Fragment 18 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

I-am lăsat moşmondindu-se la tabără şi îi găsesc la casa pârcălabului Vasile. Nu pot să nu recunosc casa. Nu am cum! E diferită de cele din jur. Multe sunt micuţe, acoperite cu stuf, cu beşici de porc puse pentru iluminat, în loc de geamuri. În faţă au laviţe joase, pe care proprietarii adăstează seara la odihnă, dar şi mese şi scaune, unde stau la taifas. Pe mesele acoperite cu ştergare şi feţe de masă, râd uneori oale mari cu flori diferit colorate. Vasele din care beau şi mănâncă stăpânii locuinţelor astea mici sunt de lut, făcute de olarii târgului. Îmbrăcămintea e făcută în casă, din in sau cânepă sau, pentru perioada mai friguroasă, din lâna oilor gospodarului. Oamenii ăştia nu cumpără din târg mătăsuri ori taftale scumpe, nici găteli şi juvaericale. Hrana, mi-a fost dat să văd, le e simplă, dar îndestulată. Totul e fără farafaslâcuri de cele care abundă pe la cei mai bogaţi şi importanţi din târg. Casa pârcălabului - şi mai sunt câteva în târg – diferă de celelalte, e mare, are o mulţime de încăperi şi, se vede din prima, aparţine unui om de vază.

De altfel, târgul ăsta medieval pe unde mă tot învârtesc de la o vreme, este, în totalitate, un loc aparte. În marginea lui sunt loviştile, câmpul unde meiul creşte şi-n loc înţelenit, nedesfundat încă de mână omenească, locurile îngrădite, în care stăpânii lor pun la uscat şi păstrat pentru iarnă fânul pentru animale, şi tot în margine stau înşirate, ciorchine, morile de vânt şi râşniţele. Din trei părţi diferite îi udă marginile apele năvalnice ale Prahovei, Teleajenului şi Dâmbului. Marile drumuri de comerţ ale vremii, foarte importante, trec şi ele pe lângă acest târg. Iar Codrii Vlăsiei - o imensitate verde, pe care azi nici n-o mai bănuieşti, darmite s-o mai şi vezi - se întind de aici şi până hăt, departe, la Giurgiu. Locul este mirific, dar mai ales ideal pentru planurile pe care aflasem că le are Mihai Voievod. Era, din punctul de vedere al strategiilor sale, perfect!

Că veni vorba despre Măria-sa... Prin alergările mele bezmetice de colo colo, prin istorie, nu m-am întâlnit prea des cu el. Era, cred, prea prins cu treburile neamului şi târgului său, ca să stea cu mine la vreo balivernă. Dar acum, în haosul interminabil pe care îl tot traversez, ca niciodată, aş zice, îl zăresc venit în mare taină la Mânăstirea Vărbila, aflată la doar o zvârlitură de băţ de târgul nou înfiinţat al Ploieştilor. Îl zăresc clar şi înţeleg că aici înălţă, înainte de Marea Unire, Mihai vodă rugi grabnice către cer. Şi tot aici, ştiu, înainte să plece spre Ardeal, vrând parcă să o păzească de rele, domnitorul şi-a ţinut o noapte familia. Abia apoi, din raţiuni lesne de înţeles, a dus-o zălog la Braşov.

Mânăstirea Vărbila se afla pe terenurile voievodului, moştenite de la tată şi de la bunicul Radu Paisie Călugărul. Moşie întinsă avea domnitorul şi la Moceşti, nu departe de mânăstire. În apropierea acesteia era un pisc de pe care, în nopţile senine de vară se vedea, fără pic de ascunziş, marea. Priveliştea era ca-n palmă şi, se prea poate ca voievodul - mereu un fin şi atent observator - să fi ales punctul acesta, ca de altfel, şi Ploieştiul, din motive absolut şi strict strategice. De aici putea să urmărească, neştiut de nimeni, armatele duşmanilor care se pregăteau să-l atace. Aici cocea planuri şi făcea strategii. Din cele peste 20 de moşii pe care le avea în zona Tohani, Mihai se oprea adesea la Vărbila. Mânăstirea nu avea, cum s-ar putea crede, alei cu crăiţe şi trandafiri, nici cuhnii mirosind a prăjituri pufoase, nici iatace parfumate pentru doamne. Dimpotrivă, totul era auster şi sobru. Când venea aici, domnul urca discret în clopotniţă, unde ţinea sfat cu popa Stan - şi alţi prelaţi - apoi i se confesa. Multe trebuie să fi auzit zidurile bătrâne ale clopotniţei. Fie poveşti de dragoste, fie intrigi, fie nelinişti...

