Moș Pavel

[Ion Lazăr da Coza]

Moș Pavel

 

 

        Pavel era de multe ori invidiat, dar şi ironizat, fiindcă avea în curte trei femei. Luat la repezeală, s-ar fi încurcat cu explicaţiile. Totuşi, ar fi început cu acele luni de coşmar cât a fost prizonier într-un lagăr de muncă forţată în Ardealul ocupat de armatele fascisto-hortiste.

         Pe vremea aceea muncea cu ţapina, practic în altă ţară şi pentru altă ţară. Dacă în litera Diktat-ului de la Viena, hotarul ţării era pe unde era, pe plan local ocupanţii – şi nu de puţine ori în complicitate cu organele locale româneşti – întindeau graniţa cât şi cum le dicta interesul. Aşa se făcea că, de pe vârful muntelui, din cumpăna apelor, aceşti nemernici şi-au coborât pichetele de grăniceri până în coasta satelor din Regatul liber, ocupând astfel mii şi mii de hectare de păduri numai bune de exploatat. Lui Pavel, cât şi tovarăşilor lui, nu le păsa unde lucrau, importa doar faptul că la fiecare sfârşit de săptămână duceau nişte blestemaţi de bani acasă. Asta până în ziua când au fost opriţi din corvoadă şi duşi pe sus la Komando – locul unde se luau deciziile regionale – şi de acolo, sub pază militară, au trecut munţii cu decovilul, cărăuşul de cherestea, şi târâţi până hăt departe, în inima Ardealului, la săpat de tranşee şi la făcut garduri de sârmă ghimpată. Abia atunci aflase de marea contraofensivă, de faptul că ocupanţii vor fi alungaţi. Doar că aceştia visau să facă o fortificaţie inexpugnabilă, iar pentru asta recrutau orice forţă de muncă dintre cei rămăşi la vatră. Cum ziceam, cât timp Pavel a fost încarcerat, a trăit cel mai grozav coşmar. A fost înfometat, bătut, batjocorit, trudit până la ultima picătură de vlagă. La prima şarjă a artileriei grele, fortificaţia a căzut. Odată cu ea a căzut şi gardul ce hotăra lagărul. Atunci, speriaţi ca puii de fazan, toţi prizonierii s-au împrăştiat unde au văzut cu ochii un cât de mic adăpost. Pavel a stat ascuns într-o râpă vreo trei zile, până când a trecut urgia, apoi, având grijă de patela de la piciorul stâng ce se disloca mereu şi pe care o ţinea la locul ei, înfăşurând strâns cu o băşică de porc genunchiul, a luat-o încet, încet spre casă, mai agăţându-se de vreun camion militar, mai aruncându-se, din mers, în vagonul vreunei mocăniţe. Cert este că i-au trebuit două săptămâni ca să ajungă acasă, iar atunci când a deschis poarta nici măcar javra din lanţ nu l-a recunoscut.

        Vestea că ajunse în sat se răspândise ca fulgerul şi-n scurt timp curtea era plină de rudele ţapinarilor ce fuseseră sechestraţi.

        – Or să se întoarcă toţi! atât le spuse Pavel, fără a fi sigur de afirmaţia făcută.

        Degeaba insistau, degeaba implorau, de la el nu au putut afla mai multe. Părinţii lui, oameni trecuţi prin ciur şi dârmon, sărmani, dar sălăşluiţi de duhul blândeţii, înduioşaţi de lacrimile nefericiţilor ce le călcau bătătura, le dădeau amănunte – inventate, desigur – le spuneau mai multe cuvinte de îmbărbătare.

Pavel ştia că dacă nu scapă acum de spaimă îşi va lua câmpii. Şi unde altundeva putea să-şi găsească adăpost dacă nu la sânul unei muieri? Încă înainte de a fi fost luat prizonier pusese ochii pe o fată frumoasă şi curată, Mălina Craiu pe numele ei din fetie, căci între timp se măritase cu un pirpiriu de om, reuşind să-i întunece lui Pavel cerul când aflase. Mălina mai avea o soră – Paraschiva – pe care Pavel o jucase de câteva ori la horă, aşa cum de altminteri jucase toate fetele, şi cine ştie ce hatâr l-a împins să trimită peţitori tocmai ei. Cert este că, fiind pe sfârşite câşlegile, merse la popă de se cununară. Tot în toamna aceea târzie porniră casă. Neavând silişte în altă parte, se văzu nevoit să pună temelie în curtea bătrânească. Dar nu era cu harţag fiindcă, slavă Domnului, curtea era încăpătoare. Oricât ar fi fost ziua de vântoasă, de geroasă, de copleşită de nămeţi, el şi Paraschiva trudeau la construcţie. Ajutor nu avea de unde să primească: fratele lui era bolnav de piept şi abia ieşea afară pentru el; cumnată-sa Măriuţa, femeie mărunţică şi brunetă, abia ţinea gospodăria; surorile lui ajunseseră la casele lor fiecare, iar părinţii, bolnăvicioşi amândoi, se învârteau pierduţi prin preajmă. Cu toate acestea, seara târziu, când intrau în casă, el cu Paraschiva lui, găseau căldură şi mâncare, iar pentru asta aduceau mulţumire. Nu prea aveau cum şi unde să se hârjonească, fiindcă în odăiţa micuţă erau două paturi, unul ocupat de părinţi şi celălalt de frăţâne-său cu soţia. Aşternutul şi-l întindeau jos, pe pardoseala de lut. În camera de alături, folosită mai mult ca o magazie imensă, nu puteau să doarmă, căci bătea vântul printre bârne. Altminteri, întunericul cădea blând peste Pavel – adormea de fiecare dată cu mâinile în sân la muierea sa, însă nimeni nu ştia unde îi poposeşte gândul noapte de noapte.

