De-a cucii

[Ghiţă]

Complexitatea vieții uimește, diversitatea ei șochează, până la îngrozire, până la prețuire (poate chiar idolatrizare), însă nicidecum până la definiție. Măreția ei încântă, felurimea ei frapează, dar, în același timp, taina ei, necunoscutul, tăcerea, rătăcirea, limitele omenești, incapacitatea de a o lămuri – tulbură.
Misterul mă poate pironi cu țărușul, dar mă și gripează, mă consumă în frisoane, evoluându-mi îndoiala, dezmeticindu-mi curiozitatea și, neapărat, reproducând lumi paralele, precum niște plagiate părtinitoare în care nu se mai regăsesc greșelile și regretele.
Neputința asta blestemată de a o rezolva și de a-mi justifica bietul context, ce nu poate să nu fie presupus decât ca un supliment facultativ deplinătății, mă constrânge să respir iluzia, să adopt închipuirea ca pe o bulă salvatoare de aer, descoperită surprinzător (sau poate doar dibăcită) undeva în adâncul unui ocean cabalistic în care am fost afundat, fără voia mea, sub greutatea unei plase, anapoda încâlcită din destine, canoane și patimi.
În clipele de vizibilitate maximă, când sesizez deslușit diferența dimensională enormă între această bulă vremelnic mântuitoare, artificial mântuitoare, și această plasă apăsătoare care, pe cât de neverosimilă pare, pe atât de aievea mi se înfățișează, mă cuprinde disperarea.
E de parcă m-ar zdruncina împelițatul, dezlănțuindu-mi sângele cu zdupaci împovărați de-mpotrivire sau, din contra, mi-ar atașa pe supape dispozitive subsidiare de un strabism ortodox introvertit, însărcinate să camufleze depresia cu masca smereniei.
Ăști doi plozi diabolici, rebelul și prea-aplecatul, se ştie, nu-și îngăduiesc existența unul altuia. Prezența unuia îl exclude pe celălalt. Obediența nu se regăsește în entuziasmul ciocanului, precum și-nverșunarea îi este necunoscută nicovalei. Însă (minune) se rânduiesc melodios, conectându-se și decuplându-se consecutiv, ca două capete ale aceluiași întrerupător. E un ciclu închis, fără vacanțe sezoniere, concedii medicale sau deserviri tehnice, în care zdrobirea de inimă e gospodărită de disciplină, canoane încremenite în ipocrizie și deficit duhovnicesc.
Salturile necontenite, dintr-o extremitate în alta, neapărat mă înstrăinează de rădăcini, deși, curios lucru, anume din ele e constituit scheletul acestui teasc configurat într-o plasă, firească pentru toți, mai puțin pentru mine, cel copleșit de ea. Mă întreb (bineînțeles) : de ce-o resping, dar nu mă îmbrac cu ea, dacă sorbim aceeași stirpe; de ce vomit, dar nu rodesc înțelesuri; de ce mi-e gândul în frisoane, în loc de cântece de leagăn? De-aș ști să mă opresc, să zăbovesc, de-ar îngheța comutatorul (măcar nițel) în una din poziții, oricare dintre ele, sunt cert convins, m-aș priponi de zbucium (nu el de mine, cum e acum), l-aș potoli în picături de rouă, culese grijuliu într-un potir uitat de-atâția ani la poalele speranței, acolo unde încă se resimte împăciuitorul efect chamomillian, desprins din lacrima zdrobirii inimii părintești și unde propriul răcnet încă nu mă smintește.
Dar de unde? Calea-i demolată... Până și șansa propriei zdrobiri de inimă îmi este refuzată. O galaxie întreagă, dosită într-un cub metalic și abstract amețită, dar mecanic înțeleasă, de un malaxor extern, menit să încâlcească un labirint deja zăpăcit, e condamnată exclusiv la potcovire de asteroizi, de parcă doar rostind cuvântul „tihnă”, imediat se disciplinează agitația.
