Şi bătrâna privind-o cu ochii tulburi şi apoşi, începu iarăşi să murmure:

       – Nu!... Nu eşti tu, Maria. M-am înşelat. Fetița mea era frumoasă, mult mai frumoasă dă cât tine, avea ochii mai mari, mai albaştri şi mult mai senini dă cât ai tăi.

       – Mă cheamă… Maria!Eu sunt Maria! Au trecut mulţi ani, am îmbătrânit şi eu.

       – Nu!... spuse bătrâna dând din cap tânguitor. Nu!… semeni cu ea, parcă ai ochii ei, dar faţa nu ţi-o cunosc.

       Maria simţindu-şi lacrimile gata, gata să rupă zăgazurile, reuşi să articuleze un cuvânt venit spontan în memorie, tocmai din copilărie:

       – Iina!...

       Bătrâna, observă Maria, se încruntă şi tresări vizibil scuturându-şi uşor capul, apoi simţi cum mâinile îi zvâcnesc uşor, strângându-i mai cu putere umerii, iar privirea, pur şi simplu, i se înfipse în ochii.

       – Ai spus… Iina? Aşa ai spus? întrebă bătrâna în şoaptă.

       – Da!... aşa am spus: Iina! repetă ea mai clar şi mai încrezătoare.

       Acest cuvânt simplu, Iina, căci Maria când era foarte mică aşa reuşise să-i pronunţe numele, venit ca o parolă din frageda copilărie, fu colacul de salvare al Mariei şi cheia care deschise broasca ruginită a memoriei şi uşa inimi, din pieptul bătrânei mame. Cuvântul magic, Iina, avu efectul unui declanşator. Memoria bătrânei, reveni spontan, faţa i se însenină şi chiar deveni mai frumoasă. Din ochii ei apoşi, începură să picure lacrimi şi plângeau într-o mare tăcere, aşa cum fuseseră obişnuiţi s-o facă ani de-a rândul. 

       – Maria, copila mea dragă!... Of, mulţumesc, Doamne!

       – Mamă.

       – Mulţumesc, Doamne, că mi-ai ascultat ruga şi mi-ai îndeplinit ultima dorinţă! Acum că te-am regăsit, copila mea dragă, pot să mor liniştită…

 

       Se priveau şi tăceau ca două statui. Totul încremenise în jur. Numai lacrimile îşi vedeau nestingherite de treaba lor. Se rostogoleau pe umerii obrajilor, se uneau în barbă, se făceau mari şi picau în ţarina din cimitir, însetata ţarină care le primea cu braţele deschise, doar era obişnuită cu ele, nu? Câmpurile lor biomagnetice, comunicau mai rapid decât vorbele. Sângele lor curgea năvalnic prin trup şi vorbea aceiaşi limbă. Îşi povesteau poate telepatic anii pierduţi, anii în care au plâns, anii de singurătate şi căutări. Emoţia pusese totalmente stăpânire pe amândouă. Se priveau şi tăceau. Doar ochii, fără odihnă le înotau încă în lacrimi. La un moment dat, bătrâna obosită poate de poziţia statică,  îi eliberă umerii, se aşeză pe bancă şi luă buchetul de trandafiri în braţe – făcându-i semn Mariei să se aşeze – şi aranjând florile, le mângâia, vorbindu-le:

       – Dragele mele, frumoasele mele! Apoi brusc se întoarse spre Maria: Copila mea dragă, doamne cât am plâns, doamne cât te-am strigat în somn!…  Îţi mai aminteşti cum mă cheamă?

       Maria o privi mirată preţ de câteva secunde, deoarece doar cu câteva clipe mai înainte îi spusese pe nume.

       – Da mamă, îmi amintesc. Te cheamă, Irina!

       – Da, aşa e!... Ce mă bucur că n-ai uitat… Iar tu îmi spuneai mereu Iina… da, da, Iina, ce frumos îmi spuneai tu.

       – Mamă!… Eu… am vrut, am încercat, dar tata… iar eu am crezut că… Maria se opri. Era emoţionată de situaţie, dar şi puţin şocată de comportamentul cam ciudat al mamei, încât nici nu putea să spună ceva logic, să lege o frază coerentă.

