Primul ei gând, după ce ieşi de sub duş, fu să-şi strângă lucrurile şi să plece. Mai avea aşa de multe, încât încăpeau într-o mică geantă de voiaj. Se apucă în grabă să le strângă, dar se opri străfulgerată de un gând: ce fac? Sunt o femeia singură, într-o ţară străină! Unde să mă duc, la ambasadă?... Şi ce le spun? Se aşeză încet pe marginea patului, dar imediat simţi două mânuţe în jurul gâtului.

      − Mami, mi-e foame…

      Se întoarse şi-l cuprinse pe Marius în braţe, strângându-l la piept şi ascunzându-şi faţa în părul lui, ferindu-şi ochii care înotau în lacrimi.

      − Am două… și înghiți în sec, abținându-se să nu izbucnească în hohote de plâns… două mere şi puţină brânză!... Ce vrei să papi?  

      − Vreau lapte.

      − Mâine, dragul meu pui… mâine am să-ţi cumpăr lapte. Acum papă ce avem, da?

 

      Mult mai târziu, după ce copilul adormi, puţin mai liniştită şi simţind nevoia să se descarce cumva, consemnă în jurnalul ei, amintindu-şi că dorise să plece:

           Şi unde, Doamne,  să mă duc?  Aici sunt o străină,  printre nişte străini!

      Abia acum, după acest terifiant episod, încolţeşte în mintea mea întrebarea: oare m-a iubit cu adevărat Luis, vreodată? DE CE, ABIA ACUM !!!???

      Acum,  sigur nu mă mai iubeşte, mi-a dovedit-o prin comportament şi mai ales cu pumnul… Când un bărbat îşi bate soţia, el nu bate femeia, el îşi bate soarta!    

      L-am urmat aici, ca un căţeluş ademenit de mirosul unei bucăţi de carne, eu fiind ademenită de falsa lui iubire, crezând că şi el mă iubeşte, cel puţin pe jumătate cât îl iubesc eu…   

 

      Se opri din scris şi reciti ultimele cuvinte, apoi reluă, punând în paranteză: (încă nu pot să scriu… cât l-am iubit eu!)

      Mi-am urmat iubirea (pot să-i spun iluzia?), călătorind ca o somnambulă.  

      Ca să călătoreşti îţi trebuie paşaportul libertăţii. Eu cred că acum am alt paşaport, am avut la început paşaportul iubirii… şi acum am  paşaportul suferinţei. Iubirea fără suferinţă şi sacrificiu nu se poate, tot am auzit în jurul meu. N-am crezut asta niciodată, dar uite că, acum viaţa îmi demonstrează că aşa e. De ce?

      Iubirea nu are farmec dacă nu suferi, nimic nu preţuieşti fără suferinţă, nimic nu preţuieşti fără sacrificiu! De ce?

 

      Se opri din nou din scris. Nu mai vru să continue. Era atât de indignată, încât, era sigură că ar fi scris numai lucruri pesimiste, ori acum, sigur, nu avea nevoie de asta… Calmă se duse la uşă şi mai verifică pentru şi mai multă siguranţă, încă o dată zăvorul, îşi făcu apoi un ceai din două felii de măr – restul îl opri pentru copil – fără zahăr, căci mai avea foarte puţin şi-i trebuia dimineaţă, tot pentru copil, şi se băgă în pat. Se trezi mult după miezul nopţii şi constată că Luis nu venise. Apoi brusc, se dezmetici şi realiză că din cauza zăvorului nici nu avea cum să intre fără să o trezească.

      După trei zile de aşteptare, a patra zi, Maria merse la poliţie şi-l declară dispărut de la domiciliu.

 

      Trecu o lună de zile şi Luis nu apăru. Pur şi simplu dispăruse. De ce? Oare realizase cât rău făcuse, nu numai Mariei dar şi copilului? Acum, pentru Maria disperarea ajunsese la apogeu, deoarece ultimii bănuţi erau pe terminate. Fabian, beţivanul de gazdă, observând că Luis nu mai trece pe acasă, cu și mai mult tupeu, îşi reluă atacul şi mai furibund, ameninţând-o şi dându-i chiar un ultimatum: în trei zile să se hotărască, ori se culcă cu el, ori îi plăteşte restanţa  plus avansul, dacă nu, o evacuează în stradă cu copil cu tot. De când primise această ameninţare − deja trecuseră două zile − îşi căutase şi mai febril de lucru, luându-l şi pe copil cu ea, crezând că acest lucru o să impresioneze, dar, observând că Marius era mai mult un mic obiect de studiu, pentru unii patroni şi o piedică pentru alţii, îl lăsă acasă. De fapt îl încuie în cameră, de frica beţivanului.