Mai mult decât atât, „tihna” alterează suferința într-o conspirație. Termenul „suferință” este declarat ilicit, iar zbuciumul mi-e ridiculizat și acompaniat de priviri nedumerite sau incisive și lichidat birocratic de teancuri de dări de seamă constatatoare ale bunăstării mele.
Firește, rebelul se încăpățânează a scobi apa, însă, iminent, la un moment dat, se oglindește în ea și își cuprinde pocitania, caută să se cărăbănească din brațele acestei proiecții neastâmpărate, dar nu face decât să se prăbușească în ea, să devină un tot întreg cu oglinda, iar, uneori, o clonă lenoasă a găurii pe care tot căuta s-o scobească. E precum ți-ai încleșta colții în propria inimă – și dorul e nesuferit, și gura ocupată!

Atare saltă cucii mei! Se urăsc între ei și, totuși, își găsesc salvarea anume în dușmănia reciprocă, prin debarasare periodică de sine. Aripi nu au și cerul le rămâne o enigmă. Tânjesc grozav la un tratat de pace, însă nici măcar negocierile nu-mi ies : unii îs înzestrați cu handicap de cumpăt, iar ăilalții îs invalizi de vorbă, unii îs ciopliți din bardă, ceilalții îs mămăligă – cearcă de-i împacă! Fum și ceață, mama ei de viață – arde focu-n paie ude!
Încerc, din când în când, să mai cotrobăiesc prin sacul de-altădat, poate-poate descopăr vreun colț de cădelniță. Găsesc doar tunete și fulgere, de parcă, -ncărunțind, bătrânii cuci neîntrerupt au tras pe nări piper. Ipocriților! Chiar socotiți că-s botezat în zoaie? Vă văd, vă simt pe vârf de nas. Atâta timp v-am dres cimpoiul, c-aproape știu a-l mânui. Pesemne ați uitat ce dolofan m-ați îngrășat în aere, încât și mucii atârnau polemic. Nu vă mai cred și, deși vă lepădasem nu atât din pricepere, cât din scârba față de mine însumi, e nimerit să o cotiți spre dorul lelii. O fi lăpticul vostru dulce, doar că râncezește direct în gură și chiar de prea târziu m-am dumerit că anume așa mi-a aranjat dracul cont în vistieria sa, nu poate fi târziu să-mi dezinfectez glasul de infecta carie a îngâmfării și dezmățului; mai bine nemâncat, cioplind scobitori, decât sătul din recolta zădărniciei.
Cu toate astea, în pofida tuturor încercărilor de a denega patronajul domniilor voastre, în pofida încăpățânării, la prima vedere ingenue, însă asimilată cu multă răbdare, cuget, rupturi de mațe și lumânări, de a mai lungi anii împrumutați, mărturisesc că v-am știut mereu alături, laolaltă, mâncați de molii, dar la fel de îndemânatici în a vă sufleca poalele. M-am aflat continuu la o bubă pervertitoare distanță de cojocul dracului. Când mersul-înainte a fost doldora în răspântii și curbe, au părut comode și firești căile deja știute. Schimbarea e o țintă rășchirată, îndoielnic benefică, ce pretinde lepădarea grăsimii acumulate în timp, fără a chezășui straiele, opincile și deznodământul râvnit, iar în clipa când am observat în jurul meu nu producători, ci provocatori, cogeamite spectatori ai unei reprezentații joviale, m-am simțit, de fiecare dată, lăsat de izbeliște, părăsit în mocirlă, cu un snop de păr smuls în pumnul încleștat.
