Depanatorul

[Exemplu de Titlu]

Lui Ion al Dripălitului din Țărmurea, i se mai spune și Depanatorul.
L-a botezat așa, Depanatorul, Prostul, care mânat de părera colectivă a aristocrației locale, a constatat că trebuie să poarte un nume acest obicei de „a aduce în Țărmurea purificată de predicile popii Rablău,
toate stricatele orașului”.
Ion nu era ceea ce se cheamă „un curvar” în folclorul precupeț, Ion era un bărbat înalt, bine făcut care făcea să se clatine umbra lămpii în cui de spătos ce era, iar părul lung și barba tunsă cu foarfeca la câteva săptămâni, îi dădeau un aer de haiduc tomnatic.
Pentru că tatăl său s-a tot însurat, dar nicio femeie nu apuca să culeagă ce a semănat, iar pe maică-sa n-a apucat s-o cunoască, Ion și-a spus că este mai lezne să aducă câte una la dripălit decât să se tot plimbe cu ele de la primărie la tribunal și naiba mai știe pe unde…
Domiciliu cu rânduială avea Ion, atât el cât și tatăl său, deși nu-i scotea munca din casă cu noaptea în cap, s-au interesat de cele care le asigurau confortul…
Pe tatăl său, (l-a chemat tot Ion, Ion Dripălitul) , l-a omorât al lui Mortocean, un țigan de la marginea satului vecin, din Malu, pe care
l-a pus nevoia să-și aducă pe lângă casă o țigancă tânără și focoasă, al cărui nesațiu într-ale bărbaților, a făcut repede ocolul zonei… L-a lovit în cap cu cârligul de scornit în foc pe Ion, până când privirea i-a devenit un fel de sticlă mată care nu înțelege de ce Soarele insistă s-o penetreze cu raze.
- Să nu cutezi să intri în casa unei femei cu gând de împerechere, atât i-a mai putut spune Dripălitul fiului său înainte să își pierdă răsuflarea.

Navetist cu ziua, băiatul nu a apucat să învețe cum se cuceresc femeile, au dat ele buzna; în jurul lui locuiau cu domiciliu, o seamă de neveste care curgeau bine înspre patruzeci de ani…
Prima a fost o mătușă de a lui, Silvia, care ținea casa cu un văr al tatălui său și care a venit să-i fie alături în noaptea în care tatăl său era întins pe scândură…
-Ești mai bun decât tatăl tău, dar ai multe de învățat, Ionucule, i-a spus dimineața mătușa în vreme ce se îmbrăca în grabă de teamă să n-o vadă zorile pe unde a înnoptat.
De frică să nu i-o ia „curva înainte” , Saveta, sora Silviei, a rămas
să-l consoleze pe Ion după petrecanie, numai că a fost dezamăgită: „Ionucul știa câte ceva și nu a fost dăscălit rău, dar de cine…?”
Fosta învățătoare a lui Ion, femei greu încercată de divorțuri, venea deseori de seara la băiat ca să-i poată deschide acestuia găinile de bună dimineață, găini pe care Ion nu le avea…
Isprăvind și luînd-o mereu de la capăt cu ifosele de trebuință ale femeilor, Ion a ajuns să facă și acte de caritate: fiind cu pricini de pământ pe la tribunal cu Academicul, a întâlnit o femeie izgonită de un soț care i-a găsit neveste-si înlocitoare, cauza era că, „în patru ani nu a făcut copii” . Vâzându-o așa de dezorientată, Ion a luat-o acasă, a iernat la sânul ei, iar în primăvară, fostul soț i-a devenit concubin, reînodând o viață de familie tihnită în care, pe la mijlocul lui septembrie, a apărut și un copil, rod al nerăbdării lui și al înțelepciunii femeii.
Apoi Ion a început să se conformeze pe calupuri de profesii: mai întâi vânzătoarele, apoi asistentele medicale urmate de chelnerițe și alte câteva adaosuri au învățat drumul spre Țărmurea urmându-și una, alteia, răpindu-l una, alteia; numai schimbând locația, bărbatul mai putea lua o pauză de câteva săptămâni.
Ion nu a alungat pe niciuna, n-a căutat niciuneia vreo pricină, nu era certăreț de neamul lui, doar se găseau singure, folosite chiar, când întruchiparea idealului lor nu dădea bani pentru niciunele în propria casă, deși confortul sporea cu fiecare colocatară, însă ceea ce aducea începutul sfârșitului pentru fiecare relație, era faptul că după un timp fără măsurători exacte, bărbatul începea să acceseze crâșma până noaptea târziu, fapt care răsturna forma în care femeia își văzuse idealul; lăsată să-și vorbească prea mult timp sieși, era zărită surparea idealului pe care pentru o clipă îl atinsese.
Niciuna, dar absolut niciuna nu pricepea prea bine de ce l-au urmat și nici nu înțelegeau de ce l-au părăsit pe Ion, care, neavând pe ce temă să-și ceară scuze, le saluta în continuare pe cele care vroiau să-i răspundă cu „săru` mâna” , la fel ca pe cele care îi întorceau doar priviri chiorâșe.
Tot de neînțeles era și faptul că fostele o pizmuiau pe actuala; foarte rar câte una compătimea…
După ce era părăsit, Ion se oprea brusc din băut și începea să fie iar atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Și se ivea fără mari probleme, mai ales când continua în branșe; evaluările aparent sumare ale Depanatorului, au dat de foarte puține ori greș.
…Și au fost și câte trei pe an, și au fost cumnate, o dată surori, dar de cele mai multe ori, doamne care se cunoșteau și chiar s-au apreciat una pe alta până la apariția dragostei…Da a dragostei, niciuna nu și-a negat prezența sufletului în această cauză.

