IUS şi ISA . XXXII .

[Emil Dumitru]

          Trecuseră câteva luni de la tragicul eveniment şi parcă viaţa, aşa în ciudă, ca să mai confirme încă o dată că un necaz nu vine singur, din ţară, de acasă, veni o veste tristă, pe calea aerului:

      − Alo! Maria?

      − Da, mamă, eu sunt.

      − Maria!... şi de la capătul celălalt, Maria auzi cum mama ei suspina şi plângea.

      − Mamă, spune, te ascult! Ce s-a întâmplat?

      − Mihai… Mihai e la spital!… E… e în comă!

      − În comă!?... Doamne Dumnezeule, mamă! Ce-a păţit?

      − Un… auzi iarăşi suspine şi mai accentuate.

      − Mamă, te rog, linişteşte-te să putem comunica! Şi aşa abia te aud… alo, mamă, mă mai auzi?

      − Da, Maria, te aud.

      − Ce-a păţit tata, de ce e în comă?

      − Un accident!… Un accident grav de muncă… Abia se angajase!

      − Bine, acum am înţeles… alo, alo, alo, mamă, mă mai auzi?

      Legătura se întrerupse şi Maria nu mai avu cum să-i spună că este alături de ea, şi moral şi pecuniar de va fi nevoie,  dar s-o ţină la curent cu evoluţia evenimentului.

      Cu receptorul în mână simţi, cum brusc ideea de a părăsi Franţa – născută în mintea ei în noaptea aceea agitată, înainte de moartea lui Michel – începuse să prindă viaţă şi acum avea deja o formă clară şi bine definită. Spontan, realiză că paharul răbdării, aşteptării şi suferinţei, se cam umpluse dar mai trebuia – pe lângă picătura fatală – doar un imbold…    

      Urmă o zi de chin şi aşteptare. Neprimind nicio veste, sună ea în ţară. Eleonora o mai linişti, chipurile, spunându-i că Mihai este tot în aceiaşi stare, iar medicul care îl tratează, o asigurase că sunt şanse să-şi revină, însă cu ce sechele, numai bunul Dumnezeu ştie.

      Acum era totul clar în mintea ei, vestea tragică primită de acasă, fusese imboldul de care avusese ea nevoie, și în mod sigur aşteptata picătură magică care umpluse paharul plin cu de toate. Şi brusc, luă hotărârea: voi vinde tot! hotărâre care avea s-o ducă spre un nou început, o nouă etapă, poate mai frumoasă sau poate mai tristă, din viaţa ei.

 

      După alte trei zile, Eleonora sună şi o anunţă că pe Mihai îl externaseră:

      − E ca un om mort, mamă, aşa arată… doar pleoapele şi ochii-n cap le mai mişcă şi spune mereu… şi Eleonora începu să plângă.

      − Mamă, te rog, nu mai plânge că nu te înţeleg!... Ce spune tata?

      − Bolboroseşte multe şi doar numele tău îl înţeleg, că restu’ Dumnezeu ştie ce zice... Tu, mamă, poţi să vii acasă? Poate aşa îl scapi dă chin sau poate că-şi revine… Vino Maria, poate prezenţa ta îl salvează!… spusese, mai mult plângând, Eleonora.

 

      Da mamă, am să vin de tot, gata… gata cu suferinţa şi pribegia prin străini… M-am hotărât!   îşi spuse ea foarte determinată, după ce termină convorbirea.

 

      Conform testamentului, moştenise tot şi notarul o liniştise atunci – când i-l citise prima oară, după înmormântare – spunându-i că nu are cine să-l atace, deoarece Michel nu are nicio rudă, însă nu ştia dacă poate vinde şi nici ce trebuia efectiv să facă. Calmă, conştientă că va urma o perioadă foarte grea şi agitată din viaţa ei, întocmi un plan şi-şi notă câteva idei ce urmau a fi respectate, apoi căută în agendă un nr. de telefon şi formă:

      − Alo, bună ziua!

      − Bună ziua.

      − Cu domnul notar, Yvon Roger, vă rog!

      − La telefon, doamnă!  Cu cine am onoarea?

      − Domnule notar, sunt Maria Patrice, soţia răposatului Michel Patrice, de la birtul ,,Cocoşul roşu”, cred că vă mai amintiţi de…

      − Desigur, stimată doamnă, cum să nu-mi amintesc!? zise acesta repede, întrerupând-o. Cu ce vă pot fi de folos?

      − Domnule notar, în prezenţa dumneavoastră, răposatul meu soţ a semnat un testament.

      − Da, îmi amintesc.

      − O copie a acestui testament se află în arhiva domniei voastre, pentru, ați motivat la vremea respectivă, mai multă siguranță.

      − Da, adevărat.

      − Pe scurt. M-am hotărât să vând. Pot sau nu?

      − O!... ăăă… stimată doamnă, începu notarul să se bâlbâie puţin… pe moment nu-mi amintesc exact, exact, toate amănuntele din acel testament… Ştiţi, mai bine, deoarece nu vreau să vă informez greşit... ăăă… vă sun peste două ore. Vreau să mai studiez acum, mai profund, testamentul… ştiţi, aşa, pentru mai multă siguranţă, e reputaţia mea în joc, nu?

      − Bine, domnule notar!... Atunci aştept să mă sunaţi peste două ore. La revedere! spuse  Maria şi aşeză receptorul în furcă, gândind: mă minţi, domnule notar… sunt sigură că mă minţi, testamentul îl ştii pe de rost, cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă… Se ridică de la birou şi plimbându-se, recapitulă: deci, planul a demarat şi mecanismul afacerii a fost pus în funcţionare, rotiţele se învârtesc… notarul o să-l sune pe  amicul lui, bărbatul acela uscat şi înalt, cât un stâlp de telegraf – care la nicio lună de la moartea lui Michel, a venit  împreună cu notarul şi m-a întrebat dacă vreau să vând – anunţându-l că m-am hotărât să vând… Acum probabil discută, bineînţeles, condiţiile şi comisionul, mai ales comisionul!...

- va urma -

[Corina Militaru]

Un episod foarte scurt, un fel de trecere prin punctul zero. Sunt curioasa ce va face Maria in Romania.

Carcoteli,

mai confirme încă o dată – însă, nu ştiu dacă mai era nevoie s-o facă! – că un necaz -  o parere

notă câteva ideii

Paragraful "Cu receptorul în mână simţi, cu..." mi se pare cam incalcit ca exprimare. Poate gresesc, verifica tu!

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc mult pentru ajutor, am corectat.

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Un episod foarte scurt, un fel de trecere prin punctul zero. Sunt curioasa ce va face Maria in Romania.

Carcoteli,

mai confirme încă o dată – însă, nu ştiu dacă mai era nevoie s-o facă! – că un necaz -  o parere

notă câteva ideii

Paragraful "Cu receptorul în mână simţi, cu..." mi se pare cam incalcit ca exprimare. Poate gresesc, verifica tu!

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Prin urmare, Maria, fortuită şi de împrejurări, a luat o hotărâre foarte importantă pentru viaţa ei şi a fiului ei. Dacă o fi bine sau nu, tot Emil ne va spune. Până aici am cunoscut acţiunea romanului. Continuarea va fi o noutate şi pentru mine.

Câteva cârcoteli:

În prima frază ai nişte repetiţii care nu dau bine... şi e prima frază care întotdeuna este foarte importantă: necaz, odată-niciodată...

IMBÓLD, imbolduri, s. n. Ceea ce stimulează la o acțiune; îndemn, stimulent, impuls, bold

un imbold declanşator… - aici, prin urmare, este pleonasm. De scos declanşator.

Şi ar mai fi la ultima frază ai la începutulu ei, recapitulă, iar la sfârşit concluzionă Maria. Ar fi normal să rămână doar una dintre explicaţii.

Aştept continuarea romanului.

Sofy

 

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult, am corectat !

Să ştii că am avut şi eu dubii, când am scris imbold declanşator… şi am găsit scris, şi împreună şi separat, atunci le-am studiat superficial, acum mai profund şi am dedus că ai dreptate!
În legătură cu recapitulă şi concluzionă, probabil am gândit eu atunci când am scris că: a ajuns la concluziile respective, recapitulând evenimentele!

Cu prietenie, 
Sofia Sincă a spus :

Prin urmare, Maria, fortuită şi de împrejurări, a luat o hotărâre foarte importantă pentru viaţa ei şi a fiului ei. Dacă o fi bine sau nu, tot Emil ne va spune. Până aici am cunoscut acţiunea romanului. Continuarea va fi o noutate şi pentru mine.

Câteva cârcoteli:

În prima frază ai nişte repetiţii care nu dau bine... şi e prima frază care întotdeuna este foarte importantă: necaz, odată-niciodată...

IMBÓLD, imbolduri, s. n. Ceea ce stimulează la o acțiune; îndemn, stimulent, impuls, bold

un imbold declanşator… - aici, prin urmare, este pleonasm. De scos declanşator.

Şi ar mai fi la ultima frază ai la începutulu ei, recapitulă, iar la sfârşit concluzionă Maria. Ar fi normal să rămână doar una dintre explicaţii.

Aştept continuarea romanului.

Sofy