Se spune că – şi, în mod bizar, eu sunt posesoarea unor astfel de informaţii - în acel început de octombrie al lui 1599, Mihai ţinuse post. Ţinea, de altfel, toate posturile. Şi se afla, ca de atâtea alte ori, la Mânăstirea Vărbila. Înainte de bătălia de pe râul Bucovel, din apropiere de mânăstire, a intrat curios în beciurile acesteia. Niciodată nu mai făcuse un astfel de lucru. A privit rafturile pline cu alimente conservate, a mirosit brânzeturile, peştele sărat, carnea afumată, a gustat o ulcică plină ochi cu vin rubiniu, abia stors în teasc şi le-a spus călugărilor, ca o promisiune, că se va întoarce din Ardeal cât de repede poate: „Să-mi păstraţi şi mie din bunătăţile astea! Vreau să mă înfrupt alături de voi din ele". Călugării au promis că vor face întocmai. Apoi, Mihai s-a dus în biserică şi, văzând că numai bunicul său este pictat pe pereţii ei, a hotărât ca la întoarcerea sa din bătălia pentru întregirea neamului să dea ordin să fie realizate portretele întregii familii, inclusiv al lui Mircea cel Bătrân, din care începuse să se socoată coborâtor. „În bisericuţa asta de taină - ar fi spus - trebuie să se afle tot neamul de voievozi. Ţara asta a avut mulţi oameni care merită să rămână în amintirea viitorimii. Când visul nostru de unire va fi un fapt real, am să pun să fie toţi ai noştri pictaţi aici, la un loc."

Mihai era însă, dincolo de toate aparenţele, îngrijorat. Trimisese solie la generalul Basta şi la comisarii imperiali, cerând ajutor. Răspunsul întârzia. Familia îi era aşteptată drept zălog la Braşov. O noapte întreagă, Mihai n-a închis un ochi. Din curtea mânăstirii a ieşit discret şi s-a dus printre bordeiele ţigăneşti ale robilor mânăstirii, înşirate chiar pe lângă gardul acesteia. În noaptea aceea, domnitorul ar fi stat de vorbă cu mulţi dintre năpăstuiţii din bordeie. Ei se temeau de el, de vorba lui dură şi grea, care se rostogolea ca bolovanul de sare, de ţinuta sa impunătoare, de trăsăturile-i mai tot timpul înnegurate. Dar, în noaptea aceea, Mihai nu avea nimic din alura-i obişnuită. Era doar un om chinuit. De gânduri, de temeri, de grele încercări. Aş spune şi eu, cum spun şi izvoarele din vremea aceea, că a stat lângă focul făcut de unul dintre ţiganii bătrâni şi a ascultat, tăcut, sporovăiala robilor. O ţigancă ar fi vrut să-i ghicească viitorul, dar nu s-a încumetat să distragă cu vorbele ei proaste atenţia domnitorului. Mihai s-a plimbat o altă parte din noapte îngândurat pe malul apei. Nu avea somn, deşi prelaţii îi sugeraseră discret că ar fi bine să se odihnească. Era nevoie de el, a doua zi, cu mintea limpede. Dimineaţa, cutele dintre sprâncene îi erau atât de adâncite, încât până şi călugării, care văzuseră multe la viaţa lor, au fost uluiţi.

Şi Mihai s-a întors grabnic la Ploieşti. Iar eu, nu ştiu de ce, îl pierd. Ca un fum, aşa cum a venit, dispare. Poate că, pe lângă toate facilităţile pe care le oferea zona Ploieştiului, conta şi apropierea cu locul tainic de la Mânăstirea Vărbila. Cert este că, dintr-o mie de motive, pe care azi putem doar să le presupunem, voievodul s-a grăbit să transforme satul Ploieşti în oraş, făcându-i pentru asta târgul de miercurea. Altfel spus, înlesnindu-i, în detrimentul Târgşorului, posibilitatea de dezvoltare.

De ce îmi vin toate astea în minte? De ce le încurc în halul ăsta pe toate? De ce mi se succed atâtea imagini şi întâmplări în cap? Şi nici măcar nu m-au asaltat, cum fac de foarte multe ori, albul şi negrul care îmi vântură viaţa... Plecasem de la casa pârcălabului din oraşul înfiinţat de Mihai vodă. Da, de la cât m-am învârtit prin zonă, nu mă pot înşela în legătură cu casa pârcălabului. Ne aflăm, zic, logofătul, popa şi eu, în faţa ei. Ei doi, în carne şi oase. Eu, ca o umbră sfielnică, dar curioasă. Ca un burete care se grăbeşte să absoarbă continuarea unei poveşti... Şi afară, cu ei, şi în iatac, cu Catalina. Cum ar veni, eu cu mine...