 

      În ultima zi din somaţie, ajunsă în pragul disperări, se hotărî să accepte orice muncă i s-ar oferi, numai să-i poată asigura copilului hrana de zi cu zi şi totodată, să scape de ameninţările lui Fabian. Cu acest gând plecă de dimineaţă în oraş.  Ieşind în bulevardul principal, se opri indecisă, întrebându-se: la stânga sau la dreapta? La dreapta!  zise, chiar cu voce tare. După primi paşi, pe bulevardul larg cât o autostradă, simţi o adiere răcoroasă, dar plăcută a vântului, şi un fior rece îi străbătu corpul, făcându-i mameloanele să se întărească, împungând, ca două mici corniţe, cămaşa veche, confecţionată cândva dintr-un material foarte fin. La început nu dădu mare importanţă acestui lucru, dar, văzând că unii bărbaţi o privesc mai insistent în zona aceea, îşi strânse mai bine bluza, şi ea la fel de uzată, pe lângă corp.

      Forfotă mare în jurul ei. Toţi se grăbeau spre nişte ţinte, numai de ei ştiute. Acum însă, arătând obişnuit, nimeni nu mai întorcea capul să-i arunce măcar o privire. Brusc, o copleşi singurătatea. Puţin spus că se simţea o străină, mai mult se simţea o femeia singură, într-un oraş imens, înconjurată numai de străini. Începu să le caute feţele, sperând într-o minune: poate printre zecile de trecători, va întâlni o faţă cunoscută. Îi atrase atenţia un măturător de culoare, care mergea şi lucra ca un robot, împingând un cărucior mare de gunoi, oprindu-se din când în când: într-un foraj special cu o coadă lungă, să nu se mai aplece omul mereu, strângea frunzele de pe trotuar. Aş fi în stare să fac şi această muncă, numai să-i  pot asigura copilului ceva de mâncare, şi să nu ajung să mă culc cu drogatul! gândi Maria.

      La un moment dat, privirea îi fu atrasă de un câine care trecu pe lângă ea. Acesta, avea un ham special ţinut de un bărbat nevăzător: uite, până şi câinele face ceva, are de muncă, o responsabilitate enormă, conduce un om, răspunde de viaţa lui, el, un câine! Încă sub impresia acestui aspect, reuşi să citească un afiş, expus pe uşa unui local, care anunţa că angajează personal. Fără să mai ezite, intră şi după primii paşi se opri: în marea sală o întâmpină o mare de linişte, doar clopoţelul, agăţat deasupra uşii, mai cântă câteva clinchete şi amuţi. De după bar se ivi un cap mare şi slinos al unui bărbat:

      − Da, cu ce te pot… şi se opri. Grasul, expert în ale cititului dintr-o ochire, după ce, rapid, o măsură de sus şi până jos, înţelese că tânăra care se oprise în mijlocul sălii, nu arăta a fi potrivită pentru cerinţele localului său. 

      − Bună ziua!... Caut de muncă, reuşi Maria să articuleze într-o franceză impecabilă.

      Un rânjet larg, urmat de un sunet nedefinit clar, mai mult semănând a nechezat de armăsar, amestecat cu un grohăit de porc, scoase imensa lui gură, şi într-o franceză cât de cât traductibilă pentru ea, o întrebă: 

      − Cauţi de muncă… muncă, muncă sau cauţi altceva?

      Maria nu putu răspunde, paralizată parcă de rânjetul şi sunetul acela cabalino-porcin şi de întrebarea lui insinuantă.

      − Hai, curaj, vin-o mai aproape, să-ţi văd mai bine formele… sau poate că vrei să te dezbraci?... Vrei muzică?

       Maria nu făcu niciun pas.

      − Da, e clară tăcerea și expunerea ta, se vede că eşti din altă lume sau eşti o începătoare foarte timidă! concluzionă el.

      Începătoare, în ce, mă porcule?  îl întrebă Maria în gând.

      Văzând că femeia nu face şi nu spune nimic, posesorul enormului cap, întoarse foia rapid:            

      − Auzi mademoiselle, eu am treabă, n-am timp de pierdut cu tine, fără profit. Dacă te hotărăşti să faci şi tu ceva, accentuă el mai tare cuvântul „ceva’’,  vino diseară, după ora zece şi-l cauţi pe Jack… Jack cel mic, adică pe mine, şi… şi vorbim atunci! Hai, acum, audience se fini, au revoir!

      − Bine, scăpă Maria, fără să vrea în română, mai mult printre dinţi.

      Jack auzi cuvântul, şi înţelegând că-i vorbise în altă limbă, o întrebă: 

      − Poftim! A… eşti străină!? De unde eşti?

      − România.

      − O!… făcu el. Rumenia! Femei mişto! Am auzit de voi că sunteţi tare bune la… şi făcu un gest care se dori a exprima ceva obscen, dar nu reuşi decât să-şi zguduie toate şuncile.

      − Du-te dracu’! îi zise Maria, tot în română, întorcându-i spatele.