       –  Ai crezut că am murit? o întrebă Irina oprindu-se din mângâiatul florilor.

       – Da… şopti Maria. Tata nu mi-a spus niciodată de ce v-aţi des…

       – Lasă-l să se odihnească-n pace! o întrerupse Irina, dând a lehamite din mână… Nu merită… Tu de ce nu-i aduci flori?

       – I-am adus şi eu! spuse Maria arătându-i-le pe cele de pe mormânt.

       – Aha, sunt frumoase!... Şi ei i-ai adus? întrebă Irina privind mormântul Eleonorei.

       – Da, şi ei.

       – Foarte bine, că ţi-a fost ca o mamă. Io… io am fost alungată, n-am putut să te cresc… şi plânsul o înecă.

       Maria o privea şi nu ştia concret ce să facă, să intervină sau s-o lase să plângă.

       – Da’, a li mele sunt frumoase? o întrebă Irina ştergându-şi ochii cu dosul palmei, apoi cu poala şorţului. Nu-i aşa că sunt mai frumoase? mai întrebă ea mângâindu-le. Apoi brusc, bătrâna abandonând trandafirii pe bancă, întinse braţele spre Maria.

       – Vino copila mea! Vino la pieptul meu.

       Maria se apropie şi se strânseră în braţe. În îmbrăţişarea lor erau acum multe sentimente amestecate, mulţi ani de căutări, mulţi ani de suferinţe… şi iarăşi plângeau de bucurie şi în linişte că s-au regăsit. Dar, poate că şi suspinau de tristeţe că au pierdut acei ani.

       – Doamne, Maria! se tângui Irina, spune-mi şi tu, copila mea dragă că nu visez, că este adevărat că te-am regăsit, că n-am halucinaţii. 

       – Da mamă, totul este adevărat… ne-am regăsit… spuse Maria cu precauţie şi puţină teamă, bulversată totalmente de comportamentul oscilant al mamei.

       – Doamne ce minune! Ciudat loc ai ales Doamne!? Dacă-mi spunea cineva că ne vom regăsi aici, în locul ăsta sinistru în care oamenii să dăspart, n-aş fi crezut asta niciodată, spuse Irina privind-o iarăşi în adâncul ochilor… Eşti frumoasă, eşti încă frumoasă copila mea, tare frumoasă, continuă ea.

       – Am fost mamă!… Am fost, acum sunt şi eu o femeie bătrână.

       Irina nu spuse nimic, doar schiţă un zâmbet şi o eliberă. Se ridică, luă buchetul de flori, merse şi-l aşeză pe mormântul Eleonorei.

       – Mamă, acolo este înmormântată ea, în stânga e… tata.

       – Ştiu Maria, ştiu foarte bine, n-am făcut nicio greşeală! spuse Irina, continuând să aranjeze florile, după care se aşeză în genunchi şi împreunându-şi mâinile a rugăciune, spuse în gând: pă tine Eleonoro, io te-am iertat d-atunci, da’ n-am avut cum să-ţi spun şi nici n-aş fi putut s-o fac, căci în rătăcirea mea, am jurat în faţa lu’ Dumnezeu, că am să păstrez secretul şi am să-l duc cu mine în mormânt. Poate că, dacă ne vom întâlni pă acolo, am să-ţi povestesc io ce s-a întâmplat. Acum hodineşte-te în pace! Pă tine însă Mihai, deocamdată nu te iert, chiar dacă au trecut atâţia ani, e încă nevindecată rana pă care mi-ai pricinuit-o şi pă care am purtat-o toată viaţa în sufletul meu…

 

       Apoi după un timp, cu voce tare, Irina spuse:

       – …Poate cândva, am să te iert şi pă tine!

       –  Pe cine, mamă?