Fără nicio greutate, logofătul se caţără în mărul bătrân, împunge apoi cu zgomot fereastra de la iatacul Catalinei şi intră în odaie. În cămăruţă, întuneric gros, cât spata de voinic. Doar pe un perete, răsfirată sanchiu de la candelă, se vede puţină lumină. Cât să nu-ţi rupi picioarele în beznă, călcând aiurea, şi să bagi de seamă unde e patul în care doarme fata. Doarme... E un fel de-a spune căci, ghemuită în pătucul ei, aceasta trage cu ochiul la ce se întâmplă. Vrea să ştie de ce s-au deschis brusc ferestrele şi cine dă buzna prin ele, peste ea. Nu îi e teamă. Nu e speriată. Nu are de gând să cheme slugile s-o scape. Ai fi zis că, dimpotrivă... Parcă abia aştepta să sară cineva în crucea nopţii, pe fereastra odăii ei. Altminteri, de ce îi saltă a sârbă îndrăcită luminile verzi şi buiace din ochi, de îndată ce se dumireşte?

În întuneric, bărbatul nu distinge sclipirile de satisfacţie. Se târăşte uşor, ghidat de candelă, până la pat. Câteva clipe, priveşte tăcut trupul încovrigat sub cuvertură. Nu ştie ce să facă. Îngenunchează, ca în sfânta biserică, îngândurat şi continuă s-o privească. La răstimpuri egale, respiraţia regulată îi ridică şi îi coboară fetei adormite pieptul. Pe perna albă, părul negru se lăfăie molatic şi lasciv. Catalina pare, aşa cufundată în vise, un copil. Dar logofătul ştie că ea – prin nu ştiu ce miracol - e mai femeie ca toate femeile cu care şi-a intersectat drumul. Întinde mâna, ca într-o boare, doar ca să-i mângâie o clipă părul. Dar cade de îndată în păcat. Şi vrea să-i atingă obrazul, gâtul, ochii, gura. Ca un fluture care caută cea mai frumoasă floare. La gât ezită, copleşit de amintiri. Pe gâtul subţire se păstrează încă, deşi stăpâna e foarte supărată pe el, urma sărutului din noaptea în care o aşteptase în spatele grădinii. Se simte încă sub degetele care răscolesc aducerile aminte... Ca şi cum pielea a fost înfierată cu sărutul acela...

─ Of, trandafirule! se pomeneşte că rostogoleşte o şoaptă. Am sperat nebuneşte că intru în odaia ta ca să te iau mireasă şi să te duc la Văcăreşti. Ţi-am mai spus, acolo e conacul nostru, al Văcăreştilor, acolo sunt maica şi mormintele alor noştri. Dar am misie să plec grabnic spre Transilvania şi, dacă primejdie de moarte nu mă opreşte pe acolo, amân lucrul ăsta pentru mai târziu. Nenorocirea cu căsătoria e ca şi rezolvată. Când vin din Ardeal, mă duc la tatăl tău şi îi cer mâna ta. Rămâi cu bine, trandafirule, să ai puterea să mă ierţi şi să nu uiţi de mine.

Jocul e dulce, dar trebuie să înceteze. Trebuie, din multe motive, să se oprească. O atinge a sărutare pe buze şi se precipită spre fereastră. Da, are dreptate dumnealui, banul Pătraşcu, face numai lucruri necugetate. Ce o fi fost în capul lui să intre, în crucea nopţii, în odaia Catalinei? Dacă se trezeşte şi se sperie? Dacă ţipă, de pune câinii pe sârmă? Dacă îl vede careva zburătăcind prin măr, ca o cucuvea, şi-i face probleme fetei? Şi aşa e cătrănită rău pe el...