      Abia în bulevard, după primi paşi, îşi mai reveni. Făcuse brutal, însă doar puţin, cunoştinţă cu realitatea, un fel de duş scurt și rapid cu apă rece. Mai hoinării pe bulevard, citind toate anunţurile, ocolindu-le pe cele de la localuri, când, deodată simţi o ameţeală şi o epuizare în tot corpul. Ameţită bine, ca prin ceaţă, observă că se afla lângă nişte trepte. Se aşeză încet pe ele, închizând ochii, încercând să-şi revină. După câteva minute, auzind nişte paşi, ridică privirea şi văzu o femeie ce cobora scările spre ea, şi totodată realiză că se afla pe treptele unei biserici: zâmbi uşor aducându-şi aminte că de când se afla pe meleaguri străine, nu intrase niciodată într-o biserică, într-o casă a Domnului. Între timp, femeia se apropie şi în dreptul ei se opri, o studie preţ de câteva clipe, se aplecă, lăsând un bănuţ lângă ea. Maria nu schiţă nici un gest, şocată de ineditul situaţiei, nu spuse absolut nimic şi rămase cu privirea fixă pe monedă. După un timp o ridică şi jucându-se cu ea în palmă, medită: Doamne, ca să trec peste această situaţie, am trei variante: prima, să încep să cerşesc. Dovada că m-aş descurca o am în mână. A doua variantă ar fi, cea sugerată de grasul cu rânjetul lui cabalino-porcin, adică să practic prostituţia, meseria cea mai veche, se spune, de pe pământ şi să mă culc şi cu beţivanul de gazdă. În primul rând cu el, ca să scap de datorie! Ultima variantă, cea mai cinstită şi onorabilă, să-mi găsesc ceva de muncă. Să le analizăm pe rând, deci...

 

      Gândul i se opri aici, simţind că de ea se apropie iarăşi cineva. În raza-i vizuală intră şi se opri o pereche de pantofi, fini, eleganţi, de bărbat. Nu ridică privirea să-i vadă chipul, n-o interesa. Admiră şi dunga pantalonilor până aproape la genunchi, de asemeni la fel de fini şi eleganţi. Brusc, în acest stop cadru, apăru o mână ţinând o bancnotă. Atunci Maria ridică capul şi-l privi direct în ochi. Bărbatul tresări uşor, probabil şocat de privirea ei directă și foarte inocentă sau de imensa mare albastră cel inundase, revărsându-se din ochii ei.

      − Poftim, ia-i!... Nu-i primeşti, nu... cerşeşti? o întrebă bărbatul într-o franceză cu un accent ciudat.

      − Mulţumesc! Nu cerşesc, mă odihnesc doar, spuse ea calmă.

      − A!... Am înţeles, ai „prestat” prea mult noaptea trecută şi acum te… refaci? o întrebă el ironic, făcându-i cu ochiul și afişând un zâmbet insinuant.

      Maria nu răspunse, continua să-l privească, tot la fel de pur şi inocent, străduindu-se din toată fiinţa ei să nu izbucnească în lacrimi sau şi mai rău, să nu sară la gâtul lui: Doamne ce contrast, cum arată, cât de elegant este îmbrăcat şi cum gândeşte şi vorbeşte!

      Elegantul bărbat, văzând că ea nu spune nimic, continuă, fără ca rânjetul insinuant să-i dispară:

      − Atunci, dacă te-ai odihnit suficient, hai cu mine. Poţi câştiga mulţi bani… chiar foarte mulţi şi uşor, să zicem, în… două, trei, ore… depinde de tine, cât eşti de rapidă… în a mă satisface!

      − Mulţumesc, nu!

      − Te văd frumoasă şi ai o privire care cere ceva… dar şi incită. Bănuiesc că ai şi un trup frumos, căci aud cum apetisantele tale forme ţipă, vor să fie văzute, vor să fie admirate şi ard de nerăbdare să fie pipăite de o mână pricepută! Natura a fost generoasă cu tine… Nu vrei să-ţi pictez corpul nud? Aş crea o capodoperă! Hai că te plătesc.

      − Greşiţi, domnule! Aparenţele după care m-aţi judecat, v-au jucat o mare festă. Nu sunt o prostituată, aşa cum credeţi! N-am pozat şi nu voi poza niciodată!… continuând în gând: unui pictor libidinos ca tine!  Se ridică neslăbindu-l din priviri, stăpânindu-şi cu greu acel acut impuls: să sară la gâtul lui şi să-l zgârie pe faţă. Calmă şi cu multă demnitate, îi întoarse spatele şi începu să urce treptele, îndreptându-se spre intrarea în biserică, ascultând cu mare atenţie dacă se aud paşi în urma ei. ,,Elegantul’’ n-o urmase, rămăsese pe loc. Răspunsul ferm al Mariei sau cine ştie ce alte motive, îl determinaseră să stea pe loc.

      − O să-ţi pară rău, ai să vezi! auzi în spatele ei.