        Când a dat dezgheţul, casa era bârnuită, căpriorită şi leţuită. Mai urma să fie şindrilită, îmbrăcată cu lut şi înnobilată cu tâmplărie. Dacă lutul îl puteau pune prin forţe proprii, şi munca asta Pavel avea să o lase în grija Paraschivei, pentru celelalte două probleme trebuia să scoată bani grei din buzunar, iar buzunarul lui nu mai fusese umplut demult. Oricum, toţi trecătorii admirau din drumul mare casa şi lăudau gospodarii. Dezgheţul nu venise numai cu împliniri: fratele lui Pavel muri de cum dădu frunza la fag şi în curte rămase Măriuţa – femeie stearpă – care se ataşase de familia soţului ei, iar aceasta nici măcar nu se gândi să o alunge. Mai bine hrăneau o burtă în plus decât să intre în gura lumii, căci femeia venise cu ceva zestre în casa lor, zestre pe care nu mai puteau să i-o înapoieze, pentru că se duse pe doftorii. Pe deasupra, Măriuţa, prin devotamentul ei, îi răsplătea cu prea plin de măsură.

         Pavel muncea cu încrâncenare, de parcă se lupta cu un rival neştiut de alţii, şi o silea şi pe Paraschiva să trudească la fel. Ursuz îi era felul şi nici nu vedea de ce să se schimbe. Dacă îl mulţumea ceva, o mulţumire pe care o ţinea sub şapte lăcate era faptul că Mălina nu se ataşase de bărbatul ei. Când aceştia se abăteau din drumul dinspre biserică şi le treceau pragul, Pavel nu rămânea mult în odaie. Îi era greu să reziste ispitei de a căra cu nemiluita pumni în cap stârpiturii de om ce i-a luat-o pe Mălina. Pentru ca lui să-i crească inima şi speranţa, îi fusese suficient să vadă că Mălina nu se aşeza niciodată lângă bărbatu-său, iar dacă îi adresa vreo vorbă – vorbă rece dar politicoasă – era doar de circumstanţă.

        Uneori lucrurile şi faptele vin în întâmpinarea dorinţelor noastre fără ca noi să mişcăm un deget, dar dacă ele nu vin până la capăt nu le mai putem clinti oricâte eforturi am face. Mălina era o fiinţă delicată în gesturi şi în vorbe. Părea reîncarnarea unei prinţese persane ce s-a ferit toată existenţa ei de intrigi şi rivalităţi, de corvezi şi griji. O dârvală, oricât de mică ar fi fost, o secătuia de energie. În primăvara aceea, bărbatul-său plecase undeva departe la muncă şi îi lăsase în seamă prăşitul grădinii. Numai gândul că avea atâta de trudit îi alunga liniştea călduţelor nopţi. Dimineaţa, când se scula din somn mai obosită de cum se culcase, ieşea pe prispă şi se uita peste grădina ce se întindea până în vale şi se căina cu voce joasă când descoperea că minunea nu se împlinise:

         – Vai-vai, lele-dragă, da’ cât mai am de prăşit!...

         Trebuia totuşi să ia o hotărâre, fiindcă buruienile sufocau deja păpuşoii, iar soacră-sa făcea din ce în ce mai des aluzii. Trecând pe la poarta ei o căruţă goală – şi poate că acesta era semnul pe care îl aşteptase de la Dumnezeu – o opri şi îi ceru căruţaşului să-i ducă lada de zestre, cele două bulendre şi păretarul colorat, lung de cinci-şase coţi, înapoi la casă părintească. Ea rămase puţin în urmă să lege în două-trei boccele restul de zestre. Ajunsă în faţa casei părinteşti, îşi găsi lada în drum şi poarta legată cu zece sârme. În bătătură, mai ceva ca un cerber, cumnată-sa tuna şi fulgera cu o răutate de neînţeles pentru Mălina:

         – Du-te înapoi, fa, că de asta eşti muiere – să fii călărită şi oropsită de bărbat!

          Mălina nu ştia cum de aflase cumnată-sa unul dintre secretele ei şi asta o dezorientase mai mult decât faptul că părinţii nu-i luau apărarea, dezlegându-i poarta. Pentru ei, ca pentru orice părinţi de altfel, o fiică divorţată însemna o opincă pusă pe obrazul curat, mai ales că nu aveau ce să reproşeze ginerelui. Şi mai însemna, poate, înspre viitorul imediat, garduri pişate de toţi fătălăii satului.

Ca şi cum ar fi avut un plan de rezervă la care ar fi chibzuit din timp, Mălina îşi luă boccelele şi plecă la casa surorii sale, Paraschiva.

         – Şi ce-o să zică Pavel, soră dragă?... întrebă îngrijorată aceasta.