Nu, că e capiu, cum bine zice Lupea. Nu poate – o singură dată! - să nu cadă pradă ispitei. Da, n-a putut să plece fără să-i ştie ochii cu piatră scumpă în ei liniştiţi. N-a fost în stare să plece fără să o mai vadă, fie şi aşa, adormită, odată. Mai bine să se depărteze. Lângă ea, e mai primejduială decât lângă o armie de otomani. Ştie asta cum ştie din cine îşi trage obârşia. Mantia-i de postav atinge în treacăt o oală de pământ, plină cu tufănele roşii şi albe, de pe o mescioară mică, de lângă pat. Oala muşcă podeaua cu zgomot, iar cioburile şi apa împânzesc deopotrivă covorul de lână, ţesut în casă, cu trudă şi migală. Şerban Văcărescu, aşa urmaş de domn cum se află, trage, în prima clipită, o înjurătură neaoşă de origini, apoi, ruşinat, oarecum speriat, încremeneşte. Ea se va trezi speriată, va ţipa, va plânge, se va supăra. Ba, poate ai casei au auzit şi ei zgomotul – că s-a auzit, fir-ar să fie, până la curtea domnească, de zici că a fost bubuit de tunet, nu zgomot de oală spartă - şi vin cu toţii să vadă ce-i. Nu-i e de el, el poate să spună orice, nici nu clipeşte, nici nu-i pasă, dar Catalina se va face, dacă îl vede în camera ei, foc şi pară şi catran. Neîndemânatic şi nepriceput mai este!

Dintre cuverturi nu se mişcă, însă, nimic. Semn că – deşi de necrezut - fata n-a simţit gălăgia. Hmmm... Bine şi aşa. Logofătul trage aer în piept şi se apleacă să strângă, atât cât le vede, cioburile de pe jos. Dacă le lasă aşa, Catalina lui se taie dimineaţă în ele. Din chinga rărunchilor logofătului, scapă în odaie un oftat greu. Cum va fi fiind drumul ăsta la care trebuie să plece? Când se va întoarce? Va fi cu reuşită şi izbândă? Vor izbuti ei, o mână de oameni, să încurce planurile mai marilor Europei? Vor pleca de la Ploieşti ca să facă, aşa cum doresc, Marea Unire? Cum va curge de aici încolo istoria? Şi Catalina... Cum va fi când el se va întoarce iarăşi la Ploieşti? Cum şi-o scrie, în ceea ce-i priveşte pe ei doi, destinul ăsta filele? Gândurile astea vin stol, ca rândunelele, când se întorc din ţările calde. Alte o mie îi bântuie fruntea adumbrită de neodihnă. Prea clare nu vor fi, cel puţin o vreme, lucrurile în ţară şi cu ei doi. Se petrec prea multe, se întâmplă prea multe... Istoria se scrie, sub ochii lor, mai bezmetic şi mai normal, totodată, decât s-a scris vreodată. Şi oftatul i se prăvăleşte iar peste sufletul închingat în angoase. Ce contează, în fond, un oftat? Dacă fata nu s-a trezit când s-a spart oala, ce are a face un oftat? Dar, tainică şi şoptită, vocea Catalinei îl face să scape cioburile din mână:

─ Nu ofta, logofete, că s-a spart ghinionul.

─ Doamne, am crezut că dormi, trandafirule.

─ Aş fi dormit, dacă la ceas târziu de noapte neagră nu intra în casa mea un fur. Cu gânduri ascunse va fi fiind?

─ Ai încredere, e un fur paşnic. Din casa asta are de luat decât o nevastă. Şi dacă tot sunt aici, şi dacă tot nu dormi, şi dacă tot îmi vorbeşti neoţărât, să punem lucrurile la punct. Să clarificăm situaţia noastră.

─ A noastră? Ori a mea separat şi a domniei-tale separat? 

El se întoarce spre patul unde se află ea şi se aşează, nepoftit, pe marginea lui:

─ A noastră, a amândurora, împreună, la un loc. A noastră! Cum vrei să-ţi mai spun? M-am perpelit zilele astea, cum n-am făcut-o în viaţa mea. Am întors, pe toate muchiile, dragostea noastră. Din capul locului a trebuit să-mi mărturisesc mie şi altora, dacă mai era nevoie de asta, că nu toată lumea poate să trăiască, îi e dat să trăiască, o poveste ca a noastră. Un vis ca al nostru. O epopee ca a noastră. Dumnezeu are limitate dragostile astea. Pe degete le are socotite. Pentru câţiva din toată lumea asta mare. Nu are pentru tot omul aşa ceva. Nu ştiu pe ce criterii face alegerea, dar pe noi, fără putinţă de tăgadă, ne-a ales pentru o dragoste din astea. Ne-a însemnat şi ne-a pus faţă în faţă, ca s-o trăim. Şi, din vina mea, pentru că am fost laş şi n-am cârtit împotriva prejudecăţilor unora, am ajuns să fim supăraţi şi despărţiţi. Dar acum, gata, s-a terminat: iată-mă în iatacul tău, înainte de marea plecare, înfruntând oameni, idei, concepţii, urgenţe, primejdii. N-ai vrut să mă asculţi când ne-am întâlnit, n-ai găsit cu cale să afli ce am de spus... Şi eu... Naţia dracu’i... Nu sunt învăţat să dau explicaţii. Nu sunt obişnuit să mă disculp. Nu ştiu să conving o femeie că am greşit. N-am mai făcut niciodată de astea. Era cum era tot şi gata, atât, nimic mai mult. Nu ştiu să mă rog de iertări. Şi m-ai zăpăcit. Dacă, până a te reîntâlni în târg, mai mă puteam stăpâni, mai trăgeam o duşcă la o crâşmă, mai făceam divan cu Lupea ori cu alţi oşteni, mai flueieram a pagubă ca prostul, după ce te-am văzut, a fost zadarnic să mai mă împotrivesc. Ochii tăi au pus o aşa de mare stăpânire pe mine, că mă vezi, fac necuviinţă după necuviinţă, prostie după prostie, nechibzuinţă după nechibzuinţă, nesăbuinţă după nesăbuinţă, numai ca, pentru o clipită, să-i văd. Îmi spune Lupea, mă ceartă banul, mai sunt şi alţii care mă înştiinţează că greşesc, dar altfel nu pot. La grea patimă m-au băgat ochii tăi. Şi sunt aici. Ca să nu mor...