 

      Întră în biserică şi după primi paşi, Maria se opri, aşteptându-se ca cele câteva persoane aflate în strană, să întoarcă capul şi s-o privească − cel puţin aşa se întâmpla la ea acasă, în biserica din cartier − dar spre liniştea ei, nimeni nu-şi întrerupse rugăciunea. Se aşeză timid, studiind uimită clipe bune, interiorul. Era pentru prima dată când intra într-o biserică străină şi brusc se linişti: nu era mare diferenţă între interioare. O stare ciudată şi greu de descris în cuvinte, o imensă linişte şi o pace interioară, simţi Maria în casa Domnului că pune stăpânire pe ea. Dispăruse ca prin farmec sentimentul că este o străină, o venetică în această ţară, şi parcă nici foame nu-i mai era.  Îşi împreună mâinile a rugă şi închise ochii spre a se ruga, dar, spre ruşinea ei, nu ştia decât o singură rugăciune: „Tatăl nostru’’, pe care-l spuse tot şi dintr-o dată. A doua oară însă, pe la jumătatea rugăciuni, se pomeni gândindu-se la episodul petrecut pe treptele de la intrare: Doamne, ca să devin cerşetoare, n-am nevoie de alte haine, cele pe care le am acum văd că impresionează... însă – şi oftă a ciudă! – pentru a deveni o prostituată: vai ce urât sună!?...   să-i zicem damă de companie sau, de ce nu, hetaira, care sună foarte academic, îmi trebuiesc haine frumoase, de calitate, de firmă, pentru a atrage atenţia bărbaţilor, sexul tare, cum se autocaracterizează ei. Da, dar mai adineauri, pe bărbatul acela, pe „elegantul’’,  după ce i-am refuzat pomana, nu l-a interesat cum sunt îmbrăcată şi m-a invitat să-l însoţesc şi să-l satisfac…   Doamne, pentru unii bărbaţi, mai puţin contează cum este îmbrăcată femeia, important este să fie mai tânără, chiar cu mult mai tânără decât el şi să-l facă fericit.  Asta am simţit eu că dorea acel bărbat: să-l fac fericit, să fie el fericit!  Cum şi cu ce preţ nu contează, să fie doar el fericit! Egoistul! Nemernicul!  Dar eu, eu nu am dreptul la fericire? Vreau şi eu să fiu fericită!  De ce noi femeile nu putem opri un bărbat pe stradă şi să-i spunem: hai cu mine, te plătesc eu, fă-mă fericită!  Bărbatul plăteşte pentru a fi fericit doar câteva minute, dar eu, eu ca femeie când aş fi fericită? Când primesc banii sau în timpul actului... de fericire al bărbatului?   Ajută-mă Doamne şi iartă-mă că gândesc aşa în casa Ta, dar limpezeşte-mi gândurile şi fă-mă să înţeleg: cine este cel mai vinovat, cel care se vinde sau cel care cumpără iluzii efemere?  Ajută-mă Doamne şi iartă-mă, te rog din nou, că astfel de gânduri îmi trec prin minte în casa Ta, dar arată-mi drumul, arată-mi calea și nu mă lăsa să rătăcesc pe căi neumblate!  Aş putea oare să-mi vând trupul o perioadă de timp, până ies din impas, apoi să mă opresc?  Aş mai  putea oare, atunci, să-mi mai mângâi copilul, să-l sărut curat pe buze, aşa cum o fac acum? Aş mai putea?  Ajută-mă Doamne şi iartă-mă că, gândurile mele Ţi-au pângărit casa, dar disperarea mea a ajuns la limită, poate că frica să nu-mi moară copilul de foame mă face să gândesc aşa!  Ajută-mă Doamne, nu-mi omorî şi speranţa, căci în călătoria mea primejdioasă, pe creasta unui munte, adică viaţa, creastă-viaţă înconjurată de prăpastii şi-n stânga şi-n dreapta, în faţă am văzut o peşteră, adică casa Ta, şi singură, am ales peştera. Era prima peşteră-biserică pe care am găsit-o, în rătăcirea mea de acum, pe creasta acestui munte.  Te rog, Doamne, nu mă întreba de ce aşa de târziu ţi-am găsit casa că nu ştiu ce să-ţi răspund.  Aici în casa Ta, în cel mai ascuns şi întunecos ungher, am să închid ochii şi am să-mi fac un tron, nu din aur (cine să-l vadă acolo, în cel mai întunecos ungher, că doar pentru asta facem noi oamenii lucruri din aur, să ne fălim, să le vadă cineva, nu?) am să-l fac din piatră, foarte incomod pentru trup, să nu pot adormi în el, dar să fie totuşi minunat şi confortabil pentru sufletul meu. Înţepenită confortabil în acest tron, am să-mi aştept… speranţa!  Poate, Doamne, o laşi să intre, n-o ucizi la uşă…  Of, iartă-mă Doamne, că am gândit asemenea nerozie, Tu nu ucizi niciodată…

Te implor, mai dă-i o şansă sau o viaţă speranţei mele,  căci speranţa mea, ca o laşă, atunci, acolo, am simţit că mă părăsise, pe creasta-viaţă, când văzuse prăpastia din stânga, prăpastia din dreapta şi grăbită, nu văzuse  casa Ta, care mă îmbia tăcând, să intru.  Ajută-mă, Doamne, în casa Ta să mă găsească speranţa şi dacă speranţa mă va căuta, las-o să intre, înseamnă că totuşi s-a răzgândit, n-a vrut să plece, n-a vrut să mă părăsească, n-a vrut să moară…

Ajută-mă, Doamne!

