Gâlcevi narative

[Dobrica Mariana]

Mă tot întreb cum s-a ajuns aici. Desigur că e şi vina mea, înţeleg foarte bine asta, nu am vrut să fiu un narator omniscient,  am intenţionat să păstrez intimitatea personajelor mele într-o măsură mai mare sau mai mică, mi-a displăcut acea poziţie demiurgică, a celui care ştie totul despre universul său diegetic...

Dar, ca şi în realitate, atunci când liniile nu sunt clar demarcate, se creează disfuncţionalităţi.

Încep să regret uşurinţa cu care am renunţat la poziţia mea privilegiată, în raport cu celelalte instanţe narative, pentru a instaura o democraţie prost înţeleasă de acestea. Pentru că, simţind dulcele gust al libertăţii, ele refuză acum cu obstinaţie să se supună unor reguli care, de bine, de rău, asigurau o coerenţă şi o stabilitate textului  pe care voiam să-l creez.

Las deoparte autorul care, fiinţă în carne şi oase, duce o viaţă normală într-o realitate care îi place sau nu. Şi el mă lasă în pace pe mine, narator care mi-am asumat o anumită perspectivă, să mă descurc cum pot prin hăţişul acesta de circumstanţe, idei, mesaje pe care îl creez.

Las deoparte şi cititorul, pentru că, fără a-l ignora (trebuie să ţin cont şi de aşteptările lui), acesta va interveni mai târziu totuşi, când textul va ajunge sub ochii lui. Abia atunci se va produce comunicarea şi eventual feedbackul, nu are rost să anticipez acum, pentru că am o problemă mult mai importantă: relaţia mea cu personajele.

De ce? Pentru că în numele acestei democratizări postmoderniste a raporturilor dintre noi, ele au început să aibă păreri, altele decât ale mele, vor să acţioneze potrivit acestora, să se mişte prin text aşa cum vor. Încerc să le disciplinez, să le fac să înţeleagă că nu pot funcţiona după regulile lor, ci după ale mele (eu sunt în fond ordonatorul acestei lumi), dar continuă să murmure, să protesteze, să mă bârfească prin subsoluri de pagină.

Îşi caută aliaţi şi, uneori, surprinzător, chiar îşi găsesc. De pildă, acel editor, nemulţumit de prozele mele, care le cântă în strună acestor personaje, nepăsându-i de mesajul pe care eu aş vrea să îl transmit. Din postura pe care i-o asigură acest statut (ştie mai bine ce se vinde, ce se cere, e în contact permanent cu lumea celor care scriu, dar şi cu a celor care citesc), simte nevoia să intervină în textele mele, pentru că ori sunt prea scurte, ori sunt prea lungi, ori sunt prea subiective, ori sunt prea sofisticate, ori au prea multe dialoguri, ori nu au deloc, ori... Aş putea să-i fac pe plac, pentru că, de formaţie filologică fiind, pot să jonglez într-o oarecare măsură cu imaginile şi cuvintele, dar ceea ce aş scrie ar fi atunci fals, nu mi-ar aparţine şi nu m-ar defini.

Nemulţumirile personajelor mele? Câte nu sunt? Le plasez în medii care nu le plac, le acord statut preferenţial – de ce să fie doar unele principale, sau reprezentabile ale punctului de vedere auctorial, sau exponenţiale? -, le îndepărtez prea mult de modele (acele persoane pe care autorul le întâlneşte în viaţa de zi cu zi), le atribui gânduri şi sentimente pe care nu le vor...

Ele doresc doar să fie vizibile, cât mai  colorate, nu înţeleg rolul unui personaj secundar sau doar episodic în economia operei. Din acest motiv, vor tot mai multe pagini în care să descriu cu lux de amănunte detalii fizice sau vestimentare - de ce oare nu înţeleg că cititorul este mai atras de rochia scurtă a unei femei sau de sânii ei decât de ce gândeşte ea, doar trăim într-o lume care pune atâta preţ pe imagine?; de ce să creez personaje dilematice sau fantaste, aplecate peste întrebările lor, analizându-şi raporturile lor cu lumea, pe cine cred că interesează toate aceste personaje-idei?

Din cauza acestor nemulţumiri textul se naşte greu, îndărătnicia cu care personajele îşi apără punctele de vedere îmi poticneşte scrisul, o simt pulsând în degetele mele care se opresc involuntar pe tastatura calculatorului. Dar, mai cedând eu şi adăugându-le pe ici, pe colo câte o podoabă stilistică, mai acceptând ele câte o pretenţie  a mea, ajungem în final la un compromis (deşi le mai aud reproşurile şoptite sau scrâşnetul din dinţi, când le izolez într-un colţ de pagină sau le schiţez doar în câteva sintagme).

După ultimul punct pus, textul se poate înfăţişa în faţa cititorului, nou-nouţ... De această ultimă instanţă ar trebui să mă tem de fapt cel mai mult, pentru că ea este cea care stabileşte în fond valoarea textului meu. Mă întorc la ipostaza de autor (un nume scris în subsolul paginii), încercând să-i acord totuşi puţin credit acelui narator în permanentă gâlceavă cu personajele sale. Are nevoie de asta...

[Sofia Sincă]

... ştiu eu ce să zic?! Ar trebui să te pui bine cu personajele să nu-ţi sară din pagină, să plece spre alt autor, care le plasează acolo unde doresc, pe fiecare în linia întâi. Dar chiar aşa... cum să fie toate personaje principale?

Lăsând gluma la o parte, textul este superb! Fascinant! Imaginaţie zburdalnică, tendinţă de creaţie dominantă a ideilor. Afectivitate, sensibilitate ludică.

Cu deosebită admiraţie, Sofy!

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura.

[Ion Lazăr da Coza]

Ehe... Doar un autor ştie ce păţeşte cu personajele lui.

Mie îmi plac textele tale pentru că ori sunt prea scurte, ori sunt prea lungi, ori sunt prea subiective, ori sunt prea sofisticate, ori au prea multe dialoguri, ori nu au deloc, ori... :)

Reverenţă.

da Coza

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura si apreciere.

[Vasilisia Lazăr]

Excelent text, excelentă abordare! Toată admiraţia,

[Dobrica Mariana]

Am vrut sa ma joc putin cu instantele narative si mi-a iesit textuletul asta. Multumesc de trecere.

Vasilisia Lazăr a spus :

Excelent text, excelentă abordare! Toată admiraţia,

[Dobrica Mariana]

Multumesc.

Mihaela Popa a spus :

O expunere cursivă, naturală, vie!

Citit cu plăcere,

Mihaela