Locuitorul VI s.f.

[olteanu cristian]

    După două ore de somn adânc, Tea ridică încet mâna dreaptă şi îşi scoase de la ochi pânza aceea neagră. Însoţitoarea de bord o învelise cu un pled moale, pe care Tea îl pipăia neştiind cum apăruse în poala ei.

   -Am dormit ceva, zise ea cu voce domoală, ca după somn, arcuindu-şi spatele zvelt, cu capul proptit în speteaza fotoliului. Tu te-ai odihnit vreun pic, Nuc?

   -N-am putut, am zis cu o faţă serioasă. A trebuit să te apăr de furia celorlalţi pasageri. Au mers chiar la comandantul aeronavei şi i-au cerut să te debarce la Viena.

   -Ce tot spui acolo, făcu Tea ochii mari. De ce să mă debarce?

   -Pentru că sforăi îngrozitor, la un moment dat copilotul chiar a trecut să inspecteze motoarele.

   -Eşti un măscărici, avea dreptate Sol, îmi dete ea o palmă peste umăr ca pe o mângâiere. Şi pentru asta te iubesc din ce în ce mai mult.

   -Tea, tu şti ce e iubirea? am întrebat-o cu o urmă de emoţie în glas. Adică, vreau să spun, dintre un bărbat şi o femeie?

   -Nu, iubirea la care te referi nu mi-e cunoscută, dar îmi iubesc prietenii, iubesc sufletele calde şi cinstite, iubesc inocenţa copiilor...

    Ne-a întrerupt discuţia însoţitoarea de bord, care şi-a făcut apariţia de niciunde.

   -Doriţi să serviţi masa? peste patruzeci de minute o să aterizăm.

    Eu şi Tea ne-am privit şi am răspuns amândoi odată.

    -Da, ne e foame.

   -Ce doriţi să vă aduc? Avem pui şi peşte.

    -Peşte, am zis in cor.

    Femeia se depărtă cu un zâmbet larg pe faţă, îi era drag de noi, probabil că făceam o pereche frumoasă.

    În timp ce aşteptam mâncarea, Tea sări brusc în picioare.

   -Nuc, dă-mi servieta. Acum!

    M-am ridicat şi am scos valiza aceea argintie din compartimentul pentru bagaje de deasupra scaunelor, unde încăpuse cu destul de multă greutate. I-am întins-o Teei. Ea s-a aşezat şi a deschis-o pe genunchi, apoi a scos laptop-ul acela sau ce era el şi i-a ridicat capacul. Nu avea butoane, Tea privea pur şi simplu la nişte luminiţele discrete ce se perindau pe cele două ecrane. După nici un minut închise capacul aparatului şi îl puse la locul lui, în valiză.

   -S-a întâmplat ceva? Am întrebat-o cu jumătate de gură.

   -Un mesaj de la Sol. Spune că ne-a lăsat o navetă pe orbită, spune că trebuie să te instruiesc şi pe tine să o foloseşti, la nevoie,

mai spune că trebuie să accesăm bazele de date militare şi multe altele, Nuc. Informaţii pe care nu le deţineam. Sol a încălcat protocolul, probabil va fi pedepsit pentru asta. Dragul de el, ştiam eu că o să ne ajute, într-un fel sau altul. Mă gândesc că treaba e mult mai încâlcită decât pare, mai zise Tea gânditoare. Uite, ai şi tu un mesaj de la el.

   -Ce zice?

   -Zice că... O să discutăm despre toate astea mai târziu, acum hai să mâncam.

   -Ce zice, Tea?

   -Că trebuie să ai grijă de mine...

 

*

 

    În faţa aeroportului Franz Josef Strauss din Munchen era vânzoleală mare, lume multă, bagaje, bărbaţi cu copii mici pe care îi purtau în nişte hamuri confortabile, legate pe piept. Toată acea aparentă dezordine se estompa la cele şase peroane unde trăgeau taxiurile, oamenii formau cozi absolut disciplinate şi îşi aşteptau rândul să se urce în maşini, fără să dea cel mai mic semn de nerăbdare. Nu văzusem în viaţa mea atâtea taxiuri, erau sute, numai limuzine Mercedes şi cu toate astea nu se formau ambuteiaje, toate se mişcau ca într-un balet bine pus în scenă. Şoferul care ne-a preluat pe noi nu avea mai mult de douazeci de ani şi părea turc, după înfăţişare. Tea îi spuse într-o germană curată:

    -Vrem să ne oprim la un magazin de unde să cumpărăm un laptop, apoi condu-ne la un hotel bun în apropiere de Garching.

    Maşina demară lin şi după zece minute de mers şoferul trase pe dreapta, în faţa unei clădiri cu patru etaje.

   -De aici puteţi cumpăra un laptop, zise el, o să vă aştept.

    Am pătruns în magazinul acela şi un angajat ne luă imediat in primire întrebând ceva în germană. Eu nu înţelegeam o boabă dar Tea turuia de parcă era nemţoaică get-beget. Eu vorbeam engleză cursiv, ştiam ceva rusă şi ceva turcă dar germana fusese întotdeauna o enigmă pentru mine.

   -Ce zice? am întrebat-o pe Tea.

   -La primul etaj, pe scările rulante.

    Erau acolo mii de calculatoare, n-avea rost să pierdem vremea căutând, ne-am îndreptat spre un birou imens unde stătea o angajată.

    -Doresc să cumpăr un laptop performant, cât mai uşor, cu ecran de cincisprezece, zise Tea.

    -Doriţi o marcă anume, care este suma...

   -Domnişoară, n-o lăsă Tea să termine, cel mai performant, cel mai uşor, cel mai de cinşpe. Faceţi dumneavoastră o alegere pentru noi, ne grăbim. Şi puneţi şi un mouse pentru el.

    Vânzătoarea apucă un walkie-talkie începu să vorbească.

   -La ce-ţi trebuie un laptop, Tea, am întrebat eu puţin intrigat, n-ai tu scule de scule? Sau vrei să joci Medal of Honor?

   -E pentru tine, răspunse ea, o să te joci tu.

   -Eu nu mă joc la calculator, ma plictisesc repede, cel mult mă uit la filme deochiate.

   -O să înveţi să conduci naveta, remember? Sol, naveta de pe orbită...

    N-am avut timp să răspund, apăru un tânăr cu un pachet de carton în braţe pe care scria “Toshiba” şi cu încă un pacheţel cu poza unui mouse pe el.

   -Acasta este cea mai bună configuraţie pe care o avem, spuse vânzătoarea. Fabricat în Japonia, super-slim. Dacă doriţi altceva, puteţi consulta catalo...

   -E ok, îl luăm, o întrerupse Tea. Cât costă?

   -Cinci mii patru sute.

   -Plăteşte cu cardul, Nuc, se întoarse Tea către mine. Dar nu cu ăla pe care l-ai folosit la Otopeni, când îţi tremurau izmenele pe tine.

    -Bine că eşti tu curajoasă, am bombănit eu şi i-am întins femeii de la birou bucata de plastic.

     POS-ul emise chitanţa aproape instantaneu.

    -Merge şi ăsta, m-am bucurat eu în gura mare. Tea îmi aruncă o privire ucigătoare.

   -Nuc, eşti ca un copil, zise ea printre dinţi, o să ajungem la puşcărie în ritmul ăsta, am mult de lucru cu tine, bineînţeles dacă nu te urc într-un avion şi te trimit acasă.

    Am tăcut mâlc. Băiatul a ambalat frumos pachetele şi le-a pus într-o sacoşă încăpătoare, cu sigla firmei. Pe drumul spre ieşirea din magazin mi-am aruncat ochii pe chitanţă şi mi-a picat bărbia în piept: cinci mii patru sute de euro... Am vrut să zic ceva dar Tea a ridicat un deget poruncitor, aşa că mi-am ţinut gura.

    Taxiul era acolo unde îl lăsasem, ne-am instalat pe bancheta din spate şi am pornit catre hotel. Pe drum nu m-am putut abţine şi l-am întrebat în turceşte pe şoferul cel tânăr.

   -Eşti turc?

   -Da , domnule, iar dumneavoastră sunteţi români, mi-am dat seama imediat. I love Romania, I love Hagi! exclamă el cu sinceritate. Dar cum de ştiţi turceşte?

   -Am trăit trei ani la Istanbul, i-am răspuns, iubesc oraşul ăla. Tu de unde eşti din Turcia?