 

      După un timp părăsi biserica, nu se mai putuse concentra, apăruse un predicator  şi începuse să vorbească, plecase cu ultima frază, rostită de el, în memorie: ,, …şi nu uitaţi, dragi mei, iubiţi-vă aproapele cum vă iubiţi pe voi înşivă!”

 

      În mâna dreaptă strângea cu toată puterea moneda, de frică să n-o piardă: era singurul ei bănuţ. Se opri şi vru să cumpere un corn pentru Marius. Vânzătoarea o privi mirată, apoi îi explică că nu este suficientă doar moneda aceea. Atunci, această monedă o voi păstra toată viaţa. Când voi avea  posibilitatea, şi trebuie s-o am, voi merge la un bijutier şi-mi voi face un medalion din ea… nu, un talisman, este talismanul meu, puntea mea de legătură între mine şi Dumnezeu, martorul rugăciunilor mele, făcute  în casa Ta, Doamne!

   

      Mai rătăci pe străzile oraşului, citind toate anunţurile pe care le întâlni în cale, dar nu găsi nici unul cu vreo ofertă de muncă, pe măsura aşteptărilor ei. În majoritatea anunţurilor, cineva vindea iluzii efemere sau cumpăra lucruri normale, cineva oferea servicii totale, altcineva cumpăra… servicii totale. Se opri în faţa unui birt şi citi: „Cocoşul Roşu” Văzu instant roşu în faţa ochilor de foame şi brusc, o idee îi încolţi în minte. Îşi luă inima în dinţi şi intră. Căută o masă liberă şi o găsi exact cum îi plăcea ei: lângă fereastră. În birt, lume nu prea multă la ora aceea şi după câteva minute, o femeie între două vârste, îmbrăcată toată în roşu, dar cu manşete şi guler alb, se şi ivi la masa ei:

      − Doamna ce doreşte? o întrebă, privind-o puţin sceptic.

      − Aş dori să mănânc ceva! Ce-mi recomandaţi?

      − Vă recomand meniul casei, fasole cu cârnăciori afumaţi.

      Maria se gândi câteva clipe: eu voi mânca fasolea şi lui Marius îi voi duce cârnatul!

      − Sau fără… e mai ieftin!  mai adăugă femeia, văzând-o că ezită.

      − Aduceţi-mi fasole cu cârnăciori, vă rog!

      − Ok! Pot să vă aduc şi un pahar cu apă? o întrebă doamna în roșu, devenită dintr-o dată amabilă, și văzând-o că ezită, adăugă: E din partea casei… dacă doriţi!

      − Bine, mulţumesc!

      Femeia plecă şi reveni foarte repede cu un pahar mare, plin cu apă, în care bulele de aer, micuţe şi zglobii, alergau spre suprafaţă ca nişte mici căluţi de mare.

      Maria, cu paharul la gură, mai mult din pură curiozitate, începu să studieze localul şi oamenii de la mese. O pereche de îndrăgostiţi, veselă şi puţin zgomotoasă, bea, folosindu-se de niște paie lungi, ceva colorat din nişte pahare înalte. La o altă masă, un grup de tineri, beau bere şi ascultau foarte atenți și liniştiţi, un tip bărbos, mai în vârstă, care le povestea ceva foarte interesant. Privirea i se opri asupra unei perechi tinere, şi observă că fata avea ochii înlăcrimaţi. Bărbatul din faţa ei tăcea şi o privea insistent, probabil că aştepta un răspuns de la ea.

      „− Da mă, sunt gravidă, nu asta ţi-ai dorit?” o auzi Maria pe fată vorbind în româneşte. Bărbatul nu comentă nimic, strânse din dinţi, lovi uşor cu pumnul în masă şi se ridică, îndreptându-se spre bar, de unde se întoarse cu o altă sticlă de bere. Îşi turnă în pahar şi-l bău pe tot cu sete şi parcă cu multă duşmănie şi ură.

      „− Scapi de el, fă, auzi… avortezi, te descurci... nu vreau copil acum... adică nu ne putem permite.

      − Deci n-ai dorit asta! M-ai minţit? Totul n-a fost decât o minciună? Acum îmi dau seama că tot ce ai îndrugat tu, au fost minciuni puse cap la cap. Ai vrut doar să te culci cu mine, pentru că sunt mult mai tânără decât nevastă-ta. Asta ai vrut?

      − Am divorţat, fă, de câte ori să-ţi spun c-am divorţat...

      − Nu te cred, mincinosule! Arată-mi hotărârea de divorţ, sau, hai să ne căsătorim legitim...