         – Măcar până o pleca oleacă de acasă cumnata asta a noastră, mânca-o-ar norocul s-o mănânce…

          – Ştiu şi eu…

          Cu inimile înecate în borhotul îndoielii şi în sloiul fricii, s-au dus amândouă de au adus restul de zestre şi au pitit-o lângă vraful de lână din camera-magazie în care se mutase, de cum dăduse căldura, Pavel cu Paraschiva lui. În sâmbăta aceea, întorcându-se acasă, Pavel se arătă mai ursuz ca de obicei. Pesemne că întâlnise pe drum destui binevoitori care-l informaseră că Mălina, cumnată-sa, se mutase la el în bătătură. Nu închise bine poarta în urma lui că se şi răsti la Paraschiva, care-i ieşise în întâmpinare, supusă şi îndatoritoare:

         – Unde-i?!

         Paraschiva lăsă şi mai mult capul în pământ, căutând în mintea ei speriată cuvinte de început. Pe uşa casei bătrâneşti ieşi Mălina, spăşită:

          – Bre, lele-dragă, eu am rugămintea…

          – Măriuţa unde-i!?

          Pe aceeaşi uşă îşi făcu apariţia şi Măriuţa, mică şi la fel de speriată.

          – Numai dacă vă zăresc uitându-vă chiorâş una la alta, vă luaţi zborul de n-o să vi se vadă nici urma, nici umbra! le hotărî Pavel, aruncând la picioarele lor rucsacul cu hainele de schimb şi cu vreun kilogram-două de zahăr şi cu vreo sticlă de untdelemn din raţia lui de muncitor.

           Scrutându-le încă o dată cu privirea, să vadă dacă s-a făcut înţeles, plecă să-şi inspecteze casa. Din săliţă intră pe rând în cele două camere. Paraschiva făcuse treabă bună. Tencuise drept pereţii şi-i humuise cum puţine gospodine ar fi fost în stare. Pavel trase adânc în piept aerul cu miros de humă proaspătă, apoi îşi apăsă puternic fruntea pe unul din pereţi şi-l lovi uşor, dar apăsat, cu pumnii:

          – Mulţumesc, Doamne!

          Nu prea se ştie sigur pentru ce îi mulţumea lui Dumnezeu. Fie pentru casă, fie că o avea alături pe femeia dragă inimii lui. Cert este că se simţea împlinit.

          Cum firea tuturor lucrurilor de pe pământ este trecătoare, şi părinţii lui Pavel se stinseră de pe astă lume, ca două brânduşe pişcate de brumele toamnei. De bocit n-au fost bociţi. Bolile şi supărarea le împuţinaseră trupul şi-i îmbătrâniseră fără vreme. Pe de altă parte, nici timpul nu prisosea. Cei vii trudeau ca să termine căscioara Măriuţei, începută undeva mai în spatele casei noi, căci nu avea rost să tot cârpăcească ba acoperişul, ba pereţii, la şandramaua bătrânească. Iar ca să o păstreze pentru Mălina, fiinţă simandicoasă peste voinţa ei, nici nu se punea problema. Ea abia dacă intra singură în acea vechitură, ziua în amiaza mare, darămite să doarmă acolo, să locuiască acolo. De dormit, peste săptămână, dormea cu sora sa, în casa mare, iar sâmbăta şi duminica noaptea se ducea la Măriuţa în odăiţă, deşi Pavel o vroia aproape, în patul de lângă cel în care se culca el cu Paraschiva, că doar de asta îi făcuse Măriuţei odăiţa mică – să nu aibă unde se refugia Mălina. Refuzat atât de politicos, Pavel ar fi dorit palme şi bice, foame şi sete decât aşa cuvinte blânde împotriva cărora nu se putea mânia. Când văzu că propunerea lui ca Mălina să-şi facă sobă în cealaltă cameră a casei, a fost refuzată – şi cum, Doamne iartă şi ajută pe toată lumea, să nu fie aşa, că doar aceea era „cas’-cea-mare”, era odaia în care se ţineau lucrurile bune, era odaia în care se primeau oaspeţii de vază, era odaia în care se primea preotul cu Ajunul şi Boboteaza – el hotărî, dar planul era clocit de mult în mintea lui, să facă o căsuţă ceva mai modestă şi mai intimă. În dimineaţa acelei duminici de primăvară târzie, luminoasă şi răcoroasă, bătu patru ţăruşi în pământ ce închipuiau un dreptunghi cu lăţimea de trei metri şi jumătate şi cu lungimea de vreo opt metri. Entuziasmat, o chemă pe Mălina să-i aprobe planul. Aceasta, chiar dacă sorbea din ochi ideea, n-ar fi dorit să se îndatoreze, neştiind că ea era regina pentru care Pavel ar fi murit bucuros. El insistă să-i confirme şi prin grai bucuria ce i-o citea pe chip:

         – Da, lele-dragă… Păi cum să nu fiu mulţumită?...

         – Asta-i odaia ta şi astălaltă e a mea!

         – Vai, lele-dragă, eu nu stau în odaia de la drum…

         Gândul că Mălina ar fi putut locui în camera dinspre drum îl umplu de gelozie. Cum de nu cugetase înainte la asta?

