Hainele noastre cele de toate zilele

[Marginean Liliana]

Azi l-am sunat pe Costi, la serviciu, ca să-i spun că i-am cumpărat șosete. Douăsprezece perechi. N-a părut prea surprins. I-am mai cumpărat și acum două săptămani încă vreo cinci perechi.  Și tot atȃtea arunc, de fiecare dată, din sertarul uriaș, de sub pat. Cu mare greu, recunosc.

 Cu cȃt îmbătrȃnesc, parcă sortez tot mai greu hainele de dat, sau de aruncat. Nu pot să mă despart ușor de ele.  Le așez o dată pe scaun, apoi în sac. Le scot iar, că poate tricourile le-aș putea folosi ca și cȃrpe de praf. Apoi le țin în beci încă o săptămȃnă, că sunt haine  bune și poate le-oi da la niște cunoscuți. Dar nici cunoscuții ăștia nu mai sunt ce-au fost cȃndva și parcă-i văd tot mai rar.

Pentru noi, faptul că n-am cusut niciodată șosetele a reprezentat  un anumit statut, pe care ne-am străduit să ni-l menținem de-a lungul anilor. Adică mai jos de atȃt nu puteam să cădem. Mi-o amintesc pe soacră-mea care cȃrpea șosetele periodic, chiar s-a oferit să le rezolve  și pe ale noastre sau să mă învețe pe mine cum se face, dar noi am rămas neclintiți pe poziție. Totul pȃnă la șosete.

 Poate că uneori n-am avut bani de pȃine , dar șosetele erau șosete. Sertarul acela însemna barometrul stării noastre de bine. De el depindea cumva chiar fericirea noastră.

Mai intram în panică  doar cȃnd  vedeam iar degetul mare ieșind dizgrațios din materialul de tot mai proastă calitate,  și mai erau cȃteva zile pȃnă la salariu. Iar sertarul era gol. Doar atunci,  poate că  ne prefăceam că nu observăm, o vreme, că oricum se mai puteau purta și așa. Dacă nu mergeai undeva, ca să trebuiască să te descalți.

Doamne ferește, să te fi apucat ceva din senin,  să te ducă la spital și să te vadă toată lumea bună cu ditamai gaura din ciorap. Ne dădeam de două ori peste gură, spuneam Doamne apără-ne de rău, și-i mai purtam, poate o dată, de două ori. Apoi îi  aruncam la coș. Cu mari regrete uneori. Și cu mici dureri de inimă. Dar no, n-aveam ce face. Că “noblesse oblige”.

De vină era de obicei materialul sintetic, în care ne transpirau picioarele, deși mă străduiam să caut cele cu 100 la 100 cotton. Sau îl mai bănuiam pe Costi că nu și-a  tăiat unghiile suficient de scurte, declanșȃnd un scandal de zile mari. Că de la ce să ne luăm și noi?

În copilărie nu se arunca nimic. Nici nu aveam gunoi menajer. Hainele se purtau pȃnă le rupeam. Mai întȃi erau de sărbători, apoi se transformau în cele de toate zilele, după care se mai cȃrpeau, ca să fie date verișoarelor mai mici, c-or fi bune la joacă, prin colbul străzilor și al ulițelor. Sau mama făcea din ele săculeți de pus sub geam, iarna, sau la ușă. Ori le făcea fȃșii și tesea din ele preșuri vărgate, la tiara de la mătușa Ioana.

Mi-am dorit dintotdeauna haine frumoase, am făcut de multe ori  foamea și-n liceu, și-n facultate, pentru rochița mult dorită sau pentru o pereche de pantofiori. Țin minte că pentru cizmele lungi, negre, de velur m-am împrumutat cu banii de pe două luni. Si-am mȃncat zilnic doar icre de trei lei de la Eia și turtă dulce.

Și azi, mă hotărăsc cu greu ce culoare să-mi aleg. În dulap am multe bluze, tricouri, din același model, dar de culori diferite. De obicei, Costi răbufnește, după vreo două ceasuri de probări și-mi zice: “Ia-le pe toate trei! Numa hai!” Acasă, ne certăm că din cauza lui nu putem pune bani deoparte, că n-a putut să se hotărască la o culoare doar, c-a trebuit să-mi cumpăr tot magazinul, deși eu nu  intenționam asta.

Țin mult la hainele mele și rar mă despart de vreo una. Am haine din facultate și toate-mi amintesc de cȃte eforturi am făcut pentru a le avea. Și-apoi mai sunt și amintirile ce mă leagă de ele. Fustele mele lungi și largi, gypsy, cu care coboram din Obs, pe Calea Turzii, în bătaia vȃntului,  eșarfele fine, primite în dar...Rochia neagră de la banchetul de absolvire a facultății. Costumul de mătase, de culoarea piersicilor coapte, cu care am nășit, cumpărat de la o vecină ce avea o consignatie, plătit în trei rate.

Rochia roz, de plajă, ce mai păstrează încă miros de sare, de nisip, luată de la mare, în anul cȃnd Lore mergea în clasa întȃi. E drept, că aveam încă 55 de kg pe atunci. Dar și rochia asta e aproape nouă și am dat pe ea o căruță de bani. Și poate aș mai putea slăbi vreo 10 kg, cȃndva. Sau  o să o sun pe Lore, diseară, poate că o vrea ea.

 Sau poate ne-am mai putea cumpăra un dulap nou, în care să-mi încapă toate lucrurile astea vechi, ce încep să devină tot mai mult extensiile noastre. Respiră odată cu noi, trăiesc cumva, capătă viață…Sau poate noi trăim prin ele un alt timp…

[Ada Nemescu]

Mă regăsesc parţial în aceste amintiri. Adevărat, parcă prind viaţă, au personalitate proprie, sunt martorii istoriei noastre. 

Finalul frumos concluziv.

aDa

[Marginean Liliana]

Mulțumesc, Ada!

Ada Nemescu a spus :

Mă regăsesc parţial în aceste amintiri. Adevărat, parcă prind viaţă, au personalitate proprie, sunt martorii istoriei noastre. 

Finalul frumos concluziv.

aDa