Dileme 18 (fragment)

[Giurgiu Silvia]

   Ațintind cu privirea ușa din fața sa, Lea simți pe umeri toată greutatea celor 11 ani de exil. Se așeză precaută pe treapta scărilor pe care doar le intuia în întunericul imobilului. Respiră adânc, prinzându-și capul în palme și se apucă să adune unul câte unul, gândurile fugărite de teama viscerală ce-i creștea în suflet, ca o buruiană rea. Dar voia să afle cât mai repede ce isprăvi mai născocise destinul în lipsa ei, așa că, respiră adânc și se ridică hotărâtă să-l înfrunte din nou. Se apropie de ușă și sună prelung, cu ochii închiși. Nici un zgomot nu străbătu din neclintirea casei. Așteptă o ...eternitate, apoi sună din nou. Disperarea se furișă în mintea ei, săpându-i în stomac un hău fără fund. Slăbiciunea coborâ ca o reptilă și-i îmbrățișă genunchii strâns, lipsindu-i brusc de orice vlagă. Se sprijini speriată de perete și cu dosul palmei, își șterse sudoarea rece de pe frunte. Inima îi bubuia în urechi atât de tare, încât nu auzi pașii ce se apropiau. Tresări puternic când auzi vocea stridentă ce întrebă iritată:

  - Cine e acolo?

  - Sunt Analisa Cernat, o rudă a foștilor locatari. 

  - Ce doriți? 

  - Poate știți unde aș putea să-i găsesc! Demult nu mai am vești despre ei și nu știam că nu mai locuiesc aici. După câteva minute de tăcere ușa se deschise, șovăielnic. Lea se așeză în plină lumină pentru a risipi cât de cât, retincența persoanei ce apăru bănuitoare în prag.

  - Bună ziua și vă rog să mă scuzați că vă deranjez!  

  - Bine, bine! Nu sunt obișnuită să primesc vizite și nici nu prea îmi place. Dacă vă ajută cu ceva, vă pot spune că familia Cernat s-a mutat de aici, acum cinci ani. Au vândut apartamentul și eu l-am cumpărat.  Cam asta-i toată povestea.

  - Nu mai știți nimic altceva despre ei? Nu au lăsat nici un indiciu, ceva unde pot fi găsiți?

  - Doamnă, tranzacția s-a făcut prin intermediul unei agenții imobiliare. Când am venit eu aici, nu mai era nici urmă de dânșii. Nici nu i-am cunoscut, măcar! 

  - Dar adresa agenției o mai aveți? 

  - Asta da! Cred că mai am pe aici pe undeva, numărul lor de telefon. Dar intrați un moment! se decise în sfârșit, neîncrezătoarea femeie, sfredelind cu privirea de șoim pe Lea, care nu prea mai avea culoare în obraji. Luați loc pe fotoliul ăsta de paie! Am impresia că nu vă simțiți prea bine! Vă aduc imediat un pahar cu apă! 

  - Mulțumesc, sunteți amabilă! În timp ce femeia dispăru în bucătarie, Lea sorbi din priviri casa în care se născuse și crescuse, înghițindu-și cu mare efort lacrimile de emoție și îngrijorare ce o asaltau.

  - Am găsit și numărul agenției, anunță gazda, oferind paharul brumat însetatei musafire, care-l goli dintr-o suflare. Am să sun chiar acum, să lămurim situația cât mai repede! Vă văd foarte afectată!

  - Da, da cred că e cel mai bine! fu de acord Lea, ignorând intenționat partea cu starea în care se găsea. Nu dorea să dea prea multe lămuriri în privința gradului său de rudenie cu familia Cernat, altfel cum ar fi putut explica faptul că, nu avea habar unde-i locuiesc părinții?

   Din fericire, soarta se demonstră prielnică de data asta, căci agenția în cauză avea toate informațiile  legate de familia ei. Ba chiar îi ajutase să-și cumpere casa în care locuiau acum! Vorbi personal cu ei și află tot ce dorea să știe. Mulțumi cu căldură femeii care o ajutase și se grăbi să plece, de parcă-i crescuseră aripi la picioare. În timp ce așteptă liftul, chemă un taxi din nou și când ajunse afară,

acesta deja o aștepta în fața blocului. Trebuia să traverseze tot orașul ca să ajungă la noua locuință a familiei sale și citi șoferului adresa cea nouă, de pe bucățica de hărtie pe care o notase în grabă mare.

