niciodată despre planurile mele. De ce să le stric surpriza  momentului în care aș fi apărut la poartă cu o căruță de bani?

        Părea simplu de plecat. Îți făceai bagajul și plecai la gară, de unde luai primul tren. Trebuia să vorbești doar cu șeful de echipă  să te scrie pe lista. Gara noastră era pe atunci punctul de plecare pentru vreo cinci sate de pe Iza și era mereu plină. Saci plini, furci, coase legate , trăisti în spate și lume multă, vorbind tare. Ce nu mai intra pe ușă, era băgat pe geam. Nu aveai unde să arunci un ac pe peron și în sala de așteptare. Îmi amintesc tabloul acela ciudat și intens colorat, vesel și trist, în egală măsură și-mi vin în minte versurile lui Dinescu:

'Au înflorit cartofii în Marmația

și voi tocmai acum plecați spre sud

când ceru-i aiurit și descusut

când  se confundă bocetul cu nația ?

 

Veți inventa durerea ca o țară

poate veți da peste-un mormânt mai cald...

Scobim scobim cartofii de smarald,

săracii mei cartofi de piatră rară."

        Aveam să aflu, mult mai târziu că în lume se pleca de nevoie, nu de voie. Că în zona noastră nu erau locuri de muncă și nici pământurile nu erau din cele mai roditoare, erau doar pajiști și se mai puteau cultiva cartofi. Așa că morosenii erau pe cont propriu, se descurcau cum puteau, fără să aștepte ca cineva să le dea ceva. Erau mulți care umblau tare bine și aduceau acasă de toate: grâu, mălai, zahăr și bani. Dar mai erau și cei nenorocosi , care nu erau plătiți cu cât li se promisese inițial. Se pleca de două ori pe an, câte două, trei luni. O dată pentru a aduce hrană pentru animalele din ogradă și o dată pentru bani.

        De obicei, morosenii își construiau case mari, în care-și investeau toți banii. Și-și țineau și copiii la școli din banii aceia. Copiii și tinerii plecau la muncile mai ușoare, la cules de struguri, de căpșuni și de prune, unde efortul era mai mic, dar și câștigurile erau reduse. Cei maturi mergeau la sapă, la coasă sau la strâns fân și-și negociau câștigurile la normă sau în acord.

        Ani la rând am visat să plec și eu să văd lumea aceea de care vorbeau toți. Cei tineri cu bucurie, cei mai bătrâni cu lacrimi în ochi, ducându-și cu greu poverile. Cât am fost în liceu nu mi-am mai bătut capul cu lumea, că aveam altele de rezolvat. Dar după terminarea liceului, după ce ratasem examenul de admitere la facultate , avea să vină și vestea cea mare. Dina și Anuța de pe Vale, prietenele mele, plecau în lume. Undeva, în Arad, la cules de struguri. Și mă luau și pe mine cu ele. Dacă mă lăsau ai mei.

        Acasă, negocierea s-a lăsat cu lacrimi și amenințări, tata a coborât din cer toți sfinții cu ocazia asta, s-au lăsat greu convinși. Dar insistențele mele și promisiunea prietenelor mele că vom avea grijă de noi și faptul că după câteva zile mai venea la noi un grup, din sat în care erau și două verișoare și o mătușă mai în vârstă, care ne supraveghea, i-au făcut pe ai mei să accepte plecarea. Tata a cedat primul: "Las-o să plece, să vadă cât e de greu, poate așa se apucă de învățat! "

        Dar nimic nu mai conta. Eram fericită. Era sfârșit de august, când toate trei am urcat scările acelea interminabile ce duceau la gară, și-am luat trenul de șapte și un sfert care ne ducea spre Timișoara. Îmi amintesc că eram la geam, ca trei păpădii , hlizându-ne.

[Marginean Liliana]

Multumesc!

mara sadoveanu a spus :

Pe gustul meu! Simplu, emotionant! Textul surprinde foarte bine iluzia   cainilor cu colaci in coada. Sunt curioasa, ce linie veti urma ...o ironie amara...sau o drama?

Urmaresc!