Probabil, dacă sihăstria mi-ar fi fost voluntară, n-aș mai fi pierdut cheia de la neînfricare, ci s-ar fi angajat și ea la clacă. Probabil, am fi răsturnat cu poftă brazdele, de parcă am fi strâns recolta, căci, se știe, voluntarii sunt născuți, de firea lor, în zi de muncă, iar votul lor desăvârșit îi slăbănogește până și lui benga baierele. În schimb, sihăstria silită, mărginită de gratii și privegheată de călăi paralizează liberul electorat, proiectând deșertăciunea și pe această direcție a cursei, iar încrederea într-o mântuire trudită debilitează în fața îndărătniciei mulțimii neprihănite, în fața refuzului de a accepta ca împlinit și a prii debarasarea de păcat.
Ispita de a dănțui din nou sub notele îmbietoare ale depășitului cimpoi devine, astfel, din ce în ce mai ademenitoare, nu atât din pricina dulcegăriilor părtinitor memorizate, ci din pofta de a însuși manevre actualizate împotriva perseverenței celor încrezuți în temeinicia misiunii lor pedagogice, celor care se consideră mai buni decât mine, doar pentru că nu s-au înhămat păcatelor mele, celor înverșunați a domoli vijelia în mână cu coasa, celor corupți de către diavolescul basm-diademă cu morala păgână „nici măcar Dumnezeu nu are tărie să te ierte”.
Cei șapte cuci de moarte, înafară de invidios desigur, căci nu ne-am potrivit nicicând la pofte, se-arată, astfel, tot mai justificați, chiar recomandați, iar refuzul de a-i reprimi în cuib pare tot mai nesimetric tenacității progresive etalată de către semeni.
E, fără doar și poate, tentantă „regăsirea”, ba chiar bănuită indispensabilă. A dibui în toleranță un îndrumător plauzibil e o povară vrednică pentru cei desăvârșiți, absolvenți ai scârbei și ai milei, în stare a peți puținul și a revendica nimicul, o categorie de oameni despre existența cărora nici măcar nu sunt sigur. Am auzit despre smerenie, despre minunea lăuntrică și emanația mângâietoare a purtătorilor ei, însă nu i-am întâlnit. I-am cunoscut doar în pildele părintești, învățăturile creștine și, abia prezumat, în certurile cu mine însumi, dar îndeajuns să aspir la forța nemărginită și energia tămăduitoare a lor, îndeajuns pentru a contopi smerenia în inexplicabilul „Crez”, adică a ști că există, ocolind cunoașterea.
Necătând însă la râvna cu care mi-am antrenat căpăstrul, de fiecare dată, am dat cu mucii în fasole. Marginile competenței îmi sunt continuu vegheate de ispite, iar, pe dinlăuntru, cucii și-au „tezaurizat” o ditamai garderobă peste puteri de asimilat. Mândria are zeci de rochii, mânia adună ochelari de soare, lenea, în loc de cârje, flutură cozi de sapă, lăcomia își numără la nesfârșit burticile de iapă, desfrânarea își agață licurici la podoabe, iar zgârcenia le leagă pe toate cu zece noduri.
O atare orânduire vestimentară a patimilor categoric mă îndepărtează de aspirația, și așa bănuită sterilă, de a evolua duhovnicește și o condimentează până capătă gust de capriciu. Un moft! Gândul în sine că întreaga mea bătălie de încreștinare nu e decât o mare înșelăciune autocefalică, o autopsie executată pe resturile încă însuflețite ale lucidității mele, un experiment apriori eșuat, întreținut cu lipsuri, retractări și contraziceri moralicești, neapărat activează efectul otrăvitor al metehnelor jocului „De-a cucii”, un joc necinstit, imoral, dar al naibii de dulce, grație unicului precept acceptat : amplificarea neîncetată a propriilor calificative.