Pe nesimţite veni vremea când se mutară în căsuţa nouă. Luminate doar cât trebuie, de câte două ferestruici, camerele erau aşa cum şi le-a dorit Pavel – modeste şi intime. Casa mare îi devenise străină şi rece. Faptul că o ştia pe Mălina dincolo de peretele subţire, dormind ca o prinţesă imaculată, îl făcea să rămână ore întregi cu ochii deschişi în noapte, gândind la fantasme, pândindu-i un scâncet în somn, o şoaptă. Astfel renunţase de mult să-i mai aducă omagiul lui de soţ Paraschivei. Aceasta se resemnase uşor, mai ales că plodul pe care-l născuse avea coloana strâmbă, cu vertebrele gâtului cufundate în cutia toracică, asemănător unui pelican în zbor.

         Chinuit încă era Pavel. Mai uşor i se părea să construiască nu o casă, ci un palat pentru Mălina, decât să ajungă la inima ei, la graţiile ei, cu gingăşie şi tandreţe. Când consideră că planul e şlefuit pe toate feţele şi că e copt în jarul tenacităţii şi-al răbdării, îşi chemă soţia, arătându-se mai nemulţumit ca de obicei:

         – Paraschivă, ia de ici nişte parale şi du-te de plăteşte liturghii, că alde tata şi mama or aştepta la vreo vamă şi n-or putea-o trece de nu-s pomeniţi de ăştia vii. Mai ţine, plăteşte şi pentru noi, c-om face păcate cu gândul şi cu fapta. S-o iei şi pe Măriuţa ca să plătească şi pentru bietul frăţâne-meu, Dumnezeu să-l ierte. Iartă-ne Doamne pe toţi! mai adăugă Pavel, făcându-şi semnul crucii.

         Rămas singur, o chemă pe Mălina să aibă grijă de prunc. Aceasta căută să-l ia şi să-l ducă la ea în cameră, gândind că Pavel ar dori să picotească.

         – Lasă-l aici şi vezi de-l adoarme! şopti Pavel, dar vorba ieşi prea poruncitoare, prea rece.

         Pruncul, sătul şi legănat pe picioare, adormi pe loc.

         – Pune-l jos, că-l învăţaţi foarte alintat dacă-l ţineţi mereu pe picioare! Nici la apă n-o să vă lase să mai ieşiţi… rosti apăsat Pavel.

          Mălina se strădui să aşeze pruncul pe pat fără să-l trezească. Pavel se apropie uşor de ea, îşi trecu o mână pe sub genunchii rotunzi, acoperiţi de catrinţă, şi o ridică în braţe cu intenţia de a o duce în patul celălalt:

           – Ce copii frumoşi mi-ai fi făcut tu mie, Mălino…

           – Frăţioare, nu mă face să mă urăsc!...

           – Nu sunt fratele tău! răbufni Pavel, şi-i dădu drumul de la înălţime în patul care, parcă în ciudă, scârţâi vesel.

          În somn, pruncul oftă a uşurare. Pavel se opri ameninţător asupra lui:

          – Piază rea!

          Cu un pumn i-ar fi strivit ţeasta fragilă, iar pe Paraschiva ar fi sugrumat-o ca pe un pui de năpârcă ieşit din găoace. Toate acestea le-ar fi făcut fără să clipească dacă Mălina nu ar fi fugit de la el, oripilată de înfiorătoarea faptă. Ce mult ar fi dat să aibă o altă fire care să-i arate calea spre inima femeii dragi… Prufnind ca un taur furios, ieşi afară, sorbi cât ai clipi două ţigări, una după alta, însă tot nu găsi liniştea necesară. În soare strălucea lama toporului înfipt în cioata pentru mărunţit lemne. Se apropie de el, îi prinse coada şi plin de mânie se apucă să toace crăcile uscate din stivă.

           Când lumea se întorcea de la biserică, el era îngropat până la brâu în surcele, dând prilej de bârfe, precum că „domniţele” nu-s în stare nici să-şi taie singure lemnele, „că tot bietul Pavel, săracul...”

           Chiar dacă a fost descurajat cu atâta candoare, în noaptea aceea bătu discret, dar insistent, în geamul dinspre grădină, de la camera Mălinei. Ca o dropie ascunsă la rădăcina ciulinilor închirciţi, când pe lângă ea trece vânătorul cu ogarul amuşinând, Mălina rămase nemişcată, cu inima cât un purice. Eşuând şi în această tentativă, Pavel intră la el în cameră. Simţind-o pe Paraschiva veghind, se sperie la gândul că tot satul ar fi putut veghea în rând cu ea:

             – M-a pălit pântecăraia, minţi el încruntat.

             Dacă ar fi râvnit-o numai el, tot i-ar fi fost mai uşor, însă toţi bărbaţii jinduiau la nurii ei nedezmierdaţi. Unii şi-ar fi lăsat casa şi copiii, alţii şi-ar fi dat toată averea ca să poată spune că a trecut, măcar o dată, prin aşternuturile încălzite de gingaşele forme. Lăudăroşi s-ar fi găsit, poate, să se desfete cu dulci cleveteli la vreo masă din bufet, de n-ar fi riscat să fie scuipat în ochi de către ceilalţi comeseni. Şi câţi flăcăi, din câte sate, şi câţi bărbaţi mai tineri ori mai copţi, divorţaţi sau văduvi, nu ar fi cerut-o în căsătorie dacă pe primii aspiranţi nu i-ar fi descurajat cu blândeţea ei ce supunea.

