Incertitudini IV Timp încremenit(continuare)

[DANIELA TIGER]

...................................................................................................................................

Lumina puternică a soarelui dădea încăperii un aer vesel, de undeva, probabil de la casele din jur, lătratul furios al unui câine își făcea loc incomodând liniștea care se lăsase. Instinctiv, Tudor își întoarse privirea spre fereastra zăbrelită, pătrundea dincolo de stare, dincolo de moment...

– ”Vreau și aici! râdea Maria  așezându-se într-o altă poziție, cu o ținută regizată, în fața obiectivului. Hai, iubire, nu mai pot ține ochii deschiși, mă orbește soarele!

– Gata, stai așa, nu te mai mișca! o coordona Tudor, iar zgomotul aparatului pecetluia o nouă poză.

– Iubirea mea! striga femeia, apoi sărea de gâtul lui și-l săruta.”

– Domnule Ionescu! se auzi ca prin vis glasul avocatului. Tudor făcu eforturi dureroase de concentrare. Se uita năuc la bărbatul din fața sa.

– Domnule Ionescu! reluă acesta, observând starea de adâncă visare a clientului său. Vă rog, adunați-vă!

– Da, domnule Popa, sunt al dumneavoastră! Ce trebuie să fac? răspunse Tudor, iar toată atenția se revărsă peste apărătorul lui.

– Pentru început, vă rog, spuneți-mi ce s-a întâmplat! Vreau adevărul, oricare ar fi el, numai așa pot să concep un plan de apărare viabil. În funcție de asta, de desfășurarea evenimentelor și-a probelor procurorului vom vedea care va fi poziția noastră. Deci... vă ascult! Ce s-a întâmplat în seara zilei de 13 august?

Fața lui Tudor se întunecă, buzele i se strânseră formând cute adânci care îi dădeau un aer îmbătrânit. Maxilarele îi jucau nervos, fără să-și dea seama, pumnii se încleștaseră, iar unghiile străpungeau pielea. Nu simțea durerea. Privea în ochii avocatului, iar toată deznădejdea, ura, neputința scăpăra din furtuna iscată. Trase adânc aer în piept și cu o voce metalică spuse:

– Ne-am certat! și tăcu.

Secundele se scurgeau apăsător una după alta. Avocatul aștepta răbdător, dar Tudor se încăpățâna să continue. Rămăsese împietrit, cu ochii ațintiți privea departe, dincolo de real, dincolo de lume. Ar fi dorit să nu existe, să fugă de tot, chiar și de el. Câinele lătră din nou. Avu tendința de-a se ridica și să meargă la fereastră, dar avocatul, intuind că în acest fel l-ar fi putut pierde din nou, reluă:

– Da, am înțeles! De ce v-ați certat?

Cu aceeași mișcare înceată, Tudor se așeză la loc. Se putea observa cu ușurință cât de greu este să reproducă acele momente, durerea îl acapara și-i producea suferință. Cu mare greutate reluă:

– Am fost plecați în weekend la munte. vocea, gâtuită de emoție, trăda chinul la care era supus. Nu știu, a fost o prostie, nimic serios. Probabil, sătulă de reproșuri s-a enervat și mi-a spus că așa nu mai putem continua. În loc să aplanez conflictul m-am înfuriat, m-am închis în mine și nu prea ne-am mai vorbit tot drumul. Am dus-o la ea acasă, am ajutat-o să-și ducă bagajele și am reluat discuția, spunându-i cât este de încăpățânată. Am făcut-o, pare-se, cu tonul ridicat deoarece o vecină curioasă a deschis ușa. I-am pus valiza pe hol și am plecat supărat. Am auzit-o strigându-mă, dar nu m-am mai întors. Doamne, de ce n-am făcut-o!? Trebuia să rămân, înțelegeți? Trebuia să râmân! Nu s-ar mai fi întâmplat nimic. M-am simțit rănit, am vrut s-o pedepsesc și...

– ...Și ați pedepsit-o!

– Da, adică, nu! Nu la ceea ce vă gândiți. Nu înțelegeți? Nu i-aș fi făcut nici cel mai mic rău! Ripostă Tudor, iar ochii aruncau fulgere ucigătoare.

– Înțeleg, iertați-mă, continuați!

– Am plecat acasa, dar nu aveam liniște. Am vrut s-o sun în câteva rânduri.

– N-ați făcut-o!

– Nu, și voi regreta toată viața.

– Mda, ar fi fost un alibi bun! Am fi rezolvat simplu ca...

– Cazul!? La asta vă gândiți? Nu-mi pasă de caz! vocea deveni tunătoare. De ea îmi pasă! N-aveți cum să înțelegeți, dar... nu vă condamn! iar tonul coborî resemnat, obosit și plictisit.  Mi-am făcut un duș, am băut un pahar de vodcă, dar nu reușeam să mă liniștesc. Se întunecase. Nu știu cât era ora. M-am hotărât să mă duc la ea. Nu suportam gândul de-a ne ști certați, trebuia să-i explic că tot ceea ce spuneam sau făceam erau pentru că o iubesc. M-am gândit să-i iau un buchet de flori, dar ocolul era destul de mare până la cea mai apropiată florărie, doream să ajung cât mai repede, așa că, m-am răzgândit. Am ajuns la etajul ei mai mult în fugă. Vecina a deschis ușa și m-a privit cu ochi de vrăjitoare. Am salutat-o, dar nu mi-a răspuns, apoi a trântit-o ostentativ. Sincer, am înjurat-o în gând. Ajuns la ușa Mariei am încercat să deschid cu cheile mele. Ușa nu era încuiată. Nu m-am mirat, mereu uita s-o închidă. Am intrat. 