      − Peste câteva zile îţi voi arăta hotărârea! Trebuie să-mi sosească din ţară…

      − Aşa îmi spui de-o jumătate de an… Şi fata începu uşor să plângă.

      − Hai Angela, hai fă, nu mai plânge, că se uită lumea la noi!”

      Surprinsă de bărbat că-i priveşte insistent, Maria întoarse capul spre fereastră.

       

      „− Eşti un profitor nemernic, asta eşti! Ai profitat de naivitatea mea, de... de tinereţea mea, de... de dragostea mea…

      − Angela, te rog, hai fă, calmează-te... şi eu ţin la tine!

      − Atunci de ce, mă, nemernicule  nu vrei copilul?

      − Din cauza banilor, fă!... Acum, pricepi? Cu ce să-l creştem? Zi tu, cu ce să-l creştem?”

 

      Femeia care servea în sală veni cu mâncarea, tacâmurile şi pâinea pe o tavă. Le aşeză ordonându-le frumos în faţa Mariei.

      − Poftă bună, doamnă! 

      − Mulţumesc!

      Mâncă foarte încet, savurând fiecare înghiţitură, parcă această mâncare de fasole era prima din viaţa ei.  Subtil, înfăşură cârnatul într-un şerveţel şi-l ascunse în buzunarul bluzei. Acum gata, pot înfrunta toată poliţia din Franţa! îşi spuse Maria după ce termină şi ultima bucăţică de pâine.

 

      Perechea de tineri, observă Maria, părăsi localul ţinându-se de mână, semn că se împăcaseră. Eu cu Luis, aici la Paris, n-am fost împreună în nici un local… gândi Maria privindu-i.

      − Mai doriţi ceva sau aduc nota de plată? o întrebă chelneriţa, trezind-o la realitate.

      − Vreau să vorbesc cu patronul! spuse Maria pe un ton foarte calm.

      Chelneriţa se sperie şi privind-o mirată, o întrebă:

      − De ce doamnă, n-aţi fost mulţumită de serviciile mele?

      − Ba da, liniştiţi-vă! Am cu totul altă problemă de discutat cu dumnealui.

      − Prea bine doamnă, m-am liniştit! Imediat îl anunţ pe domnul Michel.

      Maria tresări, auzise bine oare?

      − Michel! Aşa aţi spus că-l cheamă pe patron?

      − Da, doamnă!

      Şi Maria nu mai avu curajul, dar nici timp, s-o întrebe şi alte amănunte, deoarece femeia plecase rapid: nu se poate, este imposibil... ar fi prea frumos ca să fie adevărat! gândi ea, urmărind-o din priviri. Chelneriţa se opri la bar, ridică receptorul, formă un număr scurt şi vorbi.

      − Domnul Michel vă aşteptă! Vă rog să mă urmaţi!

      Femeia o luă înainte şi urcară scările la etaj, la capătul culoarului se opri în dreptul uşii şi ciocăni uşor, apoi o deschise:

      − Poftiţi doamnă! spuse, făcându-i loc să intre.

      Maria, abia stăpânindu-şi tremurul genunchilor, intră, şi brusc răsuflă uşurată. De după biroul din lemn masiv se ridică un domn, nu foarte în vârstă, prezentabil, care nu semăna deloc cu acel Michel, la care se gândise ea, adică tatăl lui Luis, întrebând-o:

      − Ce s-a întâmplat doamnă, nu sunteţi mulţumită de serviciile localului meu? o întrebă el, făcându-i semn cu mâna să ia loc.

      − Ba sunt domnule, chiar foarte mulţumită! spuse Maria aşezându-se.

      − Atunci, care este problema? o întrebă el reluându-şi locul şi lăsându-se pe spate, aproape scufundându-se în scaunul mare din piele.

      − Problema este că... şi Maria se opri, trăgând aer în piept: Nu am bani să plătesc ce-am consumat, continuă ea, cu o voce stinsă, dar foarte clară.

      − Cum?! întrebă Michel puţin uluit şi chiar uimit de îndrăzneala ei. Adică, aţi mâncat şi acum, cu atâta seninătate îmi spune-ţi că nu aveţi cu ce plăti? Uite şi culmea tupeului, în care şi oase în faţa mea!  gândi el. 

      − Da, domnule, acesta e adevărul! Dar să ştiţi, domnule, că voi muncii! spuse ea ridicându-se. Accept orice muncă, ca să-mi plătesc datoria, deoarece sunt într-o situaţie disperată... Vă rog, vă implor… vă implor din toată inima să mă înţelegeţi... Nu mai puteam… nu mai pot... şi plânsul o înecă.

      Michel o privi câteva clipe, încercându-l un sentiment de compasiune, împletit și cu puțină admirație, îl impresionase tonul calm şi plin de demnitate, privirea directă, pură şi profundă care degaja multă sinceritate şi inocenţă.