         Fie că facem fapte mari, fie că ne ţinem de banalul cotidian, timpul tot trece. Pentru Pavel, rutina consta în munca la pădure cu ţapina. Tăcut era ziua în mijlocul echipei lui de ţapinari şi retras într-un colţ al dormitorului comun în zilele în care urgia nu-i lăsa să iasă în parchet. În fiecare seară de luni, cu faţa la perete, ca într-un ritual sacru, asculta la un mic tranzistor teatrul radiofonic. Făcea asta fiindcă ştia că acelaşi lucru îl face şi Mălina acasă, alături de Paraschiva şi de Măriuţa. Cândva le aduse un radio cu lămpi şi, impresionată de prima piesă de teatru difuzată, Mălina i-o povesti, din fir până-n aţă, retrăind toate stările personajelor. De atunci, această plăcere divină îi umplea fiecare după-amiaza de duminică. Chiar dacă, ceva mai târziu şi în secret, îşi cumpărase acest radio portabil, nu renunţă la ritualul lui duminical. Când retrăia aceste momente sublime ori când îşi amintea de mica lui ghiduşie, scăpa un zâmbet larg în colţul gurii. Câteodată tovarăşii lui îi surprindeau surâsul şi atunci râdeau de el ca apucaţii:

           – Uite, bă, nea Pavel iar se gândeşte la muierile lui…

           Bolborosind câte ceva, acesta le întorcea spatele cu ascendenţă.

           Când vreun ţapinar decreta ritos că nu iese în pădure, în acea zi, fiindcă i-a apărut o femeie goală în vis, Pavel zâmbea contemplativ, şi-n acele clipe ar fi vrut să le spună că el o visa pe Mălina seară de seară. Şi o visa goală-goluţă aşa cum o văzuse în vara aceea când luase concediul la început de iulie, şi acel întâi se nimerise în miez de săptămână, iar el intră în gospodărie sărind pârleazul din fundul grădinii. Atunci o zări, în spatele casei, în hârdăul mare, pe Mălina îmbăindu-se. Doamne, nu şi-ar fi putut niciodată imagina că poate să existe forme atât de rotunde, sfârcuri atât de reliefate şi maronii, piele atât de albă şi cârlionţi negri atât de strălucitori… Aşa o visa mereu: mângâindu-se provocator cu săpunul, în razele orbitoare ale soarelui, ca şi cum ar fi ştiut că el e spectatorul unic şi favorit, el e maharajahul stăpân peste viaţa şi voinţa ei, iar ea e baiadera-baiaderelor. Şi mai era ceva pentru care mulţi şi-ar fi dat zile din viaţă: tot într-o după-amiaza de vară, o gaie plana, sus de tot, în spirală strânsă chiar deasupra curţii lor, cu un şarpe în cioc. Secătuită din cauza fricii, Mălina ştiu că nu are puterea să ajungă la adăpost în una din case, aşa că se aciuă la pieptul lui Pavel. Acesta o strânse puternic de-i simţi toate cărnurile împungându-i cămaşa care luase foc pe el. Chiar şi pentru atâta lucru s-ar fi ştiut pizmuit de o armată întreagă de bărbaţi, iar atuul lui în faţa lor ar fi fost incomensurabil.

          Seară de sâmbătă luminoasă avea numai atunci când, intrând în curte, o vedea întâi şi-ntâi pe Mălina. Când se întâmpla ca aceasta să nu fie acasă, tot sfârşitul de săptămână era compromis, iar a doua zi reprezentaţia nu avea succesul deplin, deşi prestaţia protagonistei era, ca de obicei, la superlativ. Desigur, lui Pavel i-ar fi plăcut să o ştie dependentă financiar de el, însă Mălina se dovedi a fi măiastră în croşetatul brizbizelor, uşoare şi transparente ca spuma cascadelor. Din mâinile ei, puloverele ieşeau subţiri şi fine de jurai că nu a folosit lână de oaie, ci doar mohair sau păr de lamă, iar la alcătuitul altiţelor nu o întrecea nimeni. Bănuţii câştigaţi în felul acesta îi erau mai mult decât suficienţi, contribuind la întreţinerea gospodăriei, dar mai ales la creşterea nepoţelului ei scump. O umbră în sufletul său, dacă firea i-ar fi fost mai lumească, ar fi putut să fie faptul că, având cununa desfăcută, nu era solicitată să facă năframe de împodobit brâul mirilor şi ploştile vorniceilor de la nunţile satului.