De-acum, Tudor își reluă aceeași față schimonosită. Tăcu. Verdele ochilor săi se intensifică sub umezeala lacrimilor. Privea din nou în gol. Fruntea încruntată îi scotea în evidență și mai mult frumusețea.

Avocatul nota de zor în hârtiile lui, iar când n-o făcea se juca cu pixul, gest enervant, dar Tudor nu-i mai da atenție, gândea cu glas tare, rememora cu aceeași emoție pentru a mia oară întâmplările din ziua aceea încercând zadarnic să le găsească un sens, o explicație. Sentimentul frustrant de neputință îi seca sufletul. Prin toți porii ființei lui nu era decât o singură întrebare: ”De ce?” Oricât se chinuia nu găsea răspunsul. Parcă intrase într-o buclă temporală din care nu putea scăpa, un labirint a cărei ieșire era de negăsit.

– Îmi dau seama că vă este greu, dar încercați să continuați! îl îndemnă avocatul, vădit emoționat și el. Începuse să-i fie milă de acest îndrăgostit și se gândea că merită să fie apărat, credea în nevinovăția lui, nu putea fi un actor atât de bun.

– Am intrat, continuă Tudor derularea evenimentelor. Se vedea lumină din dormitor, m-am îndreptat acolo și-am strigat-o. Nu mi-a răspuns. Mă gândeam că nu mă aude sau face pe supărata.

Broboane mari de transpirație îi acoperiră instantaneu fața lividă, alungită, inertă. Închise ochii cu putere, iar deznădejdea i se citea pe chipul îndurerat.

– Era sânge peste tot! strigă Tudor. Înțelegeți, domnule avocat? Cine a putut face așa ceva!? Nu făcuse rău nimănui. Doamne, nu pot să cred! Am încercat s-o ridic. O strigam, dar nu-mi răspundea. Am urlat după ajutor. Nu a venit nimeni. Nu mai respira. Apoi am sunat la 112 și restul îl știți.

Eliberat de o tensiune infernală se lăsă mai adânc în scaun cu mâinile atârnând, iar tăcerea puse stăpânire din nou pe el.

– Asta ați spus și-n declarații, domnule Ionescu. Va trebui să vi se facă o evaluare psihologică, știți, da?

– Da, mi s-a spus.

– Realizați că în lipsa amprentelor unei terțe persoane sau a altor probe, dumneavoastră sunteți principalul suspect?

– Domnule Popa, vă rog din suflet, am o mare rugăminte: vreau s-o văd! Trebuie s-o văd!

– Știți la fel de bine ca și mine că acest lucru este imposibil. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să mă interesez de starea doamnei și să vă țin la curent. De asta depinde mersul anchetei și-al procesului.

Privirea plină de reproș a lui Tudor îl făcu pe avocat să completeze:

– Da, știu, nu vă pasă, dar mie, da, domnule Ionescu! Eu am datoria să vă apăr, iar dacă va fi nevoie vă voi apăra chiar de propria dumneavoastră persoană! Tot ce știu de la spital, doamna suferă de o comă profundă, iar operația cranio-cerebrală a fost grea, dat fiind gravitatea traumatismului, dar a mers bine. Medicii speră să nu rămână cu sechele, asta dacă va reveni printre noi.

– Nu eu am făcut-o, dar nu-mi pasă! Tot ce vreau este ca ea să trăiască!

– Știu, iar eu voi face tot ce pot să vă scot din arest. Aveți nevoie de ceva? Sunteți tratat bine?

– Mulțumesc, totul e ok.

– Bine, domnule Ionescu, voi reveni curând. Nu vă pierdeți speranța! Dacă doamna își va reveni, eu nu cred că va dori să vă știe aici.

Un beculeț parcă se aprinse în mintea lui Tudor. Da, ea își va reveni și va suferi să-l vadă închis, în plus, va confirma că nu el a fost cel care a lovit-o. Era pentru prima oară când privea totul cu speranță și optimism.

[Sofia Sincă]

Înțeleg acum, înțeleg că este un roman polițist. Dar rămân la impresia mea: prea multe dialoguri. De fapt toată scrierea este un continuu dialog. Mă rog... dacă așa ai vrut tu... Eu, de exemplu acel dialog din ghilimele, care sunt trăiri din aduceri aminte, nu l-aș fi pus sub această formă, că și așa sunt destule. Mergeau doar cu ghilimele. Se înțelege că sunt amintiri.

În rest textul este bine scris, cursiv, corect, literar, își păstrează noțiunea de mister ca în orice roman polițist.

Atenție, este tot partea IV. Așa trebuia?

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Mă bucur că a venit repede continuarea, dar mai vreau. :) M-a prins și abia aștept să văd cum se desfășoară firul poveștii.

Mi-a plăcut! :)

[DANIELA TIGER]

:-* Mulțumesc, Corina!
 

[DANIELA TIGER]

Da, doamna Sofi, fragmentul face parte tot din capitolul IV. Când am postat prima parte, aceasta nu era, încă, scrisă. Poate aveți dreptate cu dialogurile, dar, nu știu, așa am simțit că pot transmite mai bine emoția, iar cititorul va fi transpus acolo, alături de personaje, identificându-se, eventual, cu ele, având senzația că le poate atinge. Poate nu e chiar așa cum am gândit-o...