─ Glăsuieşti duios. Spui vorbe frumoase. Dar unele lucruri vin prea târziu. Pentru noi, clipa asta a venit prea târziu. Focul care a pârjolit la un moment dat, s-a stins. Dacă nu ai grijă să-l întreţii, el se stinge. Întotdeauna... Acum, la noi, nu mai e nici scrumul, căci l-a luat şi l-a zburat în patru zări, vântul. Şi, cum ţi-am spus în târg: mă logodesc.

─ Cu Dofică, ştiu, mi-ai spus... Of, Doamne... Dacă-ar fi fost aşa, aş fi suferit peste poate. Dar tu nu poţi să iubeşti alt bărbat, poate să fie el şi Vodă, nu numai Dofică. Ţi-e scris să trăieşti povestea de dragoste cu mine, nu cu altul. Eu sunt de acord că unii pot să se aprindă de multe ori într-o viaţă. Dar ei caută. Mereu. Cât trăiesc. Nu fac parte dintre ăia însemnaţii, aleşi pe degete, despre care îţi spuneam adineauri. M-ai prins, recunosc, o clipă cu minciuna aceasta, cu măritişul. Am înţeles apoi că nu poate să fie nimic între tine şi ţiganul sclivisit, care se tot ţine după tine. Meritam să fiu judecat şi pedepsit pentru ce, ca prostul, făcusem. Însă, vezi bine, am prins repede viclenia asta. Nu dintr-o dată, pentru că a fost nevoie să pun nişte lucruri cap la cap. De ce să încerce Dofică să mă ucidă, să mă îndepărteze din viaţa ta, să mă elimine, dacă ştie că tu n-ai ochi decât pentru el, că îl iubeşti numai pe el? Dacă n-ar vedea cum suspini şi tu după zilele noastre bune, dacă n-ar vedea cum te topeşti de dor, dacă n-ar înţelege că suntem făcuţi unul pentru altul, de ce să mă atace şi să vrea să mă omoare? Nu loveşti decât în cel pe care-l crezi duşman, rival, inamic. Într-unul care nu înseamnă nimic, nu dai. N-ai de ce. Doar ca să-ţi pierzi vremea cu el? Eu şi Dofică nu avem nimic de împărţit. Mie nu-mi pasă că el e ţigan. Pe el nu-l interesează că eu mă trag din os de domni. Nu mai poate el că eu sunt omul voievodului. Şi pe mine, de aia nu mă ia somnul, că el a fost la turci să înveţe carte. Doar că, aşa e viaţa, ne e dragă aceeaşi fată. Aşa că, deducţia mea chiar are logică. Hai, trandafirule, până când gândeşti să-ţi întorci privirile şi auzul de la oftările mele, cele de faţă şi cele ascunse? 

Fata se ridicase, însă, de un timp în capul oaselor. Mai acut ca niciodată în toată povestea asta abramburită, în tot colajul ăsta aiuritor, în tot visul ăsta bezmetic – sau ce-o fi - simt că ea e eu. Că durerea ei răzbate în piept la mine. Că lacrima ei curge din ochii mei. Că viaţa ei se scurge prin venele mele. O paloare de mort îi, îmi, stacojeşte obrazul:

─ Dofică a vrut să te omoare?

În voce e uluială, furie, neputinţă. Bărbatul dă din cap, aprobator.

─ Nu, nu e cu putinţă! Nu e posibil! Nu pot să cred! Nu se poate! E prea de tot! A înnebunit? Ţi-a făcut vreun rău, te-a rănit, eşti bine?

Mâinile ei se întind nebune către el şi, o clipă mai târziu, trupurile li se înlănţuie disperate. Gurile se cată, se contopesc, se zdrobesc.

─ Ah, zice logofătul, când dorul se mai ostoieşte, mi-ar fi căşunat în cap să plec fără această îmbrăţişare a ta. Aş fi fost nebun.

─ Trebuie să pleci?

─ Da, trebuie. Vodă mi-a dat spre încredinţare o misiune. E musai să mă duc. Dar să mă aştepţi, că mă întorc curând. Doar mă duc, fac ce am de făcut şi am şi venit. Nu pierd vremea pe acolo. 

─ Dofică chiar a vrut să te omoare?

─ Îhâm... A încercat împreună cu nişte boaite ca el să mă atace. Un june cu caşul încă neluat de la gură şi el... Nu-i aşa că nu eşti logodită cu el? Nu că aş fi crezut, dar să am deplină asigurare.

─ Îhâm, ca să răspund ca tine, nu sunt. Nu i-am dat niciodată prilej să creadă una ca asta, darmite să mai şi trecem la logodeala propriu zisă. Nu-i aşa, ca să continuu şi eu ca tine, că atunci, pe malul apei, m-ai minţit?

─ Când ţi-am aruncat, ca tontul, vorbele acelea, îmi erai mai dragă decât oricând. Doar că, nu ştiam dacă vei înţelege sau nu că viaţa mea nu e cum aş vrea, nu e cum ar trebui şi e un pic mai încurcată.

─ Din cauza acelei jupânese Ilincuţa? Ea stă între noi?

─ De unde ştii? De la cine? Cine ţi-a spus?

─ De la tine ştiu. Tu, indirect, mi-ai spus. Nu mă privi năuc, că e cum zic: de la tine şi de la Lupea ştiu. În ziua în care ne-am cunoscut, vorbeai în târg cu Lupea al tău despre ea. Eram furişată după roatele de caşcaval şi am ascultat tot. Am ştiut şi am înţeles din prima cum stă treaba. Ce simplu era să-mi spui totul deschis, să nu te furişezi, să nu te ascunzi, să nu-mi spui vorbe grele, să fi vorbit cu mine. De ce să nu înţeleg că ai avut o nevastă? De ce să mă doară că e acasă la tine? De ce să-mi pese că îţi poartă numele? De ce să mă simt umilită că a fost ea înaintea mea? Aş fi suferit, cu siguranţă, dacă ai fi iubit-o, dacă ar fi însemnat ceva pentru tine, dacă ai fi luat-o din drag, dacă ar fi avut un loc în inima ta. Dar în târg am priceput tot. Nu o iubeai. Nici ea pe tine. Destinul te-a adus lângă ea, că aşa are el, cărări încurcate, fără să o vrei. Nu ştiai că ascult, deci nu aveaţi de ce să scorniţi lucruri, tu şi Lupea. Şi eu eram, sunt, voi fi, trandafirul tău albastru. Ştiai că am să înţeleg. Doar că trebuia să vorbeşti cu mine. Cununiile se mai şi desfac.

─ Of, cred că am să te mănânc, fată frumoasă. Să nu mai rămână nimic din tine. Să intri în străfundurile mele de tot. Să fii eu...

─ Nebunule, mai lasă-mă măcar până ajung nevasta ta, ca să mă iei cu cununie de la taica. A, ce bodogăneai mai devreme, în legea ta? Că vrei să mă ceri de la el?

─ Adică n-ai dormit, hoţomanco, aşa cum te arătai între aşternuturi! Da, mă gândesc că se cade şi că e momentul să vorbim cu tatăl tău.

─ Atunci hai de-i zice!

─ Acum?!

─ Chiar acum!

─ Dar nu se poate, trandafirule! E noapte adâncă şi oamenii dorm. Cum să dau buzna peste bietul om? Şi... Dar...

─ Niciun dar şi niciun şi! Acum vreau să fie! Acum trebuie să fie.

─ Atunci acum să fie, dacă aşa vrei şi aşa trebuie!

O ia în braţe şi porneşte cu ea spre uşă, apoi coboară la fel treptele până la iatacul pârcălabului Vasile. Trezit mintenaş din somn de fiica lui -  copil răsfăţat şi singur la casa părintelui ei, care ştia cum să-l ia, cum să-l învârtească şi cum să-l îmbrobodească pe bietul pârcălab - acesta n-a zis nu căsătoriei intempestive, nu s-a împotrivit, deşi n-a înţeles cum s-a ajuns la povestea asta, cu osebire. S-a plâns doar că Văcăreştii ăştia sunt cam departe şi nu va putea să-şi vadă zilnic nepoţii, că el n-o are decât pe Catalina şi ar fi vrut-o mai aproape, că zestrea nu e tocmai demnă de un urmaş al voievozilor Făgăraşului, că fata e răsfăţată şi nu ştie să facă mare lucru la casa omului. Apoi a cedat şi nu s-a mai plâns de nimic. Prea îi văzuse pe cei doi care stau spăşiţi în faţa sa, cum se sorb cu căutăturile. Prea le-a văzut fericirea întipărită pe chip, ca să aibă inimă să se pună de-a curmezişul. Trebuia să vină şi o clipă de asta, odată. Ştia. Oricât o amânase el şi viaţa, clipa trebuia să vină. Fata lui trebuia să-şi urmeze calea şi bărbatul ales. Aşa e de când lumea. Ar fi vrut el să fie mai de pe aproape viitorul soţ, dar nu el hotărăşte. Atâta sclipire n-a văzut niciodată în ochii fiicei. Să fi venit cine ar fi venit la ei, ca s-o ceară!... Aşa că, să fie, cum vrea fata, nuntă cu urmaşul Văcăreştilor. Catalina l-a rugat să nu vorbească nimănui despre căsătoria lor şi el a promis că, până ce nu are dezlegare, nu zice iotă din cele pe care le ştie.

─ Ţi-am adus botinele cele roşii, îi spune la plecare Şerban Catalinei.

Sub măr, Lupea, cu ochi vigilent, gata să descopere, cum i se ceruse, şi pasărea cerului dând târcoale, aşteaptă răbdător. Când îl vede pe logofăt ieşind din casă, de-a dreapta şi de-a stânga lui cu fata şi tatăl ei, bombăne cu năduf:

─ A dracu’ naţie de om, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, pe faţa pământului lăgofătul ăsta. Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Când intră pe uşă, iese pe fereastră, iar când intră ca hoţii pe geam, iată-l ieşind pe ditamai uşa de la intrare, dimpreună cu toţi ai casei. Dofică, Doamne iartă-mă, mai lipseşte din cinstita adunare...

Dar în întunericul nopţii, ca o zbatere de aripi de pasăre rănită, doi ochi privesc tulburaţi şi pierduţi în reverii întunecate. Ce caută veneticul ăsta la conac, în puterea nopţii? De ce e cu ea şi cu pârcălabul? Ce lucruri de taină au pus toţi, între cei patru pereţi ai casei, la cale? Ce coc în toiul nopţii neisprăviţii ăştia? Ce se întâmplă? Ce-i scapă? De ce nu au tăifăsuit dimineaţă, pe lumină? Ce ascund?

Şi ochii din noapte clipesc rău, a nenorocire. A sânge. A moarte. Dar e numai fâlfâitul acelor ochi? Mai e... Ce mai e?

Iarăşi aleargă imagini, iarăşi dansează imagini... Contururi se şterg, contururi se suprapun... Fuge lumea cu mine. De mine. Mi se învârteşte pământul sub picioare. Îmi cade, de uluiala celor pe care le văd, reuşesc să le văd, cerul în moalele capului. Sunt, ca mereu în ultima vreme, o torţă. Aşa ard la intensitate maximă şi nu pricep nimic, nimic din ce se întâmplă, din ce văd, din ce trăiesc. Totul în mine e un haos. Un bărbat care mă pocneşte. Peste faţă. Peste inimă. Un bolid care mă aruncă în cer. În moarte. Furtuna care s-a împiciorogit peste lume. Şi peste mine. O femeie care se urcă în locul meu, în maşină. Articolul cu statuia lui Mihai Viteazul. Calul care rămâne fără coamă şi fără coadă. Şerban Văcărescu şi târgul colbuit. Patul alb, de spital. Luntrea neagră, spre împărăţia morţii. Haos total. Confuzie generală. Nimic de înţeles din toate astea. Şi, totuşi, în chip paradoxal, printre multe imagini neclare, pe retină-mi apare lama unui cuţit. O văd. O disting. Este clară şi certă. Se întipăreşte şi rămâne parcă pentru veşnicie acolo, pe retină. Şi înţeleg: în negura noptatică luceşte morbid un cuţit. Mânerul aurit face ape, ape... Inexplicabil, în mine miroase a sânge. Atât de pregnant, că-mi vine, de spaimă, să mor de-a binelea.