           Deşi femeile începuseră să se emancipeze, purtând, în loc de catrinţe, fuste din stambă şi tercot, iar cele mai curajoase se îmbrăcau chiar cu pantaloni, Mălina a rămas tot la hainele ei simple, dar elegante. Renunţa la puloverul negru sau alb, mai gros ori mai subţire, doar vara când era foarte cald, rămânând în iia de bumbac sau de in, împodobită discret cu altiţe din arnici alb sau, mai rar, galben. Catrinţa din mătase neagră, cu fire de beteală asortată, îi înfăşura partea de jos a corpului, reliefând fesele ridicate şi coapsele prelungi, după care oftau până şi notabilităţile comunei. Pavel se ştia privilegiat că o are pe Mălina în curtea sa, însă pizmuia şi el pe cineva – pe fostul ei soţ. Piticania aceea posedase tainiţa sculptată în ambră solară şi doar el desfătase rubinul celest. La rândul lui, fostul soţ, tânjea după ea şi n-ar fi spus nimic rău la adresa ei. Cum, Doamne păzeşte, ar fi putut să spună ceva, când actuala soţie era o gloabă de femeie urâtă şi acră? Şi totuşi, fără voia ei, Mălina se păstra în atenţia consătenilor. O parte din femei o bârfeau cu invidie fiindcă o ştiau râvnită, în taină, de soţi; cealaltă parte o desconsidera, ca pe o mironosiţă, căci se putea păstra curată. Bărbaţii, la rândul lor, se urau reciproc pentru neputinţa de a-i suci minţile. Şi îl urau şi pe Pavel căci, credeau ei, prin fidelitate, ea îi arăta recunoştinţa faţă de generozitatea de care a dat dovadă odinioară. În mod pervers, şi Pavel îi avea la ficaţi pe molâii de consăteni. Dacă el ar fi aflat că la uşa Mălinei ar fi nechezat vreun inorog sau vreo mârţoagă răpciugoasă, ar fi avut asupra ei un motiv de şantaj. Dar aşa?... Ofticaţi, unii învinuiau şi mediul cu iz de serai în care Mălina trăia. Doar la prima vedere cele trei femei din bătătura lui Pavel dădeau senzaţia unui mic harem, unde favorita, sau „Lele-dragă” după cum i se spunea pe la spate Mălinei, nu era lăsată singură nicio clipă, căci ea de multe ori îşi lua lucrul de mână şi îşi vizita rudele mai dragi, prietenele mai norocoase.

         Impresia de mic serai fu întărită, într-un târziu, şi de prezenţa unui eunuc. Alungat din preajma nepoţeilor săi, Dumitru, om năuc, se aciuă pe lângă soră-sa, Măriuţa. Văzând că Mălina nu era speriată de noua prezenţă, ba dimpotrivă arăta multă înduioşare, Pavel nu zise nimic despre acest ultim eveniment. La urma-urmei, nu avea să-l poftească la masa lui şi nici foc în sobă nu avea să-i facă din grămada sa de lemne, cum de altfel proceda şi cu Măriuţa, însă când l-a surprins spionând-o pe Mălina, s-a înfuriat atât de tare încât l-a luat de gulerul puloverului, l-a izbit de tulpina unui măr şi i-a şuierat în ureche:

          – Dacă te atingi de ea, îţi pun o piele de capră în cap şi te bat până te omor!

Cât era el de zdrahon, lui Dumitru i se muiară picioarele şi se ghemuiră la rădăcina mărului, sughiţând înfricoşat, ca un copil ce tocmai încasase un potop de pumni.

Dacă era ceva cu care să-l sperii de moarte pe acest munte de om, atunci acel ceva era capra şi tot ce amintea de ea. Toate astea i se trăgea de pe vremea când, flăcăiandru fiind, într-o noapte l-au luat câţiva flăcăi la furat de piei de capră neargăsite. Stăpânii târlei, flăcăi şi ei, înţeleşi în prealabil cu tovarăşii lui Dumitru, l-au prins doar pe acesta, i-au pus pe cap o piele din cele şterpelite de el, iar cu nişte jordii loveau în glumă pielea care, în urechile lui, bubuia mai ceva ca tunurile de la Turtucaia. Din acea joacă prostească Dumitru a rămas cu mintea stricată. Acum era un malac bun de nimic, dar cu totul inofensiv. E adevărat că femeile se fereau să-l întâlnească pe coclauri sau pe poteci retrase, fiindcă atunci Dumitru se oprea din drumul lui fără de ţintă, făcea un pas-doi din cale, cântărea din ochi femeia, ca şi cum ar fi fost trimis de sultan să facă noi achiziţii, şi-i zicea blajin:

         – Frumoasă mai eşti!...

          Dacă nu se pierdea cu firea, femeia se prefăcea că îşi cheamă soţul, îndemnându-l s-o prindă din urmă. În mintea lui puţină, Dumitru nu-şi dădea seamă că fusese păcălit, iar dacă se întâmpla ca într-adevăr soţul să fie prin preajmă, atunci când dădea cu ochii de el, Dumitru îi zicea încântat:

         – Frumoasă femeie ai!

          Întotdeauna cei gratulaţi răspundeau cu o glumă sau cu un zâmbet. Acum nu înţelegea de ce Pavel l-a ameninţat cu pielea de capră când se uita prelung după „Lele-dragă”.

          Târziu şi nu prea, a venit dimineaţa când şi Pavel a refuzat să iasă din cabană, fiindcă noaptea visase o femeie goală. Alta decât Mălina. Femeia din vis îi flutura Decizia de pensionare. Îşi părăsi tovarăşii de trudă ca pe nişte străini întâlniţi într-o gară. Totuşi, le lăsă ca amintire radioul său. Graba de a ajunge la el în bătătură nu era întrecută de nimic. Vroia ca să supravegheze îndeaproape regatul său, chiar dacă pe lungul drum, Dumitru şi Măriuţa se opriseră să se odihnească ceva mai mult, chiar dacă Paraschiva se îngrăşase peste măsură şi îmbătrânise, iar fiul său, matur de acum, câştiga cu greu nişte amărâţi de bani pe care îi lăsa prin cârciumi, unde îşi îneca tristeţile concrete, pentru el toate acestea nu contau. Mălina, Mălina rămaseră tânără şi ispititoare! La această nestemată jinduia. Când intră în curte, afişă mina cea mai veselă, aşa că de pe chipul Paraschivei şi al Mălinei dispărură îngrijorarea pricinuită de întoarcerea pe nepusă masă a lui Pavel. Acesta nu le mai aruncă rucsacul la picioare, aşa cum făcuse o viaţă, ci le cuprinse de mijloc şi, în timp ce le conducea spre uşă, le dădu vestea cea mare.