       Irina întoarse capul şi o privi tulbure, vizibil surprinsă de întrebarea Mariei. Se ridică încet, îşi scutură şi aranjă fusta, apoi zise:

       – Să mergem Maria, nu mai suport tristeţea şi liniştea asta, din acest cimitir! Apoi, avem atâtea să ne povestim!... şi un surâs vag, apăru pe faţa ei bătrână, apoi continuă, clătinând din cap: Doamne, ce i-a mai pedepsit viaţa?!… pă amândoi i-a pedepsit… Auzi tu, să nu uiţi, pă mine să mă îngropaţi în partea asta liberă, dă lângă el, să-l însoţesc şi eu, barim pă lumea ailaltă, că pă asta, n-am avut noroc, chiar dacă l-am iubit ca proasta toată viaţa… Ridică privirea spre Maria şi reluă pe un ton foarte blând: N-am înţeles niciodată dă ce, dar se spune că, lacrimile, indiferent că sunt vărsate la necaz sau fericire, au acelaşi gust amar şi acelaşi efect: înroșesc ochii!

       – Da mamă! Ai dreptate. Nu ştiu să-ţi explic. Eu aş vrea ca, totuşi, lacrimile să difere, cele vărsate la necaz să aibă puterea să te îmbete, şi sigur uiţi de toate!

       Irina zâmbi, dar părea total absentă la intervenţia Mariei, şi o auzi murmurând în timp ce mergea cu privirea în pământ:

       – Şi la fericire şi la necaz, noi plângem!... Şi la fericire şi la necaz, noi primim sau oferim flori!... Şi la fericire şi la necaz, noi aprindem câte o lumânare! De ce, Maria?... Tu ştii?

       Maria o privi puţin sceptic.

       – Nu ştiu mamă! Cred că aşa e firesc. Nu-mi stă mintea la asta, acum am în cap trecutul nostru.

       – Trecutul? Lasă-l în pustii, acum trebuie să analizăm relaţia dintre lacrimi, flori şi lumânări! Da’, reluă Irina după o scurtă pauză, poate că ai dreptate, trecutul e mai important acum… Prezentul îl trăim, da’ peste o secundă o să fie trecut.

 

       Pe aleea cimitirului, cufundat acum în prag de seară într-o linişte nefirească, mergeau alături două femei: mamă şi fiică. Se regăsiseră, după mulţi ani,  în locul acesta funebru. După doar câţiva paşi, Maria simţi cum ceva îi atinge degetele, pipăindu-le şi strângându-le uşor.  Era mâna mamei, care după ce le mai atinse timid de câteva ori, se hotărî şi le prinse mai bine. Era firavă. Era rece. Era uscată. Era osoasă şi tremura uşor. În acel moment, pentru Maria, nu mai conta nimic din toate acestea, deoarece cel mai important lucru era, că această mână, a mamei, aşa cu toate defectele ei, încă mai exista.

 - va urma -           

Vizualizări: 88

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Maria isi intalneste mama, moment emotionant bine subliniat de autor. Sunt semne ca batrana ar avea ceva probleme. Sa vedem cum influenteaza destinul Mariei aceasta regasire. Astept, deci!

Carcotelile zilei:

mulţi ani de căutări, mulţi ani de suferinţe… şi iarăşi plângeau de bucurie şi în liniştite că s-au regăsit. Dar, poate că şi suspinau de tristeţe că au pierdut ani, mulţi ani

Şi unde ne-am regăsit? Dacă-mi spunea cineva că ne vom regăsi aici,

Pana la fragmentul cu rugaciunea limbajul Irinei parea in regula si deodata vorbeste altfel, asa mi se pare

pă tine Eleonoro, io te-am iertat dă atunci, dar n-am avut cum să-ţi spun şi nici n-aş fi putut s-o fac, căci în rătăcirea mea, am jurat în faţa lui Dumnezeu, că am să păstrez secretul şi am să-l duc cu mine în mormânt

să aibă puterea să te îmbete şi astfel beat, sigur uiţi de toate! - as reformula fara ce-am taiat

Ultimul paragraf mi se pare putin neclar(inteleg ca mana cu defecte e a mamei si atunci nu poate fi tinuta de mama), iar mana, maini se repeta prea mult in cateva randuri.

Sugestiile sunt facultative. :) Autorul este seful si eu respect acest lucru.

Cu prietenie,

Corina, mulţumesc mult, am refăcut totul, cu excepţia repetiţiei voite, ,,mulţi ani'', unde, am vrut să pun accent pe trecerea timpului! În rest, sugestiile tale facultative, au fost de bun augur. Referitor la paragraful cu ''mâna'', furat de idee, am repetat de mai multe ori cuvântul respectiv, acum sper că e mai bine... 