   -Eu m-am născut aici, în Germania, dar părinţii mei sunt din Binghiol. O să vă duc la un hotel retras, elegant şi romantic, zise el trăgând cu ochiul spre Tea în oglinda retrovizoare, au doar camere duble cu paturi matrimoniale... Luaţi numărul acesta de telefon şi îmi întinse o carte de vizită peste umăr. Sunaţi-mă la orice oră, vă stau la dispoziţie cu maşina. Pe mine mă cheamă Halil.

   -Mulţumesc, Halil, eu sunt Nucu şi ea e Tea, am zis eu vorbind turceşte. Rămân dator pentru pontul cu camerele...

    Maşina viră la dreapta şi intră pe o alee aşternuta cu pietriş, ca după vreo trei sute de metri să oprească în faţa unei clădiri măricele, cu două etaje, o construcţie veche, tipic bavareză. Am coborât din maşină şi am rămas locului cu ochii la ferestrele în două foi şi cu obloane din lemn, deschise în afară. Nici n-am băgat de seamă câd Tea, urmată de Halil care căra bagajele au intrat pe uşa străjuită de un portic din şindrilă. Admiram arhitectura aceea simplă, aproape austeră, cu acoperiş din olane cafenii, pereţii albi ca laptele si ferestrele îmbrăcate cu muşcate roşi, înflorite. De jur împrejurul clădirii se înălţau castani şi platani bătrâni, iar printre ei, unde era loc, erau aşezate mese cu bănci de lemn, ciopite grosolan.

   -Nucu Bey, mă smulse din reverie vocea lui Halil, puteţi să-mi plătiţi cursa? Eu trebuie să plec.

   -Sigur, am tresărit eu, cât face, Halil?

   -Patruzeci şi doi...

   -Ţine o sută, păstrează restul, vorbim, unde e Tea? şi am pornit în grabă spre intrarea în hotel.

    Mi-am făcut ochii roată prin sala mare de la parter, dar Tea nu era nicăieri. Am făcut câţiva paşi cercetând fotoliile imense dar n-am dat de ea. M-am dus la recepţie.

   -Spuneţi-mi vă rog, m-am adresat în engleză recepţionerei, prietena mea a intrat în hotel acum câteva minute. Ştiţi unde s-a dus?

   -Domnişoara Teodora Flutur bănuiesc, zise recepţionera. Da, a închiriat apartamentul o sută unu şi a urcat acum câteva secunde. A spus că vă veţi ocupa dumneavoastră de formalităţile pentru cazare, ne-a lăsat şi paşaportul.

   - Teodora Flutur? Apartamentul? Aveţi apartamente?

    -Privirea sau vocea mea erau în neregulă, pentru că recepţionera se bâlbâi puţin.

   -Da domnule, avem unul singur, două dormitoare, două băi, living, i-am spus şi domnişoarei, aţi avut noroc să fie liber, e foarte confortabil. Sunteţi amabil să-mi daţi paşaportul dumneavoastră? Domnişoara a spus că veţi locui la noi trei zile. Plătiţi cash sau cu card?

   -Cash, am zis repezit, daţi-mi să semnez.

    Am urcat în silă cele douăzeci de trepte pâna la primul etaj. Am găsit-o pe Tea tolănită într-un fotoliu din living şi pe faţă cu un zâmbet zglobiu:

   -Foarte frumos şi foarte curat, Nuc, au pus şi flori proaspete, zise ea în turceşte. Eu mi-am ales camera din stânga, are vedere spre parc. Tu poţi să alegi camera din dreapta.

 

*

 

 

 

 

[Ionel Mony Constantin]

imi place, e scris bine,  cu atenţie la amanunte, dialog cursiv , umor.

[Sofia Sincă]

Deocamdată nimic nou pentru mine. Aceste aventuri le-am mai citit. Poate vor veni... şi noutăţile. Eu le aştept.

Acasta este - typo - aceasta

Am recitit cu plăcere, Sofy!

[olteanu cristian]

Multumesc, domnule Constantin!  Sofy, tu sti ca sunt incepator si ca tu ai fost mentorul meu de la primele randuri scrise de mine. O sa incerc sa nu te dezamagesc.