- De ce dracu iai tu numai fomei cu școală, prostovanule, nu vezi că nu stau cu tine?
- Tocmai de aceea, Știutule, pentru că astea au bun simț și pleacă, răspundea Ion vecinului său a cărei femeia și-a bulendrit și ea mâncărimile în așternutul lui Ion.
- Nu nu ești înstare de una și bună, măi Ioane, ce tot aduni toate stricatele pe aici? Nici la astea ale noastre nu le place să aibă de vecine tot felul de adunături.
- Eu le aduc, le repar și le las să se întoarcă în lumea lor, ca la service, Știutule…
- Ei, cum vine asta?
- Cum nu pricepi? Ce-i greu de înțăles? El este Depanatorul…când ți s-a stricat ție televizorul, nu-l dai să-l repare?
- L-am dus, dar l-am dus io, fomeia nu-i televizor…și l-am dus la oraș.
- Vezi, Știutule, televizoarele, mașinile sunt duse la oraș pentru reparații, femile, pentru că se pot deplasa singure, vin la Țărmurea…poate la oraș cricurile sunt mai domnești, nu saltă ca al Depanatorului.
- Ferească sfântul să nu audă bazaconii de astea nevestele noastre, că, de, sunt femei, cu minte puțină când le înghesuie pofta…
- Stai liniștit, Știutule, pe aici, dacă s-ar întâmpla, femeile se depanează la oprire, ca la accelerat în gară. Staționează un minut, ia de un umblat, și pleacă…știu Savetele, Anucile, Măriile și ălealalte ale noastre că nu au cu ce-și plăti remizarea la
Depanator…li se strânge șurubul din mers și gata…Cinstea femeilor se ține cu aparențe, nu cu fapte!
- Strîcată lume, Prostule, de-ar fi cum zâci tu, n-ar fi bine…
- Știu, și mă bucur că tu crezi asta.
„Bănoasă meserie are Depanatorul, gândea Știutul, casa îi ca lada, mașină cu ce să meargă la serviciu, buună, fomeile nu i se gată, iar de copii, se zvonește că numai în Țărmurea are vreo doi…i-om dibui noi, când or începe să crească, că bitangii, seamnă cu sămânțaru.”
-Ce-o să facă Depanatorul când îmbătrânește?
-Rămâne la penzie, ce să facă? Ca tot omul care o apucă…
-Cu fomeile vreu să zâc.
-Tu crezi că n-or exista văduve atâta vreme cât Adăparu e prosper?
-Prosper…prosper, spuse pentru sine Știutul, asta vrea să însemne tăt un fel de depanator, însă nu de fomei…?

[Sofia Sincă]

Amuzant, foarte amuzant şi chiar avem nevoie de aşa ceva.

Ai adunat în text personaje responsabile cu sexul. Ion, un fel de gigolo de Ţărmurea îşi face bine meseria... nu ţine cont de incest, de vârstă sau alte considerente. ''Fomeile'' sunt ''fomei'', indiferent cum arată sau ale cui sunt şi trebuie reparate ca la service... Un fel de junglă cu legea cocoşului.

Vise de noapte...

Am citit şi m-am amuzat, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Domiciliu cu rânduială avea Ion  Ţinând cont că Ion era un ţărmurean sadea, bănuim că avea gospodărie şi nu domiciliu, chiar dacă nu întâlneşti pinten de cocoş prin bătătură.

Multe greşeli de punctuaţie! 

Folosirea regionalismelor, aduce foarte multă savoare prozei!

Cu preţuire (şi) pentru prozatorul Ionac, 

da Coza