Monitorizat întruna, ca la priveghi, îndulcit în rate cu lăptic de patimi, avântat (mai bine-zis, leșinat) în nevoințe trupești voluntare, înzestrat simultan cu virtuți și slăbiciuni, deci predestinat la oscilații marginal opuse – astea sunt clauzele obligatorii ale „destiniadei” „De-a cucii”. Reguli – ioc, doar clauze și semeni, complici (în oricare dintre scenarii), mai blânzi sau nărăvași, în bine și rău, spre bine sau rău, uniți prin legământ sau, machiavelic de des, uniți prin dezbinare. Mai cumpătat, mai demn, mai curat, mai milos, mai frumos, mai îngăduitor, mai competent, mai ascultător, mai înzestrat, mai stimat, mai potrivit – un potop de „mai-uri” triate simandicos la ciur de mare scofală, prin care, cu cât mai „mai” te stabilești, cu atât mai subțire te strecori. Da! Brodit exact! Or fi fiind tolăneala și căscatul gardieni gândului meu, dar n-au licență de cârmaci și, cu leaca aia de minte răzlețită de complici, am intuit exact condiția la care m-am delimitat – o „subțirică” liber-consimțită, stimulată și întreținută minuțios exclusiv din prăbușirile minții, ce, in infinitum, reprezintă materia primă a capcanelor de inimi; o „subțirică” sintetizată în entuziasmul unui oracol, anticipată și inițiată prin credit sigur în firescul evoluției, uneori aproape demascată de duhoarea-i „chimică”, dar reabilitată prin reputația încă neexploratului sau, mai nou, prin secarea primei ape de botez.
Naturalețea acestui joc se recomandă categorică. Pe de o parte, oamenii, în absoluta lor puzderie, sunt slabi și vulnerabili în fața tentațiilor, iar cei care se proclamă imuni, adică desăvârșiți față de „mângâierile unsuroase”, sunt primii dintre cei corupți, dinainte-mergătorii, și care, de facto, prin îndărătnicie și îngâmfare, comod au însușit strabismul propriului „delirium tremens*”. Pe de altă parte, care doar opțional e separată, fiind o înrâurire subtilă primei, întreaga obște muritoare, inclusiv forfota și realizările ei, materiale sau cugetative, dosit sau fățiș, sunt marcate cu cicatricile corespunzătoare sau continuă a fi schingiuite de neverosimilul și oribilul postulat „Totul trebuie pus sub semnul îndoielii”. Anume lipsa necondiționată a încrederii poartă cingătoarea zădărniciei! Ratatul, frustratul, multiplul corupt, stricatul și păcătosul de mine e invitat cu de-a sila a-și suci cucii, deliberat dezbăierați de interpretarea propriilor nume, și, prin scobirea stăruitor rotită, a-și fixa bârne la frontiera cu respirația lumii, dar și de diagnostic în baierile inimii, căci știu ei, rutinații, că, într-o socoteală atât de temeinică, nu-ți permiți subestimarea zdrobirii de inimă.
Se ridică prudent o fortăreață a neîncrederii în mijlocul unui mănunchi de fortificații oțelite întocmai, în care vrăjmaș „bunăstării” e însăși argila-cuibar, iar sfidările vecine încleștează și mai strâns nodurile de înfiere, îmbărbătează și, ce e cu adevărat consternant, legalizează manevrele de ripostă. Dă-o-ncolo de mahmureală post-urgie! Dă-l încolo de supradozaj deziluzionant! Acum și aici, întreținut mănos, din toate părțile, cu rații pârdalnic stimulative, iar, pe deasupra, mai fiind și expert cu mozoale și meseria în sânge, răsare, tot mai firesc, pofta de a reapuca calea spre câmpiile unde dracul și-a înțărcat copiii și a împuternici cucii să se-nvoiască cu vecinii, printr-un transfer mutual tovărășesc, dar babilonic nutritiv, de cozi de știr purtate sarcastic în pliscuri, de parcă ar fi rămurele de măslin.
Împotrivirea se recomandă absurdă, ba chiar ridicolă, iar neîmpotrivirea e dichisită duplicitar în straiele smereniei, cârpite curtenitor din bandaje ponosite, aidoma sărmanului adevăr ce n-are trecere pe la casele de modă și, mai mereu umblând cu capul spart, din rămășițele acumulate, leagă petic lângă petic. Doar că, spre deosebire de adevăr, ipocrizia, deși croiește chipeș, coase anapoda, îndesând prin urechea acului sărăcia duhului și creditul nelichidat al păcatelor, iar o dată cu ele și rușinea veșnic actuală.
De strajă echilibrului prefăcut, în ture continuu substitutive, cucii glorifică dogmatic croiala cu sirene parcă strujite din adagio-ul unui cor de gâște – cucul de serviciu zbiară ca teșit de cireadă, iar rubedeniile lui țopăiesc de le sfârâie călcâiele. Și e mare isprava, căci picioare li-s scurte. Și nici căciula zădarnic n-o plimbă, cu tot curajul lor de pâslă. Și nici pliscul nu-i mâhnește, chiar de limba le e lată. Și caraghioase par aproprierile, și nesuferit le este chiotul, și moroii surprinzător se îndesesc în gospodărie, și chiar dacă, uneori, pe durata răgazului dintre cumpene, pricep că văzduhul e înăbușit de hormonii metabolismului cucian, secretați la recrutare, și, instinctiv, caut să aerisesc gospodăria, de fiecare dată, sunt astâmpărat prin crize vibrante de asfixiere, consfințite naturale, căci, din clipa când m-am prins a face borți în apă, nu am mai inhalat aer, ci aere, iar, de la prima inhalare, caraghioase au devenit instrucțiunile și blazoanele părintești, precum și dogoritor de nesuferite s-au fermentat șoaptele aghiorite*, încât, la cel mai mărunt comentariu acatistic, se încinge sângele în mine și îmi vărs consolator mațele.
Atâta producere, dezlănțuire și spulberare de fiere, justificată și disculpată de un discernământ clonat pe sărite, dar protejat iscoditor! Atâtea valuri de spută înfuriată au inundat și potolit „codeala” inimii! Atâtea ace împlântate în ceara scursă din lumânările la care m-am răstit! Atâta mizerie și duhoare au și am ticsit în dospirea, digerarea și regenerarea relației cu semenii, încât dumnealor au hotărât să-mi stirpească imaginea de pe radarul obștesc pentru totdeauna. Din considerente umane, dar cu sprâncene gârbovite, au pecetluit că n-are cum să poată Ghiță ce n-a studiat Gheorghiță și au ales a dosi boala sub asprimea unei plase pedant împletită din sârmă ghimpată, pentru a nu o mai vedea vreodată.
Au nesocotit deliberat, căci orânduitorii comunității sunt neapărat înzestrați cu un ochi la ceafă, că cea mai zdravănă învățătură este pățania, că nimeni nu se naște învățat, că răutatea nu-i o moștenire strămoșească, ci o deprindere culeasă de pe la copărtași, inclusiv de la orânduitori, că până și albina înțeapă, când îi iai din miere.
Au taxat că e mai uman a surghiuni pentru totdeauna în deșert păcătosul, deshidratându-i iremediabil și leaca aia de apă de botez conservată. Au ticsit surghiunul în sutană, dezvinovățind sentința prin dispoziții, zic ei, educativ-readucătoare pe făgașul disciplinei, etos-ului și spiritualității, un fel de bir monahal laicului.
Pare grozav și ridicol, bineînțeles, să nu aprobi integritatea unei atare ordini, inclusiv (poate chiar îndeosebi) pentru cei căzuți în păcat și desființați de către ciocanul justițiar. Dacă mă gândesc bine, în primii ani ai schimniciei mele de viețaș*, nimic nu semănau mai răspicate și integre decât vina pentru oroarea săvârșită și necesitatea plății ei. Când mi-am întâlnit pocitura oglindită pe chipul oamenilor, când mi-au fost conturate accentuat, citeț și autoritar mătrăguna din creier și cârcelul din inimă, inevitabil m-am legat voluntar la claca „răsplatometrului” social, l-am îngăduit cu toate anomaliile și sucirile sale și am îmbucat rușinea cu polonicul, în speranța că voi merita cândva și un colț de nafură. Mi-am stabilit canon ascultarea, întocmai celei mănăstirești, la milimetru, dar fără exagerare, atât cât se cere pentru a pătrunde gustul cumințeniei, dar fără perseverență oarbă, căci sinceritatea și dedicarea n-au apucături drastice, ci chibzuite.
Acei ani au zugrăvit perioada cea mai tăcută, senină și odihnitoare din viața mea de trezvie. Cu cât mai deconspirat mă pomeneam, cu atât mai deslușit pricepeam că ascultarea nu mai e un chin, ci o bucurie; că lupta cu sinele, deși netăgăduit e mai înverșunată, are întâietatea luptei cu semenii; că astfel e împodobită cu tâlc divin, egalând-o sau, cel puțin, mărginind-o cu iertarea și mântuirea. Timpul, gras de ascultare, cândva inevitabil în socoteli, era redus la un nepretențios detaliu de fundal. Ziua se asemuia cu ceasul, ceasul suprapopula clipita. Însera fără vreme și soarele răsărea fără cucoși.
Aveam impresia că, în sfârșit, am deprins procedeul eliberator de boală „fac ce pot, nu ceea ce vreau”. Mierea curgea din gură, care, surprinzător, nu mai durea; urechile erau nivelate cu pășunea și dotate exclusiv cu poartă de acces; ochii, din ditamai lentile de investigație, au ploconit vizetele până la simple ferestre ale minții. Ceea ce, până nu demult, nici potopul nu era în stare a spăla, a fost dezinfectat prin cumințenie, iar sub stratul de jeg se întrezărea o fâșie de obraz cu urme clare de șlefuire.
Între timp, căci toate se întrepătrund în același timp, cucii, fragmentar lipsiți de învățăcel, absent-batjocoritor ședeau cuc. S-au pomenit, nenorociții, în rol de simpli observatori, denaturalizați de către propria moșie și incapabili de a coloniza alte cuibare, gospodărite monopartidic de către clonele copărtașe. Înstrăinați de cârmă, demascați și adăpostiți în centrala lor îndeletnicire, unica îndestul de animată și voluminoasă pentru a se împotrivi răgazului, aceea de scutec, aceea de arhivari ai netrebniciilor, și-au redus ambițiile de ieri până la plăcerea aducerilor-aminte, până la răsuflata răsfoire a pozelor, o plăcere consolatoare, dar nicidecum de resemnare sau recunoaștere a pagubei. Ședeau cuc și nu-și încumetau măcar a ciupi din când în când.
Dinafară, unui trecător aleatoriu, unui martor dezinteresat și neinițiat, legându-și, pentru o clipă, coada ochiului de această lipsă de zumzăit, i s-ar fi nălucit, pesemne, că înconjoară vreun stup al smereniei sau, cel puțin, un fagure al răbdării – atât de domol, dar și domolit, se înmagazinau zilele în traistă.
