Dinamica statuară

[Exemplu de Titlu]

Sunt marmoreean. Învelișul trupului meu își pierde pe zi ce trece culoarea și se deformează sub apăsarea orelor păstrând doar acea paloare a statuilor străvechi. Nu e o consecință ci doar o sentință. Uneori mă mir că ochii mei negri care pentru nenumărate căprioare au fost sursă vie de inspirație, sunt acum galbeni. Nu acel galben strălucitor al aurului ci un galben palid ,bolnăvicios, abulic. Am încă sub pleoape mulțime de vise, însă ele îmi apar acum încețoșate, străine, nefirești, ca și cum nu ar mai fi ale mele ci ale unuia pe care de-abia încep sa-l descopăr. Sunt străin de mine însumi. Întinzând palma dreaptă către cea stânga am impresia că fac cunostiinta cu un personaj care până acum mi-a fost total necunoscut. Dedublare a personalitatiia€¦sindromul Borderlinea€¦? Nicidecum, doar o schimonosire inevitabilă a creierului sub apăsarea unei bucăți de carne stricată. Nu am sub palme decât propriul obraz. Îl țin uneori atât de strâns încât pare-mi-se că va exploda pur și simplu din cauza presiunii voit exercitate asupra lui. Iar apoi îmi mai rămâne fruntea. Fără falsă modestie, am o frunte lată. Însă menghina în care mi-a fost prinsă de ceva vreme încoace, o nimicește. Da, o ni(micește). M-am jucat cu viața. Un joc pe care proștii îl consideră de noroc. Nu, nu-i așa, este un joc pur psihologic. Am jucat cu viața, Poker. Ironia este că deși eu am numărat mereu cărțile și am câștigat de fiecare dată, tot eu am fost cel care până la urmă a fost nevoit să se dezbrace. De haine, de suflet și caracter. Am păstrat un singur lucru asupră-mi. Hainele le-am aruncat de bunăvoie, recunosc, pentru că mi-a plăcut să profit precum un leu de prada sa, de trupurile celor care au îndrăznit să joace Poker cu mine și viața mea. Sufletul mi l-am vândut demult, nici măcar nu îl mai pun la socoteală. Caracterul meu îndoielnic a fost când manta de vreme rea, când tricou răcoros pe timp de vară caniculară, când pantaloni de piele croiți pentru a impresiona spiritele slabe. M-am dezbărat și de el, nici măcar nu îmi mai aduc aminte când. Totuși am păstrat asupră-mi un lucru. Unul singur. Un șirag de mătănii încolăcite precum un șarpe leneș la încheietura mâinii drepte. Iar acum când drumul meu pornește într-o incredibilă dinamică spre statuara nemișcare a celor cu mâinile încrucișate deasupra pieptului, nu mai am decât o singură dorință: va las vouă galbenul ochilor, și de puteți în galbeni să-l tranformati, visele încețoșate, pe care va blestem să le concretizati și de bine nu vă va fi, voi crucea de la căpătâiul meu s-o dărâmați, însă eu voi lua cu mine șiragul meu de mătănii și care va îndrăzni să-i ciobească fie și amintirea, lângă mine să ajungă, să jucăm împreună un joc de Poker dacă are curaja€¦!  

[Sofia Sincă]

Dinamică... da! Dar nu statuară, zic eu, ci răzvrătită...

Blestemata bucăţică de carne care face presiune pe creier e de vină. Fatalitatea... ce poate face o fărâmă de carne.

Mi-ar place să spui la un moment dat că totul e o invenţie, că e ficţiune. Dar ne poţi spune asta şi după un an şi după zece. Noi avem timp, aşteptăm.

Citesc ca atrasă de un magnet şi nu ştiu de ce...

Sofy!