      − De unde eşti? o întrebă el direct, pe un ton ușor agresiv, poate puţin brutal, uimit că între tonul vocii și ce simțise, se realizase acest contrast.

      − Din România! răspunse Maria printre suspine. Apoi, ridicând capul şi privindu-l la fel de direct, pe un ton şi convingător, continuă: Dar să ştiţi, domnule, că am acte în regulă, nu sunt o fugară, să nu vă faceţi probleme din cauza aceasta...

      − Bine, bine, linişteşte-te, să pot înţelege şi eu, ce-mi spui. La voi, în România, aşa se procedează?

      − Nu, domnule! Dar eu sunt într-o situaţie fără ieşire, chiar foarte disperată, aş fi murit de foame, chiar am leşinat azi de foame, ieri nu am mâncat nimic şi…

      − Cum ai ajuns în situaţia asta? o întrerupse Michel, vorbindu-i pe un ton mai omenesc.

      − E o poveste lungă, domnule… şi nu ştiu dacă aveţi răbdarea şi timpul necesar s-o ascultaţi.

      − Ia loc şi povesteşte-mi, dar te rog să fii sinceră! Te avertizez că, nu-mi plac deloc femeile care mint sau care joacă teatru, încercând să facă impresie.

      De data aceasta însă, îi arătă fotoliul de lângă biroul lui. Maria ezită o clipă, dar picioarele, parcă fără să asculte comanda ei, plecară spre locul indicat. Se aşeză: poate că acest om, o să înţeleagă situaţia mea şi voi scăpa de chin şi suferinţă, nu voi fi obligată să cerşesc sau să mă apuc de prostituţie! Trase adânc aer în piept şi închise ochii să se reculeagă puțin. Trecură clipe bune şi când deschise ochii, un imens pahar cu apă, aştepta în faţa ei, ţinut de o mână. Fusese atât de concentrată, că nici nu-l auzise pe Michel, când se ridicase şi venise cu paharul. Îl luă şi mai mult mecanic bău jumătate. 

      − Mulţumesc, domnule! şi rămânând cu paharul în mână, Maria îşi începu povestea: În urmă cu ceva ani, m-am îndrăgostit de un bărbat…

      Pe toată durata povestirii, Michel o ascultase dar o şi studiase cu mult interes, întrebându-se în sinea lui cum de rezistase, cum de suportase în tot acest timp, atâta chin, umilinţă şi sacrificiu. Răspunsul îl află tot de la Maria.

      − Aceasta este povestea mea. Am suportat şi mi-am sacrificat toată tinereţea, la început din prea multă iubire, apoi pentru copil… Se opri. Ar fi vrut să spună mai multe amănunte, legate de iubirea ei pentru Luis, dar brusc, parcă simţise o pornire interioară care-i spusese să se oprească. Mai luă o gură de apă şi continuă:

      − Şi acum, vă rog să mă credeţi domnule, sunt într-o situaţie critică, singură şi... şi fără să greşesc, de bunătatea dumneavoastră depinde, în primul rând, viaţa unui copil... a mea contează mai puţin… Şi plânsul o înecă din nou.

      Michel se ridică de la birou, luă un alt pahar şi-l umplu cu apă. Îl aşeză în faţa ei, apoi începu să se plimbe prin birou. În tot acest timp, se gândi s-o lase să plângă în voie, căci plânsul linişteşte, plânsul descarcă.  Apoi, îi veni în minte un plan, cam diabolic cei drept, dar, trebuia s-o supună unui mic test, să-i vadă reacţia, să-i testeze demnitatea ei de femeie. Michel se aşeză din nou la birou şi aşteptă calm. După un timp, Maria se opri din plâns şi cu şerveţelul de sub pahar, îşi tamponă ochii.

      − Aştept! spuse calm Michel, ridicând de câteva ori din sprincene, având chiar un surâs fin, uşor ironic, întipărit în colţul buzelor.

      Maria îl privi foarte nedumerită, suportându-i cu greu privirea, şi i se păru că citeşte în ochii lui uşor mijiţi, ceva care o îngrozi: dorinţă animalică de reproducere primară, sexualitate vulgară, nestăvilită...

      − Aştept să... reluă el repetând, să prestezi! Hai, să te văd la treabă! Ai spus că faci orice pentru plata mâncări, şi cum bani nu ai, aştept plata în natură... Hai, dezbracă-te sau vrei s-o faci pe ritmuri de muzică?

      Maria aproape că sări în picioare, încleştându-şi mâinile de marginea biroului, strângând cu atâta putere  marginea lui, încât articulaţiile degetelor şi carnea de sub unghii, se albise. Sângele îi inundase brusc obrajii şi roşie de indignare, spuse calm, clar, dar şi impunător:

      − M-aţi înţeles greşit, domnule Michel, am spus că: accept orice muncă, referindu-mă stric la muncă, da? Nu am spus că ,,fac orice”...

      − Nu zău!?...Vei spăla toate wc-urile? o întrebă el calm, pe un ton ironic…

      − Da! răspunse ea ferm, fără să clipească. Voi spăla toate wc-urile…  

      − Vei freca podelele?