  - Doamnă, vă puteți așeza comod căci avem de străbătut ceva drum, până acolo! o invită taximetristul zâmbind. 

  - Vă mulțumesc! răspunse Lea absentă. Nu avea chef de conversație, așa că se feri să-l încurajeze în vreun fel. Emoțiile o copleșeau iar imaginația lucra cu fervoare, provocându-i o stare de maximă agitație. Acum știa că peste câteva zeci de minute își va îmbrățișa părinții  după atâta amar de ani și inima îi tremura sub asaltul unor trăiri atât de intense, încât se temea că nu va rezista până la capăt. Ar fi vrut să-i fi putut preveni în vreun fel de apariția ei neașteptată, de teamă să nu le facă vreun rău asemenea surpriză. "Bucuria nu omoară pe nimeni!" se îmbărbătă ea plină de speranțe. Se abandonă ostenită pe canapeaua decolorată a mașinii, închizând ochii ca să nu mai întâlnească privirile intrigate ale bărbatului, ce o iscodeau în oglinda retrovizoare și care o deranjau teribil. 

  - Doamnă, am ajuns! auzi ea într-un târziu. Ațipise. Risipi cu un gest brusc ceața somnului ce o învăluise hoțește și ieși din mașină buimăcită și speriată. Aerul proaspăt și iute al muntelui o dezmetici repede. Plăti șoferului cursa, îi mulțumi și sprijinindu-se cu nădejde de valiza uriașă, admiră fascinată panorama ce-i acapară într-o clipă, toată atenția.

   La poalele muntelui ce străjuia cu măreție împrejurimile de poveste, parcă ținându-se de mână, se aliniau cuminți și tăcute una lângă alta, un șir interminabil de case cochete și moderne. Un adevărat cartier rezidențial, nou, frumos și opulent, de a cărui existență Lea nu avea idee.  Nici nu avea cum să știe, căci miracolul se produsese cu siguranță în ultimii ani, când progresul unora culminase la fel ca regresul altora, într-o societate frământată de tot felul de contradicții. Taxiul o lăsase în fața unei case frumoase, umbrită de un pâlc de pini, ce o ascundeau privirilor trecătorilor, lăsând vederii doar atât cât trebuie, pentru a stimula imaginația și a-i spori misterul.

   Numărul de la poartă corespundea cu cel de pe bucățica de hârtie, pe care o strângea încă, între degete. Dincolo de porțile elegante, se desfășura grațioasă o alee pavată cu piatră decorativă, mărginită de o parte și de alta, de vase uriașe de flori și de arbuști exotici, ce dădeau un farmec sporit proprietății și care se termina într-un gazon perfect, presărat cu margarete minuscule, ce păreau fulgi de nea pe covorul verde intens. Lea observa fiecare detaliu cu uimire și neîncredere. Nu se așteptase la asemenea situație! Familia ei se bucurase mereu de oarecare bunăstare, căci munca părinților săi era foarte apreciată și bine plătită, de când carierele lor cunoscuseră o ascensiune  constantă. Dar ce vedea acum, aici, depășea cu mult așteptările și imaginația ei. Se pare că se consolaseră destul de repede cu dispariția ei și nu suferiseră tot ce-și închipuise ea. Se împotrivi speriată unui asemenea gând rău și egoist. Oare ar fi fost mai bine să-i găsească în mizerie și deznădejde? Ce prostii îi puteau trece prin cap? De parcă ea nu a făcut tot ce i-a stat în puteri să meargă înainte și să-și trăiască viața, cât mai bine cu putință! Se apropie de poartă cu sfială și sună! În casă, soneria cântă vesel. În loc de răspunsul electronic, o fereastră de la parter se deschise și perdeaua de dantelă trasă la o parte  descoperi ochilor Leei, un chip drag și senin ce o privea mut, ca pe o umbră a trecutului, neîncrezător, uluit și speriat. 

 

 

[Corina Militaru]

Foarte frumos, Silvia! Aștept continuarea, poate vine mai repede! :)

[Mihaela Suciu]

Mă înscriu și eu, după Corina, la rând, să citesc continuarea.

[Giurgiu Silvia]

Răbdare, doamnelor!  Ce-i graba asta?:)))