Exercițiu (4)

[Cosmin Preda]

Observ cu tristeţe cum copacii se dezbracă de veşmintele ruginii şi rămân goi, parcă într-o atitudine de implorare faţă de anotimpul nemilos care se apropie. Rânduiala naturii e ca după viaţa exuberantă, exprimată în verdele viu, să se aştearnă peste copaci această tristeţe osificată. Unde este iubirea de astă vară? O mai porţi în suflet?
- Copacii sunt trişti, sau tu eşti trist? mă întrebi surâzând.
Se vrea a fi o întrebare profundă, zâmbeşti de parcă m-ai fi pus în încurcătură.
- Eu sunt trist, dar din pricina lor... - îţi răspund fără să zâmbesc.
- Dar ce ţi-au făcut copacii? continui tu, cu acelaşi zâmbet, dar încruntându-te uşor.
Nu-ţi răspund direct. Îţi recit ceva din Bacovia:

"Şi parcă mă cheamă
de crengi atârnând
Avesalomi gemând,
cu plete-ncâlcite...
De spaimă, mă prind
priviri rătăcite
şi mintea, de zgomot,
nimic nu-nţelege."

Ţi-a dispărut zâmbetul şi eu am sentimentul unui uşor triumf. Pe buzele mele apare un zâmbet discret, dar ţie nu-ţi scapă. Te încrunţi şi mă întrebi dacă am vreun motiv serios să zâmbesc.
- Da, am unul! Afară e toamnă târzie, dar în casă este cald şi bine şi-mi place să te văd aşa, îmbrăcată sumar.
Tu râzi cristalin, ca un şirag de clopoţei.

[Vasilisia Lazăr]

Frumos!