      − Da! Voi freca toate podelele!

      − Vei şterge scările? ridică el vocea.

      − Da! Toate scările şi chiar trotuarul, de va fi nevoie…

      − Vei spăla un munte de vase? aproape că strigă el la ea.

      − Da, domnule Michel!... Voi munci cinstit, aşa cum am mai spus!

Michel se destinse brusc, un zâmbet firesc, omenesc şi cald, apăru pe faţa lui.

      − …Linişteşte-te! zise el după o pauză. Ia loc şi calmează-te. Nu mi-ai spus cum te cheamă!

      − Maria, răspunse ea năucă. Doamne, sper că nu este un psihopat! gândi ea neînţelegând schimbarea bărbatului, comportamentul lui, trecerea asta bruscă de la o stare la alta.

      − Frumos nume! spuse el zâmbind. Eu, nu mai e nevoie să mă prezint, ştii deja cum mă cheamă. Acum ia loc şi linişteşte-te, a fost un mic test, am vrut să-ţi văd reacţia. Sigur că-mi amintesc exact ce-ai spus, la început, referitor la muncă. Îmi place că eşti o luptătoare şi până la urmă vei câştiga acest război… război cu viaţa, ca spun aşa, chiar dacă ai pierdut acum o bătălie. În concluzie, am să te angajez! Voi găsi ceva, să-ţi dau de muncă, la bucătărie. Dar, ascultă-mă cu foarte multă atenţie, povestea dumitale m-a impresionat, dar dacă descopăr că m-ai minţit, am să te concediez fără milă! Sper că am fost bine înţeles, da?

      − Vă mulţum... dar nu mai putu spune nimic, restul de cuvinte se opriră undeva acolo, în gât. Bucuria pur şi simplu o sugrumase.

      − Dacă vrei, poţi să începi chiar de azi!

      Maria începu iar să plângă, nu se putea linişti aşa repede.

      − Gata, acum linişteşte-te!

      − Domnule Michel!… Nu pot… nu găsesc cuvintele necesare care să exprime ce simt acum faţă  de gestul omenesc pe care l-aţi făcut pentru mine şi un suflet nevinovat de copil!... Vin… am să revin foarte repede. Locuiesc cam departe, dar voi alerga…  Am copilul încuiat în cameră. De azi dimineaţă este încuiat… trebuie să merg să văd ce face, să-l liniştesc...

      Michel trase sertarul şi scoase o bancnotă.

      − Poftim, cumpără ceva de mâncare la copil. Văzând-o că ezită, mai spuse: Consideră aceşti bani, un avans! Am să ţi-i opresc din primul salariu.

      − Mulţumesc… domnule! spuse ea luând banii. Prin tot ce-aţi făcut dumneavoastră, astăzi, aţi salvat un copil de la chinurile foamei. Pentru tot ce-aţi făcut… Domnul să vă binecuvânteze!

- va urma -

Vizualizări: 128

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Emil, am citit pe nerasuflate. Felicitari! Curioasa in continuare.

Cu prietenie,

În sfârşit Maria ia contact cu viaţa reală, dură, aşa cum este ea. Nu i-a fost uşor după ce a fost supusă unor tratamente bestiale din partea celui ce-i jura iubire. Nu mai vorbesc de proprietarul camerei... Faptul că Luis a părăsit-o i-a făcut o favoare... Decât cu el, mai bine singură. Aflăm în amănunt stările sufleteşti ale femeii, singură într-o ţară străină şi cu un copil încuiat în casă... gânduri pure aşa cum le-a simţit în interiorul bisericii, şi de ce nu?! Unde să-ţi cauţi liniştea interioară dacă nu în biserică, unde te socoteşti mai aproape de Dumnezeu?!

Şi totul e bine când se termină cu bine, în sfârşit şi-a găsit de lucru, indiferent ce, putem presupune că în urma rugăciunii şi a introspecţiei sufleteşti în lăcaşul Domnului.

Am citit cu plăcere, nimic de cârcotit şi aştept continuarea.

Sofy

Mi-au dat lacrimile, emoționant!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

ELENA AGIU-NEACSU a adăugat o discuţie la grupul
cu 1 oră în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a postat o discuţie
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Eram a lui Stanescu Valentin
cu 11 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Eram a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Atât de mult... a lui Dacu
cu 11 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Atât de mult... a utilizatorului Dacu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Am uitat... a lui ELENA AGIU-NEACSU
cu 11 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am uitat... a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 11 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Eram a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Eram a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog şi tristeţea se-ntristează a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog şi tristeţea se-ntristează a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog şi tristeţea se-ntristează a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ariana Zburlea
cu 18 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Înflorise liliacul a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 20 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am uitat... a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 20 ore în urmă
Grig Salvan a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Eram a lui Stanescu Valentin
cu 20 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Eram a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 20 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Atât de mult... a utilizatorului Dacu
cu 20 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor