Fifi - mare maidanez

[Exemplu de Titlu]

Fifi – mare maidanez

În prima zi în Capitală, Botez a mers la noul loc de muncă în clădirea Ministerului Industriilor. L-a luat cu el și pe James, ca să se întâlnească acolo cu directorul Societății Româno-Americane. Marea lor rafinărie de la Ploiești făcea o mie de tone de benzină pe zi și domnul Sadler se gândea să-l angajeze la fabrica de uleiuri speciale...

În noua casă, doamna Botez a început să deretice și să așeze lucrurile. Și peste tot se-mpiedica de jucăriile înșirate de mica Elena. Unele camere erau goale, așa că a dat comandă de mobilă tâmplarului pe care îl știau vecinii: unul, Mihai, care avea atelier la Balta Albă...

*

Dar unde era Balta asta Albă?

Demult, pe vremea domnitorului fanariot Caragea, ciuma a copleșit Bucureștiul și mulți oameni și-au găsit atunci sfârșitul. Cioclii duceau morții la marginea de răsărit a orașului, unde îi aruncau într-o groapă mare și îi acopereau cu var. Ploile au umplut adâncitura aceea cu apă, care s-a albit de la varul topit. De asta oamenii au numit acel loc Balta Albă!

Timpul a trecut, molime n-au mai fost și nimeni nu-și mai amintea de ciumați. Numele, însă, a rămas. Căldurile unei veri au secat-o și s-a umplut cu buruieni. Iar după mulți ani unii și-au făcut acolo căsuțe cu prispă, printre care ulițe de pământ și pietriș răzbăteau spre oraș. Femeile își petreceau ziua prin curte sau la taclale, iar bărbații lucrau pe unde găseau, cei mai mulți la fabrica de ciment. Ce să-i faci? Erau oameni săraci. Și cu copii cam negricioși. Căci din primăvară până toamna, cât era ziua de lungă, zburdau toți în pielea goală și fie îi pârlea soarele pe malul gârlei, fie se prăfuiau pe maidane și în ogrăzi. Cu timpul pielea li se-ntuneca, oricât de albă fusese odată.

Aici trăia Mihai cu nevasta lui Mioara și cei doi băieți de care erau tare mândri, George, în vârstă de zece ani, și David, cu trei ani mai mic: într-o casă pitică, de ajungeai cu mâna la acoperiș, cu două camere și-o tindă îngustă, cu câteva flori în față și un copac pipernicit – dar care copiilor li se părea uriaș... și buuun! căci făcea gutui.

O bucată au dus-o greu, nu aveau de nici unele, seara nu trebuiau să aprindă lampa în casă căci nu aveau de ce se-mpiedica: fără lucruri, fără un pat măcar, întindea mama o plapumă pe jos ca să se culce toți patru, în vreme ce copiii își șopteau rugăciunea în genunchi în fața icoanei:

- Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu...

Căsuța lor era primitoare, cine îi căuta trebuia doar s-apese clanța. Mihai nu înțelegea de ce ar trebui să țină prin buzunare vreo cheie, iar când plecau de acasă, nu-și bătea capul să încuie. Mioara, îngrijorată, zicea că trebuie pus lacăt, dacă vin hoții? Iar el dădea din umeri:

- Dacă vede cineva cum trăim, nu ia nimic, ba poate se gândește chiar să ne aducă ceva.

În atelierul din ogradă lucra mobilă pentru case boierești. Ca să-și cumpere strung și tabla de pus pe casă, Mihai făcuse datorii la toți cunoscuții lui. Acum și le plătea pe rând, ca orice om cinstit.

Anul trecut se pricopsiseră și c-o cățea. Cum? Cineva a zvârlit-o, pui abia fătat, în grădina de peste drum. Scheuna într-o dimineață, dar n-o băga nimeni în seamă. A plouat și atunci a amorțit de frig și foame. Spre seară doi băieți mari au trecut și au văzut-o. Întâi au zis c-o fi arici, așa strânsă ghemotoc. S-a aplecat unul, a apucat-o de ceafă și a ridicat-o. Nu s-au îndurat de ea, au pus-o înapoi în buruieni. A mai scâncit o noapte. A doua zi a ieșit un pic soarele și s-a-ncălzit. George, auzindu-o din nou, a trecut strada, a întins mâna printre scândurile gardului și a tras-o afară. A adus-o în ogradă s-o mângâie și David. Și au numit-o Fifi.

Era prea mică, nu apucase să sugă măcar de două ori. Îi trebuia mâncare, așa că muiau o batistă în lapte și i-o țineau la botic, iar cățelușa scotea o limbuță roșie și sugea pânza îmbibată. Sătulă, dormea apoi în cămară, pe un țol, cu năsucul lipit de perete, credea că-i pântecele mamei de care se pierduse.

A făcut ochi, s-a ridicat pe picioare de la o zi la alta. Alerga prin casă, apoi în ogradă, fiecare se temea să n-o calce, căci numai pe sub tălpile lor se băga. Tremura iarna, fiindcă nu-i plăcea frigul, avea blana scurtă.

Iar după jumătate de an, s-a speriat Mihai văzând cât a crescut!

- Cu ce-o să hrănesc așa un balaur? Poate mai bine s-o alung undeva… vorbea el peste gard cu nenea Andrei. Nu mă silește nicio lege s-o țin la mine dacă nu vreau.

- Când ai primit altă dată s-o iei, te-ai legat și s-o ții. Așa-i drept.

- Da’ crezi că tot ce-i drept se face?

- Asta nu.

Mihai a înjghebat lângă gard o cușcă din scândurele, a acoperit-o cu un rest de tablă rămas de când făcuse acoperișul și a băgat înăuntru un braț de fân. A legat-o acolo pe Fifi. S-a supărat că nu mai era liberă, lătra oamenii ce treceau pe drum. Supărați, unii aruncau cu pietre, se auzeau pocnind în gardul de lemn, și-atunci cățeaua se smucea mai tare.

- Câine așa rău, că rupe lanțul, clătina tata din cap, nemulțumit de-atâta gălăgie…

Și chiar reușea să se dezlege, nu se știe cum. Sărea dintr-o grădină-n alta, speriind vecinii, se auzeau țipete. Cu capul pe sus, cu limba atârnând de-un cot și cu ochii strălucind de parcă râdea, venea înapoi doar când îi era foame...

În iunie, într-o duminică, a fătat șase pui albi-gălbui și dolofani. Copiilor le plăcea să se joace cu ei, însă tata a zis că nu-i poate ține și pe-aceia.

- Dar nici în câmp nu-i arunc. Să îi ia care-o vrea!

Și-i arăta vecinilor și clienților ce veneau pe la tâmplărie. Luau unii câte un cățel, cineva a luat doi. Mihai era bucuros că scapă de grija lor, dar nevastă-sa zicea că nu-i bine să dai câine al casei pe degeaba: e semn de nenorocire! La fel a zis și cel ce-a luat doi căței:

- Uite, ia de-aci cinci lei, să fie cu noroc!

Dar alții nu credeau în semne rele. Nici Mihai. A rămas cățeaua fără pui...

*

Materialele de lucru le târguise la Obor. Cu noaptea-n cap s-a urcat în căruța vecinului Andrei și au mânat caii încet. Au ajuns bine, lumea aia multă încă nu dăduse buzna, orășenii se trezeau târziu. A ales marfa, s-a tocmit la preț. Și își tot aducea aminte ce-i mai trebuie: felurite cuie, scânduri late, vopsea și niște lac. Și atâtea a mai întrebat-o pe negustoreasă, încât a zăpăcit-o, de a uitat săraca să ceară banii pentru ce vânduse. Mihai a încărcat toate și a plecat. Ieșise cu căruța afară din târg când și-a dat seama că nu plătise. A sărit repede jos, i-a zburat și pălăria, și-a alergat înapoi în furnicarul de oameni. Nenea Andrei făcuse ochii mari în urma lui:

- Unde-ai zbughit-o, măi omu’ lui Dumnezeu?

A bătut-o pe umăr pe vânzătoare c-o mână, iar cu cealaltă i-a întins șomoiogul de bancnote pe care fata le-a înșfăcat, amuțită de mirare...

Acasă a dus toate-n atelier. Avea mereu de lucru, oamenii veneau, pentru că era om vesel. Muncea acum pentru Botez, iar nenea Andrei îl cam ținea de vorbă, îi citea din ziar despre mersul războiului în lume... „Ce mă interesează pe mine?” dădea el din umeri, în timp ce mâinile-i îndemânatice lucrau iute. Dar altceva îl făcu să ciulească urechile: de afară se auzeau claxonul unei mașini și strigăte de copii. La capătul străzii apăruse un automobil roșu ce se făcea tot mai mare, șoferul manevrând cu dibăcie printre hârtoape.

- Ce drăcovenie mai e și asta? ieși pe ușă moș Andrei.

- Domnu’ Mihai! strigă un glas străin.

- Hai că te caută cineva! se auzea acum și vecinul, din mijlocul ogrăzii. Hai, măi, că-i cu mașina!

În poartă stătea Botez și se uita împrejur. În drum, liotă, toți copiii din împrejurimi. James claxona și se amuza fiindcă piticii nu se speriau. Sunetul strident le plăcea așa de mult, că-și turteau nasurile de geamurile portierelor să vadă de unde cântă trompeta aceea. Botez adusese măsuri pentru niște rafturi. Fifi se potolise din lătrat și dădea din coadă, iar el se mira, ce mare-i acel câine!

- Rasa Marele Danez, s-a lămurit. Câine nobil, cel mai mândru!

Mihai a înțeles „marele maidanez”. Și se mira în gând că există și-așa o rasă de câini!

- Tocmai lucram...

Își îndrepta greu șalele și-și ștergea fața cu palma, apăsat, ca țăranii la prășit în arșița zilei. I-a arătat mobilele, cât făcuse. Domnul Botez era mulțumit, a mai întrebat când sunt gata, dar n-a stat mult, era grăbit:

- La revedere!

S-au făcut nevăzuți în depărtare, mașina ridicând în urmă un nor de praf. Nici Andrei n-a mai intrat înapoi, așa că acum putea lucra în tihnă...

Însă, abia scăpat de niște vizitatori, apăreau alții! Căci băieților lui le plăcea mirosul de lemn și să învețe despre toate: tejghea, strung, talaș și rumeguș, pene și surcele, cuie și caiele, ciocane, rindele, fierăstraie, dălți, sfredele și câlți, bărdițe, topoare, pe rafturi și policioare cutii și borcănele cu lacuri și vopsele! Sub ochii lor curioși, bucățile de lemn își schimbau înfățișarea: tăiate, sculptate, strunjite, lustruite și vopsite frumos ori lăcuite, într-o zi tata le lipea cu clei ori le prindea în cuie și gata era o masă mare, ori scaune cu spătar și brațe, dulapuri, rafturi... Chiar butoaie și căruțe făcea!

Luau și ei gealăul, îi potriveau tăișul să iasă în afară doar cât trebuia, strângeau o bucată de lemn în menghina de pe tejghea și trăgeau. Dedesubt cădeau așchiile...

Și cel mai tare se minunau cum poate tata să modeleze fierul roșu luat de pe cărbuni încinși: cu un clește lung îl ținea pe nicovala uriașă și îl lovea cu un baros. În toate părțile săreau scântei! Apoi îl răcea în apă. După ce sfârâia lung sub bulbucii de toate mărimile, printre aburi care se împrăștiau încet, puteau vedea ce lucrase: o potcoavă, ori un cerc de butoi sau pentru roata carului. Sau felurite scoabe ori belciuge... Și așa numea tata jumătate de atelier: fierărie!

Uneori îl încurcau acolo, așa că se răstea:

- Fugi și învață lecția!

- Am învățat-o!

- Învață alta!

Ori:

- Du-te și scrie-ți temele!

- Le-am scris.

- Scrie altele, poruncea el neînduplecat.

Și ei, ascultători, se făceau că se duc. De fapt, nu voiau să scrie nici la școală, nici acasă. Totuși lui George îi plăcea să folosească tocul cu cerneală! Căci, seara, după ce David adormea, îi desena pe fălcuțe niște mustăți lungi, ca ale motanilor, și-n vârful nasului o bulină: albastre! A doua zi cei ce-l vedeau chicoteau. Până se lămurea și se spăla.

Devenise prevăzător, se privea dimineața în oglinda agățată pe peretele de lângă fereastră. Iar de vedea că George iar l-a mâzgălit, se întorcea și-i trăgea un picior, făcându-l să se ducă de-a rostogolul, jos din pat, cu pătură cu tot. Însă fratele mai mare dormea butuc mai departe, fără să se sinchisească, pe podele. Cădea pe moale, așa că nu se trezea, decât mai târziu, când înțelegea de ce ajunsese pe jos și pornea cu perna pe care-o apucase cu amândouă mâinile ca pe un sac:

- Mie-mi place, zicea pocnindu-l pe David în cap. Ție-ți place?

- Foarte mult, răspundea acesta, bușindu-l la rândul lui cu perna.

Și se-nvârteau ca doi cocoși, ochi în ochi, gata de harță, pe care mama nu-i putea împăca dacă intra la ei. Căci nu putea striga, fiindcă o apuca tusea de atâtea pene și praf...

Apoi le mai trecea, stăteau liniștiți... Le plăcea să citească! Totul începuse într-o seară în care mama, ca de obicei, le-a spus că-i timpul să meargă la culcare și i-a trimis în camera lor. Dar ei nu reușeau să adoarmă. În așternutul moale, le era cald și bine, dar nu le ajungea pătura. Bombăneau și se răsuceau în pat.

- Nu smuci!

- Eu smucesc? Tu smucești!

- Ce-i cu tine, tu?

- Te spun!

- Ți-arăt eu ție!

- Ssst! Taci! Ține-ți gura! Ai înțeles?...

- Ce tot sâsâiți acolo ca doi gânsaci? Potoliți-vă! se ițea mama.

- Vreau să ne povestești ceva înainte de a adormi, se ruga vreunul.

Și s-a gândit să le spună povestea cuiva care pleacă de acasă și se descurcă singur în lume. Dar nu-i venea în cap vreuna cu oameni mari, ci despre copii ce pleacă și li se întâmplă multe, cunosc alți oameni și locuri noi... Și cum mămicile au lăsat mereu ușa casei descuiată, ca să poată intra copiii, când se vor întoarce. Dar ei au rămas ani și ani de zile printre străini...

- S-au mai întors vreodat’ acasă? se foia David pe sub plapumă, nerăbdător.

Însă mama, obosită, nu mai știa cum se sfârșea povestea. Știuse odată, demult...

Iar ei au vrut să afle cum se termină. Și căutau prin cărțile din casă. Le-au citit repede, că nu erau multe. Nu s-au lămurit, trebuiau să mai caute...

Și într-o zi, ieșind de la școală și fugind pe străduțe lăturalnice, ca să scape de niște băieți mari și răi ce le goleau buzunarele de biscuiți și bomboane, au năvălit în piața de la Universitate, unde au dat peste o vitrină cu o mulțime de rafturi cu cărți. Și chiar așa scria deasupra ușii: Casa Cărților. Iar dedesubt: colecții de 1 leu. Cumpărau de aici câte o carte, rareori, când adunau 25 de bani... Bătrânul librar Șaraga le arăta și altele:

- Măi, școlari, da’ un stilou, o călimară?

Însă David îl împingea afară pe George, căci știa ce face el cu cerneala.

Pe acolo treceau des, măcar să se uite. Și mângâiau cărți cu aventuri, pe care voiau să le citească, odată... Până se îndura moșul și chiar le dădea cu împrumut vreo cărticică. De care trebuiau să aibă mare grijă!

S-au gândit că acel om bătrân cu păr alb în cap sigur știe multe. Așa că l-au întrebat cum află sfârșitul poveștii pe care le-o spusese mama. Dar el clătina din cap, prins cu treburi:

- Asta-i povestea puilor ce pleacă și lasă cuibu’ gol!...

La început îi plăcuse și ei că erau așa liniștiți. Dar la o vreme, părându-i-se că stau prea mult cu cartea-n față, mama se răzgândea și-i fugărea:

- Copiii trebuie să stea afară, la aer, la joacă!

*

În august a intrat și România în război, iar generalii aveau nevoie de oricâți soldați. La margine de București, Mihai a primit înștiințare. Era într-o seară, când băieții au intrat în fugă în casă, să-și ia câte-o bucată de plăcintă, și-au auzit-o pe mama, cu mare greutate întrebând pe tata:

- Când ți-a venit?

- Ieri am primit ordinul.

- Auzisem noi povestindu-se toate grozăviile...

Copiii, mirați, s-au oprit din graba lor să-l zgâlțâie:

- Ce este, tată?

- Război!

Se uitau de la un părinte la altul neînțelegând. Știau de la școală despre ostași în uniforme frumoase, călare pe cai, cu săbii lucitoare și cu puști, care, în frunte cu tobe și trompete, merg să lupte, fericiți că lumea îi va socoti eroi... Însă tristețea părinților le spunea că de fapt războiul nu e ca în poveștile acelea.

- De ce? a întrebat David, neștiind de fapt ce să întrebe.

- Regii și împărații hotărăsc. Ei știu lucruri pe care noi nu le putem înțelege.

- Pot să merg cu tine? voia băiatul mai mare.

Iar tatăl a zâmbit trist:

- Să vă țineți de școală... Vă mai jucați. Și ajutați pe mama când vă cere...

Zilele ce au urmat nu au mai fost la fel. Înainte tata robotea toată ziua, fluierând vesel. Dar acum se uita prin ogradă, intra în atelier și se mâhnea, căci vedea că atâtea treburi rămân fără capăt. Iar mama se lua după el ca să-l împace:

- O să trecem noi și prin asta...

Ca să lupte pentru țară, bărbatul și-a lăsat femeia singură cu doi copii și cu toată gospodăria. A orânduit lucrurile cum a putut, spera să vină repede înapoi, căci se zvonea că războiul va fi scurt. Încorporat în Regimentul 52 de Infanterie, n-a scris decât o singură dată de pe front: o carte poștală în care spunea că-i sănătos, are de toate și întreba grijuliu ce mai e pe acasă...

Terminase de citit și copiii se lipiseră de ea.

- Ce ai? Ești tristă.

- Nu sunt tristă, n-am nimic, spunea ea cu barba tremurându-i a plâns.

- Să ne-nvelești, să nu ne fie frig la noapte, se ruga David, părându-i-se că-i prea mic să tragă singur de-o plapumă așa de mare.

- Tot nu dormi? s-a uitat ea la el, după un timp. Închide ochii! Cu ei deschiși cum să adormi?

- O să lași candela aprinsă?

- Da. Ca să nu vă fie frică pe întuneric.

- De ce să ne fie frică?

Îi mângâia pe cap pe amândoi.

- Spune-mi, întreba unul dintre băieți, când o să fiu mare merg și eu la război?

Și ea nu răspundea.

- Nu mai vreau să cresc! Vreau să rămân copil, să fac ce-mi place!...

Toți trei îi duceau dorul, nu se împăcau cu gândul că tata plecase departe. Sperau că se va întoarce în curând, casa era pustie fără el.

Dar lumea, așa cum o știuseră, se schimba. O forță uriașă se juca cu viețile tuturor și nimeni nu-i putea ține piept.

[Sofia Sincă]

Tot sub formă de poveste cu o tehnică de narare printr-o simplitate desăvârșită. De fapt acesta este stilul: ca de povești la gura sobei. Acțiunea merge inopinat. Titlul și începutul despre un câine ca să se finalizeze cu, tata merge la război.

Însă, per ansamblu, place.

Am citit cu plăcere,

Sofi