Moara din pădure

[Exemplu de Titlu]

Nea Şerban, era bătrân, luptase în războiul de la 1877, apoi venise acasă. Avea vreo 35 ani atunci.Se căsătorise, dar femeia lui murise tânără, dăduse naştere la un băiat care plecase şi ăla tânăr de acasă. Acum aflase că are un nepot pe la Iaşi, nu venise niciodată la el; dar îi trimitea scrisori uneori însoţite de sume modeste de bani, iar la un moment dat o poză, era un bărbat trecut de 20 ani. Semănau că două picături de apă.Se mândrise în tot sătucul cu nepotul. Dar ce folos, probabil nu avea să-l vadă nicicând.

Pe la 1907 când cu revoltele ţărăneşti, boierul lor a stat liniştit. Ţăranii nu se ridicase împotriva lui. Boier Iacob era un om dur, de un realism aspru, cinic adesea, dar cinstit şi onorabil.Şi avea principiu că dacă eşti om cu el şi el te cinsteşte, dacă nu, nici el. Dar încă de la 1902, împărţise pământ la toţi ţăranii din sat,oricum erau cel mult vreo 40 de familii.

Moş Şerban era harnic în ciuda vârstei, avea o casă pe care o construise singur, în ani buni, din piatră de rău şi lemn dur, nici mare nici mică, cu anexe, o livadă mare cu copaci frumoşi şi o bucată largă de pământ în spatele casei, un coteţ şi un grajd mic unde ţinea un măgăruş şi un câine pe care îl găsise în câmp. Erau singurii lui tovarăşii. Apoi pe la 1916 primise o telegramă că murise nepotul sau, se stingea neamul, dar asta e viaţa. Nu spuse însă la nimeni nimic, ţinu vestea pentru el.

Boier Iacob îl plăcea, îi dădea de lucru când se ivea ocazia, uneori şi când nu. Tot satul îl ştia pe Şerban, sau cum îi ziceau ei „taica soldăţel.”; că ştiau că fusese la război. Tot satul îl plăcea, unii îl mai chemau la lucru cu diverse chestii, era priceput, nu era lucru să nu ştie să facă, unde punea mâna, înflorea locul; liniştit, muncitor şi îndemânatic.

Singura care nu-l putea înghiţi era coană Sevastiţa, preoteasa,o femeie la vreo 50 de ani, dar fie vorba între noi, ea nu suferea pe nimeni. Nimic nu-i plăcea, nimic nu o bucură, nici averea, nici traiul liniştit. Veşnic mâncată de ciudă, de invidie. Doamne fereşte să aibă careva mai mult, sau să fie mai mulţumit. O apuca năduful. Iar pe moş Şerban îl muşca de fund ori de câte ori prindea ocazia. Dar lumea o ştia pe coană preoteasa ce soi este. Ziceau ca ea şi îşi vedeau de ce vor ei. Exact lucru dracu în casa popii, asta era coana Sevastiţa.

 

La marginea satului, se construise o moară nouă, pe râu. Însă în drum spre ea, era moară veche, abandonată de mult, de când era el copil, poate de dinainte. O moară mică, caun turn alb, cu o cameră jos, şi una sus, pe răul din pădure. Nimeni nu se ducea acolo, umblă vorba că uneori în serile de vară râul ar curge invers, dar rar de tot; şi atunci în noapte, apa e ca o lumină fină, palidă şi luminează locul ca şi când sub valurile sale ar fi ars mii de lumânări plăpânde.Şi tot aşa, şi roata se învârtea invers şi scotea o muzică dulce, nepământeană. Locul era verde mereu, apa limpede, animalele pădurii veneau adesea să se adape acolo, dar oamenii ocoleau locul. Moara se afla pe pământul nimănui, nici al boierului, nici al vreunui ţăran proaspăt căpătuit. În pădure, pe râu, în loc verde şi uitat.

Nea Şerban trecea pe acolo în drumurile sale, către moară cea nouă, lui nu-i era frică dar nici nu se ducea acolo cu bună ştiinţă.De data asta îl rugase boierul să meargă la moară noua să macine 4 saci de grâu. Toate bune şi frumoase, dar la întoarcere, se rupse zăgazurile cerului şi se porni o ploaie de vară, de îl udă la piele. Acoperise iute şi de grabă cu nişte pături sacii din mica teleguţa trasă de măgăruşul lui, dar văzu la marginea drumului, poteca veche spre moara uitată:

- De ce nu? Făina e de soi, păcat de ea.Şi cine ştie cât tine?

Trase teleguţa sub streaşina, bagă măgarul în cămăruţă de jos, apoi se opinti cu un sac, îl trase, îl târâi, îl baga în moară dar nu mai avu putere şi cu ceilalţi.

- D-zeu cu milă.

Camera era plină de praf, în amestec cu o pudră alb gălbuie, doar era moară, faină, mălai; deşi moară nu mai era folosită de pe vremea lui Cuza Voda. Acum trebuia să aştepte, roata de piatră se învârtea încă, scotea sunete molcome, că o pisică ce toarce mulţumită. Ploaie de vară, nu ţinu mult. Îşi luă catrafusele şi plecă apoi.Şi slava Domnului sacii erau uscaţi.

Boier Iacob îl aştepta. Îşi luă sacii, îi studie şi îl pufni râsul:

- Nea Şerban, ce făcui? Păi trei saci îi măcinaşi şi unu nu. E grâu curat încă.

- Păi boierule, eu am dat sacii, îi macină şi îi puse în căruţa morarul al tânăr.

- E, atunci asta e, trebuie să fi fost ciugulit iară, că bagă sorbu la rachiu, zâmbi boierul.

Îi întinse apoi două monede noi nouţe.

         - Pentru osteneala neica.

         -E mult boierule

        -  Lăsa aşa, că nu mai eşti tânăr.

         -Sărut mâna.

Se duse el spre casă, da ceva îl frământa. Fiecare sac îl urmărise, fiecare fusese cântărit şi măcinat şi tot aşa fusese pus la loc în teleguţa. Apoi doar unu îl băgase în moară veche cu el, ţinea minte că era sacul mai închis la culoare. Îi tot clocea mintea. Ceva nu era cum trebuie.

Trecu o zi, trecură două, mai trecură încă nouă.

- „Fie ce-o fi, eu mă duc la moară veche, trebuie să aflu ce şi cum.”

Îl trăgea aţa acolo.Pe la ora de prânz ajunse. Îşi luase dulăul bătrân cu el, merse pe jos. Odată ajuns dădu ocol morii, intră, îşi trase o ladă veche, uitată de cine ştie când şi se aşeză:

-  „Ai de păcatele mele. Moş nebun, acum la bătrâneţe ai ajuns să dai în mintea copiilor, crezi în poveşti.”

Dar aerul era răcoros, apa trecea din ce ce în ce mai repede. Roata se opri preţ de o clipă, apoi o luă invers, rotind din ce în ce mai repede înapoi. Moşul simţi o toropeală dulce, ca un alint, ca o mângâiere. I se păru că trecuse câteva clipe, dar soarele coborâse bine când îşi reveni. Mai era vreme până la apus.Ca prin vis însă îşi văzu dulăul, de fapt un căţelandru care se bucură la el.Se ridică, infinit mai sprinten, fără dureri, drept şi mândru, ca un stejar.Şi se văzu în cioburile de geam. El ca la 20 de ani.Se pipăi, îşi scoase cămaşa, îşi privi braţele, pieptul, dar erau netede, frumoase, nu cu pliuri şi căzute; şi părul era negru. Îşi baga adânc în gură un deget, dar dinţii erau acolo, albi, frumoşi, toţi. Roata se opri iar în loc, apoi şi luă cursul normal, scârţiind din toate cele. Ieşi repede de acolo.

Îşi lua câinele şi plecă spre casă, dar pe drum îşi dădu seama că nu are ce căuta acasă. Avea un ciob de oglindă la el în traistă, se privi din nou. Cine să creadă că el e nea Şerban. Oricum nu mai ieşise din casă de vreo câteva zile, la fel de bine putea să şi moară ca nu ştia nimeni. Aşa că se duse glonţ la boier Iacob, care uimit îl primi cam cu îndoială. Dar nea Şerban ştia lucruri pe care doar el şi boierul le ştiau, făcu ce făcu şi îl convinse pe nea Iacob, că moşul lui plecase acum 4 zile la Iaşi, dar murise acolo. Venise acum aici să aibă grijă de casă şi să rămână, poate.Şi îl convinse bine, boierul îl ajută să facă actele de trebuinţă, mai ales că taica Şerban aduse în discuţie că fusese tâlhărit pe drum, se auzise de nişte hoţi pe acolo. Ia, uite aşa nea Şerban ajunse Şerban al tânăr, flăcăul moşului soldăţel. Frumos, muncitor, dar prea ascuns, prea la locul lui; doar la târg şi la munca de pe câmp îl vedeau. Era mândru şi iute ca un zmeu.

 

E, da când te mănâncă, trebuie musai să te scarpini. Aşa era şi coană Sevastiţa. Îi se aprinse călcâiele după flăcăul al tânăr, iar lui moş Şerban îi venea să râdă să moară în sinea sa, că după atâta vreme de-i făcuse toate relele acum îi cânta sub geam preoteasa. Dar el om cinstit îşi vedea de-ale lui, dar refuzul lui şi faptul că nu o scotea din „sărut mâna coană Sevastiţa” o scotea din minţi. Acum îl iubea, acum îl ura. Iar de îl vedea la horă că vorbea cu careva tânăr, turba preoteasă.Ca de, ea 50 de ani, el 20. Cum să se uite la el? Ajunsese de râsul satului, se sulemenea doar doar o fi mai frumoasă. Nu era.

Dar într-o zi se pare că o împunse necuratul de la spate, mai abitir ca oricând, îl urmări pe Şerban. Din când în când se mai ducea pe la moară veche. Să-i stea inima preotesei în loc când îl văzu gol, scăldându-se în rău, da nu-şi lua ochii de la el nici de frică. Mai apoi, flăcăul se îmbrăcă, îşi lua câinele după el şi intră în moară, preţ de câteva clipe. Dar ieşi de acolo parcă şi mai mândru şi mai frumos. O luă spre casă apoi, preoteasa tremura toată, doar să nu o simtă câinele.

Plecase dumnealui, dar coană Sevastiţa era ruptă de curiozitate, ce făcea el în moară veche? Dacă ascunde ceva.? Poate îi iese şi ei vreun ciubuc, dragoste dragoste da, dacă o fi rost şi de căpătuiala şi mai bine.

Se strecură ea în cameră, o cameră simplă, cu piatra de moară învârtind alene, după cântecul apei. Goală cameră, doar o bancă lângă geam, se aşeză să îşi tragă sufletul. Era mai obosită ca oricând, o luase cu somn, cu durere de cap, abia îşi mai trăgea sufletul; era precum o cloşcă pe ouă, îi cădeau pleoapele greu. Închise ochii pentru o clipă. Dar roata începu să se învârtă înainte repede, tot mai repede, de ziceai că o să sară din balamale, scotea un huruit precum tunetul.Se trezi coana preoteasa cu o sfârşeală în ea şi parcă o dureau toate de fusese bătută cu maiul nu alta.Se ridică cu greu, cu genunchii tremurând, abătută şi târându-se.

Cu chiu cu vai ajunse acasă, dar când să treacă pe poarta ieşi bărbat-su în uşă

          - Ce treabă ai maică?-

           - Ce maică boule? Ajută-mă să intru!!

           -Da nu ţi-e ruşine? Femeie bătrână vi la uşa preotului, îl faci bou şi mai vrei să fi şi ajutată.

O scoase pe sus din curte

 -Să îţi vezi de-ale tale babo.

Se îndreptă apoi spre boier, se gândi că dacă îi spune, poate îl face de ruşine; dar şi acolo când începu să spună ce avea pe suflet boierul o privi lung:

– Maică, nu ştiu cine eşti, de unde vi, da clar nu eşti preoteasă. Iorgule, Tănase, ia dă drumul la câini.

Nu mai înţelegea nimic. Apoi în sfârşit îşi văzu mâinile, pătate, cu degete întortocheate, era ca şi când acum le privea prima dată. Îşi puse mâinile în cap, dar acolo mai erau câteva şomoioage de păr, şi ăla alb murdar. Alergă cât putu de repede la moară veche, dar acolo nimic; spaţiu gol.Şi în oglindirea apei văzu o bătrână stâlcită de vreme, o relicvă care abia respira.

 

Moara veche nu mai este acolo, de ani şi ani mulţi şi buni, şi totuşi cei din sat povesteau că uneori, dacă o cauţi cu atenţie, moară îţi apare.

DOAR dacă vrea ea.

[Ada Nemescu]

Frumoasă poveste plină de tâlc!

unde ziceai că e moara? :))

aDa nemescu

[Ada Nemescu]

:)) când am întrebat unde este moara, a fost o glumă, vroiam să intineresc... dar merci pentru răspuns...

Este o istorie fantastică...

Spor și inspirație

Cojocel Valentin Radu a spus :

povestea e culeasa pe aria Valcea...eu doar am adaptat prin prisma mea

Ada Nemescu a spus :

Frumoasă poveste plină de tâlc!

unde ziceai că e moara? :))

aDa nemescu

[Chris]

povestirea buna, mai ales daca este culeasa din folclorul local, textul insa trebuie revazut ca redare si corectat. in primul paragraf sunt 3 "care"- prea mult

citit cu placere

[Chris]

pe vremuri se faceau corecturi si comentarii pe text, acum, din pacate, nu ne mai permite timpul. daca lasati putin textul sa respire dupa ce l-ati scris, observati si greselile si problemele de exprimare. nu le veti observa pe toate, tuturor ni se intampla cu propriile texte, dar cat de cat.

Cojocel Valentin Radu a spus :

Multumesc, poate sunt eu prea aerian cateodata..Am revrificat primul paragraf.Imi puteti da un copy paste? poate ratez eu ceva?..Multumec

Chris a spus :

povestirea buna, mai ales daca este culeasa din folclorul local, textul insa trebuie revazut ca redare si corectat. in primul paragraf sunt 3 "care"- prea mult

citit cu placere

[Ada Nemescu]

 ...un băiat care plecase şi ăla tânăr de acasă. Acum aflase că are un nepot pe la Iaşi, care nu venise niciodată la el; dar îi trimitea scrisori în care mai băga bani...

de obicei, domnule Cojocel Valentin Radu , interesul cititorului este de apreciat,

nimic mai nesuferit pe lume decât indiferenţa, nu există... în orice domeniu, oricând...:))

sunt sigură,  Chris  e de acord :))

Cojocel Valentin Radu a spus :

Multumesc, poate sunt eu prea aerian cateodata..Am revrificat primul paragraf.Imi puteti da un copy paste? poate ratez eu ceva?..Multumec

Chris a spus :

povestirea buna, mai ales daca este culeasa din folclorul local, textul insa trebuie revazut ca redare si corectat. in primul paragraf sunt 3 "care"- prea mult

citit cu placere