         – Ei, uite că am îmbătrânit şi noi, lele-dragă…

         Cu siguranţă, Pavel ar fi ignorat remarca dacă ar fi venit de la Paraschiva:

         – Ba, suntem tineri! Suntem tineri! zise Pavel optimist, apăsându-şi degetele pe şoldul cărnos al Mălinei, repetând pentru a câta oară în gând planurile viitorului imediat.

           Parcă dorind să nu o vadă nimeni bătrână, în iarna aceea Mălina contractă o pneumonie acută şi muri după câteva zile. În primă instanţă, Pavel se împotrivi să fie adus preotul să o mărturisească şi să o împărtăşească, ţipând că acesta e o strigă, o cobe care nu face altceva decât să lase uşa deschisă pe unde să intre moartea. Peste voia lui, şi era pentru prima oară când i se încălca o poruncă, preotul fusese chemat. Iar când bocetele femeilor se ridicau tânguitoare la Cer, el se cutremură de spaimă şi de singurătate. Abia seara târziu, după ce Mălina fusese îmbăiată, primenită şi aşezată frumos pe catafalc, în „cas’-cea-mare”, Pavel cuteză să urce la ea. Fiecare pas i se părea că-l face spre buza propriului mormânt, spre propria moarte. Când din prag o văzu pe Mălina atât de frumoasă şi senină, de parcă era mireasă – mireasa aşteptată toată viaţa! – inima nu-i mai rezistase şi cu un oftat prelungit Pavel se prăbuşi pe podeaua păstrată nouă. Câteva rude l-au luat pe braţe şi l-au dus în odăiţa lui. Preotul venit să ţină o slujbă la căpătâiul Mălinei a fost nevoit să facă întâi maslu pentru Pavel, să-l împărtăşească şi să-l mărturisească. Încrâncenat, Pavel îşi ţinea fălcile strânse, refuzând până şi sfânta împărtăşanie, darămite mărturisirea vreunui păcat. Nici când Mălina fusese aşezată în coşciug şi scoasă pe năsălie din casă, în ţipete de disperare, nu se clinti din pat. De altminteri, în cortegiul funebru, oricât ai fi căutat, nu găseai nici un bărbat de vârstă apropiată cu defuncta. Doar la urmă de tot, un om mărunţel şi sur la cap îngâna un bocet, ignorând viscolul.

         Pavel bolea nemângâiat. Pierderea îl transformase într-o lăuză suferindă de septicemie. Fiul său, din raţiuni practice, se mutase din casa mare în fosta odăiţă a Mălinei, ignorând dorinţa expresă a lui Pavel de a păstra acea odăiţă aşa cum o lăsase frumoasa şi delicata ei locatară.

         De mâncat, mâncau toţi trei – fiu şi părinţi – la aceeaşi masă. Deşi bucatele erau procurate cu greu de nefericita odraslă, Pavel picura otravă printre dumicaţi:

         – Nu mai mânca aşa mult, fa, c-o să te sufoci în somn!...

         – Las-o, măi tată, să mănânce cât îi trebuie…

         – Da’ nu din pensia mea!

         – Cât îmi dai că o să fac să primeşti doar jumătate din pensie, iar cealaltă jumătate să-i vină mamei pe un cupon separat?

          – Nu se poate! Doar eu am muncit pentru pensioară!

          Cearta dintre tată şi fiu continua pe un ton scăzut, în timp ce Paraschiva se ridica lăcrimând de la masă. Biata de ea n-ar fi mâncat deloc dacă nu ar fi simţit o slăbiciune continuă pe la genunchi şi prin braţe.

          Aflând de la poştaş, singura autoritate în care avea încredere, că pensia îi poate fi împărţită, Pavel renunţă la reproşurile verbale, însă era suficientă o încruntare discretă pentru ca Paraschiva să se ridice de la masă.

           – Bine faci! Bine faci!... se grăbea Pavel să o laude. Osânza care îţi înconjoară inima te-ar putea sufoca în timpul somnului…

          Într-adevăr, Paraschiva a murit asfixiată în somn. De data aceasta, Pavel ceru să fie urcat în căruţa care ducea sicriul Paraschivei la groapă. După ce s-a sfârşit prohodul şi după ce aproape toţi însoţitorii blândei Paraschiva s-au retras, Pavel a început să bocească patetic, privind mai mult înspre crucea de alături, a Mălinei, decât spre noua cruce:

          – Lăsaţi-mă aici! Lăsaţi-mă să mor aici!... Lăsaţi-mă lângă fetele mele!...

          Când se termină totul în legătură cu înmormântarea şi cu praznicul, fiul său se înfăţişă în odaie şi-i zise:

          – Să nu te aştepţi să-ţi aduc la pat mâncarea, cu atât mai puţin găleata, aşa cum făcea proasta de mama – care, între noi fie vorba, numai Dumnezeu şi matale ştiţi cum a murit – şi în nici un caz n-o să-ţi cumpăr mâncare din banii munciţi de mine. Dai bani, mănânci; nu dai bani, basta!

           – Mă horopseşti, tu, fiul meu?! întrebă Pavel, cerşind din ochi compătimire de la fiul său.