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Maria isi intalneste mama, moment emotionant bine subliniat de autor. Sunt semne ca batrana ar avea ceva probleme. Sa vedem cum influenteaza destinul Mariei aceasta regasire. Astept, deci!

Carcotelile zilei:

mulţi ani de căutări, mulţi ani de suferinţe… şi iarăşi plângeau de bucurie şi în liniştite că s-au regăsit. Dar, poate că şi suspinau de tristeţe că au pierdut ani, mulţi ani

Şi unde ne-am regăsit? Dacă-mi spunea cineva că ne vom regăsi aici,

Pana la fragmentul cu rugaciunea limbajul Irinei parea in regula si deodata vorbeste altfel, asa mi se pare

pă tine Eleonoro, io te-am iertat dă atunci, dar n-am avut cum să-ţi spun şi nici n-aş fi putut s-o fac, căci în rătăcirea mea, am jurat în faţa lui Dumnezeu, că am să păstrez secretul şi am să-l duc cu mine în mormânt

să aibă puterea să te îmbete şi astfel beat, sigur uiţi de toate! - as reformula fara ce-am taiat

Ultimul paragraf mi se pare putin neclar(inteleg ca mana cu defecte e a mamei si atunci nu poate fi tinuta de mama), iar mana, maini se repeta prea mult in cateva randuri.

Sugestiile sunt facultative. :) Autorul este seful si eu respect acest lucru.

Cu prietenie,

Era firavă. Era rece. Era uscată. Era osoasă şi tremura uşor - Firavă, rece, uscată şi osoasă tremura uşor, zic! Tu hotărăşti!

Cu prietenie,

Un capitol puternic impresionant, o reîntâlnire de sânge, după ani... Desigur, cele două fiinţe s-au recunoscut prin apropierea de sânge, deşi bătrâna mamă este îndoită. În mintea sa Maria a rămas fetiţa de care s-a/ a fost despărţită, prin ce împrejutări sper să aflăm. Bucuria este a amândurora.

Textul se desfăşoară prin acelaşi stil, al lui Emil, cu amânunte amânunţite... Ai scoate tot ce repetă, însemnă a-i schimba stiul şi nu se poate. El are impresia că nu a explicat destul ideea şi noi nu o putem înţelege. Chestiune de concepţie şi aşa cum am mai spus, de stil.

Dacă ceilalţi cititori îţi pot schimba stilul Emil, eu nu am nimic împotrivă. Până atunci eu accept aşa cum scrii şi mă declar mulţumită.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Sofia, mulţumesc pentru lectură şi comentariu. Din el am învăţat ceva...

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Un capitol puternic impresionant, o reîntâlnire de sânge, după ani... Desigur, cele două fiinţe s-au recunoscut prin apropierea de sânge, deşi bătrâna mamă este îndoită. În mintea sa Maria a rămas fetiţa de care s-a/ a fost despărţită, prin ce împrejutări sper să aflăm. Bucuria este a amândurora.

Textul se desfăşoară prin acelaşi stil, al lui Emil, cu amânunte amânunţite... Ai scoate tot ce repetă, însemnă a-i schimba stiul şi nu se poate. El are impresia că nu a explicat destul ideea şi noi nu o putem înţelege. Chestiune de concepţie şi aşa cum am mai spus, de stil.

Dacă ceilalţi cititori îţi pot schimba stilul Emil, eu nu am nimic împotrivă. Până atunci eu accept aşa cum scrii şi mă declar mulţumită.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Melancolia risipirii a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Noapte fantastică a lui Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din dală-n dală a utilizatorului Cristian Je
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Viața ca un puf de păpădie a utilizatorului Lidia Pervu
cu 8 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amor liric a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Uitare a lui Lidia Pervu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Uitare a lui Lidia Pervu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Și-i toamnă... a lui Blăjan Ovidiu
cu 11 ore în urmă
Postare de log efectuată de Lidia Pervu
cu 11 ore în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 14 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amor liric a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Amor liric a lui Gabriel Cristea
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Orar de fată mare a lui Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de Gabriel Cristea
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Din dală-n dală a lui Cristian Je
cu 16 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am zburat a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 19 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visând printre gratii de cușcă a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 19 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 19 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor