DEZRĂDĂCINARE SAU UN NOU ÎNCEPUT (fragment)-2-

[Exemplu de Titlu]

  Este duminică. Sunt trei săptămâni de când mă aflu în această casă. Zilele se scurg încet, monoton, iar nopţile sunt scurte, reci şi agitate.
Mă îmbărbătez singură în fiecare moment, gândindu-mă la zilele în care îmi doream câteva momente de leneveală.
De ce sunt acum nemulţumită?! Doar uite, deşi bagajul meu nu are mai mult de trei sute de cuvinte în limba germană, mă pot înţelege cu bătrâneii mei.
Zilele trecute am realizat şi o performanţă: am reuşit să pot pronunţa corect „ceapă” în germană. Şi mai mult decât atât, acest cuvânt nu îl voi uita niciodată. Nici chiar după ce cucuiul din capul meu va dispărea.
Care cucui?!
Pregăteam prânzul. De fapt Oma îl pregătea, eu fiind pe post de asistent: îi dădeam la mână obiectele cerute. Floare la ureche!
Primele cuvinte învăţate au fost cele legate de bucătărie. „Ceapă” ştiam cum se scrie, dar nu ştiam pronunţia corectă. Când Oma mi-a cerut ceapa, nu am recunoscut cuvântul. I-am întins strecurătorul. Bine-nţeles că s-a enervat şi a început să ţipe.
Opa mi-a sărit în ajutor şi i-a dat ceapa cerută.
- Aceasta este o ceapă. Înţelegi? O ceapă! Ceapă! Ceapă! – şi ca să fie sigură că pricep, mi-a aruncat-o în cap.
Este duminică şi Evelin şi-a anunţat vizita. Va fi aici la ora trei. Pregătesc cafeaua.
Cafea se bea doar atunci când sunt musafiri. Cu toate eforturile mentale de a transforma dimineaţa ceaiul în cafea, nu mi-am putut înşela organismul, care câteva zile a suferit. Aşa că el se bucură la fiecare miros de cafea.
Evelin a intrat radioasă, aducând cu sine aerul proaspăt al unei superbe zile de început de noiembrie.
Am servit cafeaua şi am îndrăznit să îmi cer voie de a mă retrage în camera mea.
- Dar poţi rămâne aici, cu noi, mi-a zis Evelin. Vom juca cărţi.
- Mulţumesc, dar... aş putea să ies la plimbare? am întrebat cu speranţa că mă exprim corect.
- Bineînţeles! Să te întorci până la ora şase. Atunci vom pleca.
Am mulţumit şi am ieşit repede, de teamă că Oma va interveni şi plimbarea multdorită se va duce pe Apa Sâmbetei.
Mi-am înşfăcat geaca şi micul rucsac pe care îl aveam pe cuierul din hol şi am ieşit.
Era prima mea ieşire din casă, cu excepţia zilelor în care mergeam la cumpărături.
Locuiam la douăzeci de metri de pădure, vedeam în fiecare zi îndreptându-se într-acolo bărbaţi şi femei de diferite vârste, dar eu nu o văzusem decât de la fereastra camerei mele.
Soarele parcă ştia că am ieşit din casă şi trimitea spre mine raze fierbinţi, care mă sărutau, fugind apoi să se joace prin frunzişul arămiu al copacilor.
A fost prima întâlnire cu pădurile Germaniei şi am rămas surprinsă de priveliştea ce mi s-a arătat.
Iubesc pădurea! O plimbare prin pădure a fost întotdeauna un prilej de bucurie şi încântare, o reîncărcare a bateriilor descărcate după istovitoare zile. Dar pădurile prin care mă plimbam eu... erau păduri. Aici... te plimbi pe alei bătătorite presărate din loc în loc cu bănci de lemn vopsite în verde, coşuri de gunoi şi indicatoare care m-au făcut să exclam:
- Aici şi în păduri se aspiră!
Am luat-o în dreapta aleii, socotind că, la un moment dat, voi găsi o stradă paralelă cu cea pe care locuiam şi voi putea face un cerc ajungând, aşa, acasă. Bucuria de a fi acolo, m-a făcut să pierd noţiunea timpului, care acum o luase la fugă, şi să îmi scape ieşirea dorită.
- Nu-i nimic! mi-am spus, când am realizat asta. Voi grăbi pasul şi mă voi întoarce la timp.
Doar că strada pe care apucasem s-a înfundat, a trebuit s-o fac la dreapta şi din nou la dreapta, apoi... Turla unei biserici m-a făcut să grăbesc pasul, fericită că sunt într-un loc cunoscut. Dar, vai! Era o altă biserică.
Da, pe lângă antitalentul meu la învăţarea limbilor străine mai aveam unul, cel de orientare.
