Japonezul (3)

[Mihaela Suciu]

 

        O prezență matinală, consecventă! Rând pe rând, se înșiruiau lângă băncuța străjuită de nuc tot felul de obiecte pentru curățenie: lopată, greblă, mături, fărăș, nelipsiții saci de gunoi și bineînțeles ei în tandem. Amândoi cam de aceeași vârstă, scurți, ea adusă puțin de spate, subțirică, ten translucid asemeni unei coli de pergament pigmentată cu pete maronii, el: drept, îndesat, roșcovan – bornă kilometrică. Turnul de control îi identifica prin ,,Cuplu’neatale”. Sârguincioși greblau, măturau și adunau... Grămezi-grămăjoare de gunoi amestecat cu resturi vegetale ridicau, treptat-treptat, hotare ce delimitau teritoriul blocului. Apoi, cei doi le luau, rând pe rând, făcându-le dispărute în gurile hămesite ale sacilor purtați de colo-colo. Cel mai nostim era dansul vrăbiuței în jurul omului drag. Aducea câte o frunză rătăcită sau o rămurică ascunsă de vânt și ciripea: ,,Neatale ce zici?”, iar el deschidea cuibul rulându-i marginile zâmbind ca de-o șotie: ,,Cum zici... ’neatale!” Înțelegere, respect, armonie. Prinseseră drag de noua locatară – domnișoara și așteptau nerăbdători apariția ei. Li se năzărise că dacă o zăreau, aveau o zi însorită, iar dacă intra în vorbă cu ei – era una binecuvântată. Cum să nu-ți fie drag bobocul de magnolie, gata-gata, să pleznească, înflorind! Cele două ramuri noduroase l-ar fi ținut ocrotitor în căușul palmelor, doar pentru ele. Fata se ivea ca un mugur și apropiindu-se creștea viguros în ochii lor, cu mersul ei săltăreț. Mușchi elastici, filiformi se întindeau delicat pe oase, de jos spre înalt, iar drumul, de la ușă și până în dreptul lor, era fir răsucit, secundă cu secundă, pe fusul orar. Se oprea să le dea binețe și glasul tineresc le îmbrățișa truda oblojindu-i, de parcă sufla încetișor zefirul deasupra pământului sleit de puteri, învigorând fiecare por al său cu parfum suav. Câteva clipe toți trei se îngemănau: un pârg primăvăratic și două toamne târzii!

        Într-o dimineață, să nu deranjeze locatarii, fata învârti cu grijă cheia în broască, dar clanța tot: Clamp! A pășit pe vârfuri până la balustradă, s-a înălțat cu un șold pe bară dându-și drumul ca sania pe derdeluș. Înainte să se termine pârtia, sări sprintenă: Țop! și veselia ca o iapă nărăvașă, ținută în frâu până atunci, răbufni nechezând: Iu-hu-huuu!

        Natalița era vâlvătaie. Nici nu ieșise bine fata din apartament și își căuta de zor telefonul să înceapă Buletinul știrilor matinale, iar cum răspândacul mobil se pitise bine, bine, și cum tălpile o ardeau, s-a înființat în persoană la Aglaia, turuid:

– Fa Aglaie, în apartamentul șinși, șede amu șî un barbat! Adivăr graiesc. Am auzît dimineațî la bucatarie cum fatuca îl alinta: ,,Iubitule!... Iubițelule!... Iubi meu!” și îi cânta. Mari poznî! Șîîî... (trăgând o gură de aer)... după cum ț-am zâs ieri, asearî o vinit cu ditamai buchetul de flori șî cu...

        Aglaia luându-i vorba:

– A venit însoțită?

– A nu, sângură-sângurică! – întări femeia, prompt, răspunsul.

– Atunci, când a intrat buhaiul la ea, în locuință? – o luă din nou, la întrebări, Aglaie.

        Natalița căzu pe gânduri pâââ... nă se lumină:

– Noapcea!, iar vecina continuă tirul zăpăcind-o: ,,L-ai văzut intrând? Ce-ai păzit?”

        Trecu ceva timp până își așeză cu grijă broboada pe cap și cu glas împăciuitor, bătrâna îi răspunse:

– Bre, io ț-am zîs cî noapcea dorm...  El pâș-pâș, niși matali n-ai auzât. Ai auzât șiva? Ci sî pazim, ci sî pazesc? Hoțîî șî iubițîî noapcea se furișeazî, nu?

        Țața tot țață, cu harță:

– Natalițo, când mi-ai spus de buchet, ai? – o luă la rost și citindu-i nedumerirea pe chip, continuă mai blând: ,,Bine, bine, cât de mare era?, iar vecina se grăbi să-i arate, după cum aprecia dumneaei, un cerc încropit cu brațele: ,,Așe!”... Aglaia încinse iar discuția și n-o slăbi de fel: ,,Ce flori erau? Ce culoare aveau?”... de-o enervă.

– Fa Aglaie, amu, ești hanțoasă că ți-o chicat noapcea pi cap. Iaca, plec!

        Se îndreptă spre ieșire, cu umerii încovoiați de povara amărăciunii că nu-și depănase și nu împletise cu vecina, toate știrile și părerile. Și pașii se târau cătinel-cătinel spre ușă de parcă nu s-ar fi dat duși. Din prag, își întoaseră puțin vârfurile și stăpâna lor făcu o ultimă încercare să rămână la șezătoare:

– Erau trandahiri roșîî. Așă-i ghini, breee?... Aglaie?... Aglaieee?...

        În lipsa unui răspuns, proteza Nataliței și ușa s-au închis deodată, sec: Clanț!

 

(va continua)

 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Ioane! Ai dreptate! Aici, însă, a fost o situație de urgență. :))

Ion Lazăr da Coza a spus :

Eu cred că dialectul nu ajută - umorul vine din situații.

da Coza

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Lisia! Mă bucur că te distrezi cu textele mele, finalul-finalului sper să fie excelent. :))

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Excelent! Finalul e de-a dreptul spectaculos. :))

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc celor nouă membri pentru inimioare! Vă îmbrățișez!