 

 

 

[Corina Militaru]

Încâlceşti, descâlceşti fire, farmeci, captivezi... ÎMI PLACE! Ştii să ţii aproape cititorul. :)

Nerăbdătoare în continuare!

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Şi uite aşa, cu talent şi pricepere ai reuşit să-ţi transpui în fraze alese gândurile şi intenţiile mesajului. Clar am priceput că marea unire s-a pregătit şi plecare către ea a fost din Ploieşti. Nici nu mi-a trecut prin minte... Istorie şi dragoste... dragoste, intrigi şi istorie. Ce poate fi mai captivant?

Iar legătura cu fiinţa actuală, cea care stă în spatele acestui roman o faci cu uşurinţă.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să fim sclavele scrierii tale şi să aşteptăm continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Dacă reuşesc să te captivez şi să te ţin aproape, chiar mă bucur, draga mea Cory. Îţi dai seama, ăsta a fost şi şpilul: să reuşesc să transmit mesajul care trebuie şi să captez atenţia celor care citesc. Ştii cum e, uneori, iese trebş'oara asta, alteori nu. Cu mai mulţi ani în urmă, am avut la ziar un şef foarte exigent care m-a învăţat să nu mai scriu haotic, că eu cam aşa scriam. Mi-a spus că, dacă o vacă de pe şanţ citeşte ziarul şi mesajul meu e unul hilar, atunci trebuie scris în aşa fel încât să râdă în hohote şi vaca aceea. Dacă, dimpotrivă, mesajul e unul dramatic, mi-a spus că trebuie să scriu de aşa manieră încât ăluia de citeşte să-i sară cămaşa în spate de plâns. Mi-au rămas întipărite vorbele lui în minte şi, nu ştiu, poate şi inconştient după atâţia ani, le aplic. E valabilă chestiunea asta şi în romane. Trebuie să încerci, chiar dacă nu iese mereu, să transmiţi mesajul care trebuie. Draga mea fidelă cititoare, ne apropiem de sfârşitul primului volum. O să postez un fragmenţel mai mare, apoi trecem la vol 2, unde, vei vedea, se schimbă registrul. Sper, însă, să rămâi alături de personaje, acţiune, întâmplări. Şi, evident, de mine. Drag şi de la mine pt tine. 

Corina Militaru a spus :

Încâlceşti, descâlceşti fire, farmeci, captivezi... ÎMI PLACE! Ştii să ţii aproape cititorul. :)

Nerăbdătoare în continuare!

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Sofia Sincă a spus :

Şi uite aşa, cu talent şi pricepere ai reuşit să-ţi transpui în fraze alese gândurile şi intenţiile mesajului. Clar am priceput că marea unire s-a pregătit şi plecare către ea a fost din Ploieşti. Nici nu mi-a trecut prin minte... Istorie şi dragoste... dragoste, intrigi şi istorie. Ce poate fi mai captivant?

Iar legătura cu fiinţa actuală, cea care stă în spatele acestui roman o faci cu uşurinţă.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să fim sclavele scrierii tale şi să aşteptăm continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, aci sunt cu răspunsul... Da, sunt puţini cei care ştiu că la Ploieşti, în tabăra domnească de aici, s-au pritocit planuri de tot felul şi de aici s-a plecat spre Marea Unire. Nici aleşii noştri nu ştiu. Nici nu le pasă. Mihai Viteazul e doar în cartea de istorie - cât o mai fi şi acolo - nu aduce voturi. Ce tăiere de panglică să fie? Ce lume care să te laude şi să te voteze? Şi, din păcate, vorbesc foarte serios. Nu ştiu aleşii lucruri de astea, chiar dacă în cronici ele sunt consemnate, iar eu am am încercat, nu ştiu cu câtă eficienţă, să le aduc în prezent. Ca să se ştie. Ca să ne respectăm trecutul. Ca să ni-l apărăm. Istorie, dragoste, intrigi spui şi aşa e. Am încercat să uzez de toate astea ca să pot transmite cât mai bine mesajul. Dacă aş fi scris gen proces verbal, ştiu că nu ar fi prins. Nici la ziar un reportaj fad, fără sare şi piper, nu ar fi prea gustat. De fapt, atunci aşa am gândit. Am tot lărgit, am tot lărgit, căci efectul scontat întârzia să apară. ... Şi s-a ajuns la întregul roman, pe care, cu bucurie şi mândrie mă laud că, uite, îl citeşti. Sclave? Doamne, nu! Chiar nu sunt tiranică. Postez mintenaş ultimul fragment din primul volum, apoi, într-o altă notă, trecem la volumul al doilea. Şi mulţumesc că mă vei însoţi pe mai departe.