Eram printre oameni, ieşisem din pădure şi bine am făcut, pentru că sorele se dusese la culcare, dar oamenii vorbeau o altă limbă decât mine. Mi-am deschis rucsacul să-mi scot dicţionarul de care nu mă despărţeam niciodată şi, cu stupoare, am constatat că nu-l aveam. Nu îmi aminteam când şi de ce l-am scos din rucsac.
Aveam însă un dram de noroc. Soţul Evelinei îmi făcuse în primele zile o mică hartă cu reperele care credea că am nevoie. Cu mica hartă în mână m-am apropiat de un domn care tocmai scotea tomberonul de gunoi în faţa casei. A ridicat din umeri şi nu m-a putut îndruma nici dacă i-am arătat numele unui mic magazin alimentar aflat nu departe de casa noastră.
Noaptea cobora, minutele treceau cu repeziciune şi parcă toţi oamenii intraseră în pământ.
Am luat-o în susul străzii complet dezorientată. Mai multe glasuri venite de undeva din stânga m-au făcut să alerg într-acolo. Era un grup de tineri, iar unul dintre ei a avut răbdarea necesară să mă asculte, să parcurgă harta pe care i-o arătam şi să mă îndrume. Am înţeles că eram destul de departe de casă, i-am mulţumit şi am luat-o la fugă sub privirile mirate ale tinerilor.
Nu sunt o sportivă, strada urca, dar mi-am găsit resurse să alerg, chiar dacă simţeam că plămânii erau gata să-mi explodeze.
Aproape că am prăvălit-o la pământ pe Evelin când am intrat în casă:
- Emma, am început să ne facem griji!
Ceasul de pe perete îmi arăta că întârziasem şase minute.
- Iertaţi-mă! Şi am fluturat harta ce o aveam în mână, încercând să le spun că eram dotată, nu mă puteam pierde.
Trucul mi-a ieşit, bărbatul ce mi-o făcuse felicitându-se pentru ideea lui. La fel cum am făcut şi eu, dar în gând. Doar Oma mă privea într-un mod ciudat, nu ştiu dacă mi-a dibuit trucul sau faptul că beneficiasem de trei ore de libertate nu era un lucru care s-o încânte.
Nu a fost singura întâmplare dulce-amăruie din aceste trei săptămâni. O scenă demnă de filmele lui Charlie Chaplin nu o s-o uit mulţi ani la rând.
Într-o seară, am intrat în bucătărie după ce terminasem de pregătit dormitorul Omei pentru culcare.
Oma îl certa pe Opa, care stătea în faţa ei şi ridica neputincios din umeri. Mi s-a spus să-l însoţesc. Sau, cel puţin, atât am înţeles.
L-am urmat. Opa a urcat în dormitorul lui. A deschis toate cele cinci uşi ale dulapului, s-a întors spre mine şi a ridicat din umeri în timp ce îşi flutura mâinile şi mă privea cu ochi întrebători.
- Ce trebuie? l-am întrebat, dându-mi seama că vroia un obiect de îmbrăcăminte.
Dar Opa uitase. Îşi amintea doar că, acolo, trebuia să fie ceva. Continua să îşi fluture mâinile şi să ridice din umeri în timp ce îşi plimba privirile mirate de la dulap la mine.
M-am trezit imitându-l, în timp ce îmi reţineam cu greu râsul. Am repetat amândoi acest lucru de câteva ori şi pentru că, din dulap nimic nu ne făcea cu ochiul, am coborât în bucătărie să ne primim ocările Omei.
- Bătrân idiot! Ţigancă proastă! În casa asta exist doar eu. O femeie bolnavă care trebuie să le facă pe toate!
S-a ridicat refuzând ajutorul şi s-a îndreptat cu o viteză mult prea mare pentru gravitatea bolii care şi-o declara. Cu liftul special, montat pe balustrada scării, a urcat bombănind încontinuu ca să scoată o biată flanelă ce stătea frumos împăturată la locul ei.
Evelin m-a întrebat dacă îmi place muzica de cor şi dacă vreau să îi însoţesc la un concert de acest gen. Şi pentru că mi-am arătat bucuria, mi-a promis şi o surpriză.
În seara respectivă am încercat să am o ţinută vestimentară care să se adapteze cu evenimentul. Adusesem cu mine un costum de culoare închisă şi un mantou, gândindu-mă că de Crăciun voi putea să intru într-o biserică, chiar dacă nu va fi ortodoxă. Toţi ai casei m-au privit cu o oarecare mirare iar Oma a exclamat:
- O altă persoană!
Şi mă simţeam aşa, ca şi cum o dată cu lepădatul şorţului putusem să revin la mine.
Concertul se ţinea într-o altă localitate. Spre surprinderea mea am oprit în faţa unei săli de sport. Abia atunci am înţeles că era vorba de un concert de cor al unor amatori şi că Evelin şi soţul ei fac parte din acesta.
Sala avea un hol larg, dotat cu o garderobă, unde ne-am lăsat mantourile. Pe pereţi erau atârnate fotografii ce înfăţişau activităţi sportive şi culturale. Câteva diplome aveau un colţ special, unde de altfel era abordat drapelul Germaniei şi al clubului respectiv.
Holul vuia de lume: femei şi bărbaţi, de vârste diferite, îmbrăcaţi în general în costume bleumarin sau gri, cu eşarfe de mătase lungi şi în culori diferite: roşii, portocali, verzi. Am bănuit că era vorba de mai multe formaţii de cor, şi că fiecare formaţie avea o culoare proprie. Alţii erau îmbrăcaţi în superbe costume naţionale. În rest, lumea era îmbrăcată ca şi cum ar fi mers la piaţă sau să îşi facă plimbarea de după-amiază la marginea pădurii. Toată grija mea pentru ţinută şi ce să îmbrac era inutilă. Fusta mea nu se potriveau cu blugii decoloraţi ai celorlalţi. Stăteam lângă bătrâneii mei, care erau îmbrăcaţi pentru un concert, aşa că m-am liniştit întrucâtva.
O sală mare se revărsa dincolo de hol. Undeva, în faţă era o scenă. Sala găzduia, pe rând, activităţi sportive şi culturale.
Acum era pregătită pentru un concert. Sau, mai bine zis, scena era pregătită pentru concert.
Sala semăna foarte bine cu aceea de la Căminul Cultural din comuna mea de baştină, pregătit pentru nunta unor tineri. Nu lipseau nici măcar hârtia creponată şi baloanele colorate.
Am zâmbit amintindu-mi sâmbetele din tinereţea mea, când participam cu bucurie la împodobirea sălii. Mă vedeam făcând ghirlande din hârtie colorată şi am căutat cu privirea una pe care să o identific cu vreuna din creaţiile mele.
Mesele lungi, la care încăpeau mai bine de treizeci de persoane, erau acoperite cu feţe de masă albe şi frumoase, iar aranjamente florale le dădeau culoare. Lângă ele, bănci la fel de lungi, din lemn.
Erau vreo douăsprezece astfel de mese aranjate pe trei rânduri.
Ne-am aşezat la capătul mesei din rândul doi, de unde aveam o vizibilitate bună spre scenă. Semăna cu un luminiş în mijlocul unei păduri pe timp de toamnă. Nu lipseau nici animalele: două căprioare împăiate şi câţiva iepuraşi parcă te îndemnau să porneşti la plimbare printre flori de câmp şi frunze ruginii.
În partea opusă a sălii, într-un colţ, era improvizat un mic bar la care se serveau sendvişuri calde sau reci, bere şi sucuri, dar şi câteva sortimente de băuturi alcoolice.
Era o atmosferă de bună dispoziţie, se vorbea, se râdea, unii păreau că nu se văzuseră de mult şi se îmbrăţişau, alţii stăteau mai retraşi şi discutau probleme serioase care îi făceau să aibă o mimică rigidă.
Neînţelegând ce se vorbea în jurul meu, mă mulţumeam să observ feţele şi să mă joc cu imaginaţia. Şi nu îmi displăcea de loc asta, mai ales că aveam material berechet.
Am constatat cu o oarecare satisfacţie, că măcar în parte, una din informaţiile mele despre acest popor mi se confirma: majoritatea covârşitoare a celor prezenţi aveau o statură medie, erau blonzi, cu ochi albaştri şi purtau ochelari.
Spectacolul a început. Un bărbat căruia i-am dat şaizeci de ani (dar care avea aproape optzeci) şi-a ocupat locul la micul pupitru din stânga scenei şi a început să vorbească. Cred că, după salutul oaspeţilor şi a formaţiilor, a făcut o prezentare a activităţii.
Tare mi-aş fi dorit să ştiu ce spune...
Era ascultat cu atenţie, din când în când oprit de aplauze sau, uneori, de câte un comentariu venit din public.
După vreo cincisprezece minute a invitat prima formaţie, care a urcat pe scenă în aplauzele oaspeţilor şi ale celorlalte formaţii.