           Acesta, zâmbind dispreţuitor, plecă pe coclauri să-şi poată aminti în tihnă de bădiţa Dumitru, de tuşa Măriuţa, de Mălina Lele-dragă şi de buna lui mamă…

[Corina Militaru]

Ce sa spun... cand este talent, se vede de departe. La tine s-a varsat sacul cu talent?  L-ai luat pe tot?

Mi-a placut mult.

Cu drag,

[Viorel Croitoru]

Acțiune realistă, tristă, tradiții, mod de viață frumos ”desenat” captivant. Iubirea simplă a omului durificat de muncă, suferințele, se amestecă cu brutalitatea egoismul și poftele eroului principal. Deosebit de frumos, felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc mult, Corina!

Poate că e vorba de talent, dar, te asigur, şi de multă, multă muncă. Îmi corectez un manuscris şi de 50 de ori. După ce l-am tipărit, nu am curaj să-l citesc - dacă dau de greşeli sau de stângăcii?!

Corina Militaru a spus :

Ce sa spun... cand este talent, se vede de departe. La tine s-a varsat sacul cu talent?  L-ai luat pe tot?

Mi-a placut mult.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Ion Lazăr da Coza, prozator deosebit de talentat şi de minuţios în scrierile sale, în ceea ce priveşte respectarea limbii române, vine cu povestiri reale ale satului, din timpuri mai îndepărtate, unde legea nescrisă de la sat era respectată. În special, cea în care femeia trăia cu frică de bărbat şi de Dumnezeu şi doar el, bărbatul conducea gospodăria, după regulile stabilite doar de el. Destinele personajelor sunt întotdeauna apăsate de probleme, diversificate după natura subiectului. Moş Pavel, deşi ar fi trebuit să fie fericit cu trei femei, are un destin zdruncinat pe tot parcursul vieţii şi sfârşeşte aşa cum a trăit. De fapt, greşelile lui din viaţă se întorc împotriva sa ca un bumerang.

Prezentarea într-un mod absolut natural lumea de sentimente si de gânduri a ţăranului, limbajul pitoresc prin care acesta se simte în albia lui, dau valoarea cuvenită prozei acestui autor, îndrăgostit de epic, de care ne punem bucura în paginile site-ului.

Am recitit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Se simte si munca. Dar fara talent ce inseamna munca? Este adevarat si ca, fara munca talentul se risipeste. Incerc sa-ti urmez exemplul si sa-mi cultiv rabdarea de a cizela textele scrise. Poate o sa reusesc. Deja am revizuit o parte dintre textele postate aici, dar observ ca si tine ca, la fiecare recitire gasesc ceva de modificat.

Cu pretuire,
Ion Lazăr da Coza a spus :

Mulţumesc mult, Corina!

Poate că e vorba de talent, dar, te asigur, şi de multă, multă muncă. Îmi corectez un manuscris şi de 50 de ori. După ce l-am tipărit, nu am curaj să-l citesc - dacă dau de greşeli sau de stângăcii?!

Corina Militaru a spus :

Ce sa spun... cand este talent, se vede de departe. La tine s-a varsat sacul cu talent?  L-ai luat pe tot?

Mi-a placut mult.

Cu drag,

[Ion Lazăr da Coza]

Te încurajez din tot sufletul să faci aşa cum ai spus aici, Corina.

Un text tipărit nu-ţi mai aparţine.

Corina Militaru a spus :

Se simte si munca. Dar fara talent ce inseamna munca? Este adevarat si ca, fara munca talentul se risipeste. Incerc sa-ti urmez exemplul si sa-mi cultiv rabdarea de a cizela textele scrise. Poate o sa reusesc. Deja am revizuit o parte dintre textele postate aici, dar observ ca si tine ca, la fiecare recitire gasesc ceva de modificat.

Cu pretuire,

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumiri, Viorel!

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc mult, Sofia Sincă!

Comentariile tale onorează pe oricine, cu atât mai mult pe mine.

Sofia Sincă a spus :

Ion Lazăr da Coza, prozator deosebit de talentat şi de minuţios în scrierile sale, în ceea ce priveşte respectarea limbii române, vine cu povestiri reale ale satului, din timpuri mai îndepărtate, unde legea nescrisă de la sat era respectată. În special, cea în care femeia trăia cu frică de bărbat şi de Dumnezeu şi doar el, bărbatul conducea gospodăria, după regulile stabilite doar de el. Destinele personajelor sunt întotdeauna apăsate de probleme, diversificate după natura subiectului. Moş Pavel, deşi ar fi trebuit să fie fericit cu trei femei, are un destin zdruncinat pe tot parcursul vieţii şi sfârşeşte aşa cum a trăit. De fapt, greşelile lui din viaţă se întorc împotriva sa ca un bumerang.

Prezentarea într-un mod absolut natural lumea de sentimente si de gânduri a ţăranului, limbajul pitoresc prin care acesta se simte în albia lui, dau valoarea cuvenită prozei acestui autor, îndrăgostit de epic, de care ne punem bucura în paginile site-ului.

Am recitit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Mateuţ Stela]

În câteva cuvinte: este o poveste captivantă ce nu-ţi permite să o părăseşti înainte de a fi parcursă în întregime. Mi-a plăcut mult.

Cu respect Stela Mateuţ

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumiri, Stela, pentru cuvintele-ţi calde!