Atât femeile, cât şi bărbaţii purtau costume gri, cămăşi roşii şi eşarfe albe. Erau persoane de vârste diferite, de la tinere de douăzeci de ani până la bătrâni de şaptezeci.
Primele acorduri auzite m-au făcut să cred că nu mă voi plictisi şi că voi avea o seară plăcută. Am aplaudat cu deosebită căldură la sfârşitul fiecărui cântec şi am fost alături de ceilalţi cerând „Bis”. Iar acest lucru s-a repetat cu fiecare formaţie care a urmat. Unele însă au excelat şi au fost nevoite să cânte mai mult de trei piese şi „bis-ul” obişnuit. Iar o surpriză, pentru mine, a fost un dirijor-femeie care şi-a făcut treaba având un bebe în rucsacul de la piept.
Două ore au trecut ca un minut şi s-a luat prima pauză.
Am văzut-o pe Evelin ridicându-se de la locul ei şi m-a atenţionat:
- Acum voi putea să îţi fac surpriza !
Am urmărit-o cu privirea, dar am văzut că se opreşte lângă un grup de bărbaţi cu care a cochetat puţin. Apoi a cumpărat câte un suc pentru fiecare dintre noi şi s-a întors la locul ei. O priveam cu curiozitate, dar ea a început o discuţie cu Oma, având doar privirea aţintită asupra mea. Întreaga atenţie îmi era concentrată asupra ei în aşteptarea surprizei promise, iar atunci când am auzit în apropierea mea o voce gravă spunând:
- Bună seara, stimată doamnă! – într-un veritabil accent ardelenesc am tresărit vizibil, spre satisfacţia celor de lângă mine.
Surpriza le reuşise şi se părea că mi-a făcut plăcere.
Şi era adevărat!
Helmut, aşa se numea bărbatul care m-a salutat, era un neamţ din Romania, venit în Germania prin anii ´80. Era proaspăt pensionat, iar în timpul liber cânta în acelaşi cor cu Evelin.
-A povestit că o româncă din Cluj le îngrijeşte părinţii. Clujul a fost oraşul studenţiei mele şi am vrut să te cunosc. Nu am mai fost pe acolo. Am revenit în România doar o singură dată, şi atunci am colindat plaiurile mele sibiene.
Conversaţia s-a legat repede, el dornic să afle amănunte despre România, eu dornică să port o conversaţie.
Helmut m-a părăsit cu promisiunea că va reveni în următoarea pauză. Începea ce-a de-a doua parte a spectacolului şi urma corul din care făcea parte. Un cor dintre cele mai bune, iar românul meu neamţ a avut o bucată solo, fiind un tenor desăvârşit. L-am aplaudat cu încântare, o dată că vocea lui merita, iar apoi pentru că crescuse acolo, printre noi.
Oma începea să dea semne de oboseală, erau peste cinci ore de când plecaserăm de acasă şi mă gândeam cu părere de rău că vom pleca curând.
Opa savura spectacolul, uneori cânta împreună cu cei de pe scenă.
De foarte multe ori s-a întâmplat ca spectacolul să se mute în sala arhiplină. Pe mesele formaţiilor care evoluaseră au început să apară halbele de bere, buna dispoziţie era la nivel maxim, se cânta şi se balansau cu toţii în ritmul muzicii.
Programul mi-a venit în ajutor, Evelin şi soţul ei aveau un program solo, dar abia după a doua pauză.
Oma venise să îşi aplaude fata, aşa că... Seara aceasta e seara mea!
Helmut şi-a ţinut promisiunea şi a revenit:
- Ei, ce zici de evoluţia mea?
- Superb! Ai fost deosebit.
- Ei, nici chiar aşa...
- Dar asta pentru că nu eşti de-al lor.
- Cum aşa?!
- Uită-te la tine. Ai aproape doi metri, eşti brunet... toţi ceilalţi sunt mici şi blonzi. A! Şi nu ai nici ochelari.
- Ce vrei să zici? m-a întrebat râzând.
- Că nu eşti neamţ. O greşeală de nume.
- Şi de mamă şi tată. Uite... să ştii că am suferit când am venit aici. Chiar m-am răzvrătit acasă. Şi dacă n-ar fi fost păcătoasa aia de repartiţie care m-a dus la Petroşani...
- Şi totuşi nu te-ai mai reîntors...
- Nu mai am pe nimeni acolo. Prietenii... unii nu mai sunt, alţii m-au uitat. Şi eu pe ei... Dar am un regret. Nu mi-am învăţat fetele româneşte. Şi ele îmi reproşează asta.
- De ce nu ai făcut-o?
- Să nu crezi că aici am fost primiţi cu braţele deschise. S-a plătit pentru noi, eram nemţi, dar nu de-ai lor. A trebuit şi eu, ca şi tine, să învăţ mai întâi limba, chiar dacă vorbeam nemţeşte, a trebuit să învăţ obiceiurile. Nu a fost uşoară integrarea, crede-mă.
- Dar acum eşti de-a lor. Cânţi chiar şi în cor. Şi o faci bine.
- A! În facultate mai cântam... chinuiam o chitară. Aici... Aşa e aici. Trebuie să faci ceva în timpul liber. Mie îmi place să fac asta. În România există aşa ceva?
- Cred că, da!
- Există într-o comună neînsemnată de-acolo un cor, o formaţie de fotbal sau de popice?!
- Sincer... nu ştiu. Părinţii mei... dar e atât de mult de atunci! Acum în Căminul Cultural nu mai există nici biblioteca aia cu miros de şoarece în care intram cu atâta plăcere... Şi totuşi, nu cred că aş putea trăi aici. Nu mă înţelege greşit. Nu sunt un naţionalist din acela…, doar că... rădăcinilor mele le place pământul ăla. Uite, eu când vreau să merg la mama mea o sun şi îi zic: „Eşti acasă? Trec astăzi pe la tine.” Şi ea îmi zice: „Bine!”. Aici, Evelin o sună pe maică-sa înainte cu o zi şi îi zice: „Pot să trec mâine la ora trei pe la tine?” Şi exact la ora trei sună la uşă.
- Asta aşa e. Şi totuşi, nemţii nu sunt aşa de reci cât se spune... Se termină şi pauza asta. Cred că nu mai putem vorbi în seara asta. Promit să te caut. Îmi face plăcere să vorbesc cu tine. O să vorbesc cu Evelin despre asta.
- Slabe şanse. Eu nu am ore libere, i-am spus râzând.
- Cum aşa?!
Evelin s-a apropiat de noi şi au vorbit ceva timp împreună.
- Uite, Evelin mă roagă să îţi transmit ceva. Zice că sunt foarte mulţumiţi de cum îţi faci treaba şi că te roagă să te gândeşti serios la posibilitatea de-a rămâne în casa lor o perioadă mai lungă. Ei sunt dispuşi să îţi dea un concediu de două săptămâni o dată la trei luni. Apoi mai zice că trebuie să te avertizeze vizavi de comportamentul mamei ei, care este o femeie dificilă, chiar rea. (Culmea, îmi zice să îţi spun aşa!) Că a aflat de incidentul cu „ceapa” (Ce s-a întâmplat?!) pentru care îşi cere scuze şi că dacă vor mai fi astfel de întâmplări să îi suni de urgenţă. Ei încercă să o controleze pe cât pot, dar...
O priveam pe Evelin, îi eram recunoscătoare pentru aprecierile faţă de mine, mă mirau dezvăluirile ei, îi vedeam lacrimi în ochi, iar surâsul de pe faţa ei mi se părea atât de trist. Aveam impresia că se inversaseră rolurile, că eu eram cea care aveam cuţitul în mână şi nicidecum o biată româncă care aveam atâta nevoie de banii pe care mi-i aducea acest job.
Am promis că mă voi gândi la propunere, am mulţumit pentru încredere şi am dezvăluit că episodul „ceapa” a fost în avantajul meu, aşa bagajul meu de cuvinte este mai greu.
Ne-am dat mâinile, chiar ne-am îmbrăţişat, şi m-am despărţit şi de Helmut cu promisiunea că ne vom continua discuţia.
Am ajuns acasă târziu în noapte şi am adormit cu muzica de cor învăluindu-mi visele.

[Sofia Sincă]

Am recitit cu plăcere şi aviditate. Ştiu (cred) că povesteşte realităţi şi de aceea sunt foarte interesată şi trăiesc alături de tine. În diferitele situaţii mă gândesc cum aş fi reacţionat, de exemplu la cel cu ceapa...

Aştept continuarea, ştiu că mai este.

Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Şi nu îmi displăcea de loc asta, deloc!  //  De loc, sunt din Papua.

din acela…, doar că...    După punctele de suspensie, NU se mai pun alte semne grafice! Deci fără virgulă!

Scrii bine, cursiv, senin. Practic, fără greşeli.

Urmează să văd ce va urma.

da Coza

[Mateuţ Stela]

Interesul pentru această lectură îl stârneşte atenţia acordată detaliilor necesare descierii unui ambient  foarte aproape de realitate. Deşi conţinutul scoate în relief anumite aspecte nedorite, lucrarea în sine, este din punctul meu de vedere una foarte interesantă şi frumoasă în acelaşi timp.

Cu preţuire

Stela