Asemenea scenariu, desigur, e exclus. Nici pomină de trecători, cu atât mai mult întâmplători! Ce mai? Să admiți că pe-aci se pot strecura dezinteresul și neprelucrarea, negreșit indică un deficit de scutece la creier. Ciurul de acces spre pavilionul vitregiei, regulat de pravile și desăvârșit prin considerente părtinitoare, îngăduie trecerea unor tagme concrete de meșteșugari : semnalatori, supraveghetori, observatori, spioni, anchetatori, cercetători, scormonitori, investigatori, arhivari, colectori, înfăptuitori de sondaje, toți, până la ultimul, înzestrați cu garnitura proprie de cuci, binevoitori-experți în „doar” și „poate”, negociatori cu bici sau martori de serviciu (un fel de mărturisitori de clacă), specialiști-profeți în scenarii virtuale, psihologi cu dopuri în urechi și gâdilici la limbă, actori morți în păpușoi și vii la deocheatul condeiului, oportuniști cu bâzdâc* la ochi pentru a nu se evidenția în țara orbilor, toți ca unul aleși cu conștiinciozitate sau, în caz de incidente, echilibrați în timp cu forța, prin ciupire cuciană. Iar pentru a cumpăni „(des)botezații”, toți, până la ultimul, sunt puși să însușească pe de rost expresia, aparent încurajatoare, dar grozav de agresivă, prin efectul său de răspândire a minții, „Totul va fi bine”.
Anume această palavră, repetată neostenit, de către toți, reeditată servil variației de contexte, rostită cu compasiune (pe alocuri, desigur, neprefăcut), lepădată aclimatizat, recitată ca o poezie, experimentată cu șfichi*, destrămată pe silabe, rugumată leneș sau bruscată nepăsător, ca pe-o descotorosire de răspundere sau, din contra, ca pe o ambulanță efemer eficientă, anume această odă, copila de scoarță a bunei-cuviințe, a strecurat viermele în fierea răcorită. Reiterată ades, dar fără lipici cu împlinirea, a ajuns să recomande cuvântătorii ca pe niște guri fără de cap, cu limbi de talancă, ce vorbesc doar de dragul vorbei.
Admit faptul că de vorbă bună nu te doare gura, dar politețea e nimerită și bine-primită atâta timp, cât nu stârnește nădejde, nu întreține așteptarea realizării slovei încurajatoare. A umbla cu torba de vorbe timp de ani de zile, chiar decenii, fără a le sfinți prin înfăptuire, se pare, rodește un singur efect : căderea în păcat, îndeosebi cel al mâniei și cel al deznădejdii.
Bineînțeles, nu e un fenomen brusc; se întâmplă gradat și diferit ca intensitate și răstimp, dar rezultatul e mereu același : se varsă mațe și, -n disperare, se înfulecă scârba. Rebelul și prea-aplecatul, cei doi plozi strujiți din minte păgubită și inimă-năsprită, se reliefează tot mai limitrof, incipient în îndoială, succedat de cârtire, apoi prin replică, mai apoi prin răzvrătire și, în sfârșit, în contopirea deplină cu ei, de la hidoșirea leagănului lăuntric odihnitor, până la desfigurarea, caracteristică plozilor, a chipului.
Asupra dubiilor nu vreau să insist, căci echivocitatea o taxez firească, ba chiar vitală discernământului. Mi-aduc aminte, privitor la acest gând, de un proverb repetat de bunica, „Apa, chiar de-i tulbure, tot stinge focul”, un crâmpei de rațiune pe care nu-l pătrundeam pe atunci. Nu insist, cu alte cuvinte, asupra îndoielii, deoarece nu neapărat hidoșește, chiar dacă constituie condiția indispensabilă a oricărei vătămări spirituale.
În schimb, cârtirea, cu ghearele ei abia întrezărite pe la colțul gurii, joacă partitura nodală în spectacolul decăderii, e poarta de reintrare în cuib a prăfuiților cuci, e cordonul de hat dintre binecuvântata, dar greu dobândită, ascultare și sora ei de tencuială, supunerea. Cârtirea, deși în fapt e o expresie a răzvrătirii și e cu mintea aproape scursă în călcâie, totuși încă o are. E limpede semn că ascultarea nu e tocmai cumpătată, dar mai poate fi smerită sau măcar acordat clavirul la cap.
Totodată, se cuvine a fi semnal îndrumător, semnal de avertizare pentru gospodarii reîntremători ai „desbotezaților”, un indicator de defecțiune funcțională a gospodăriei. Bine! Asta în caz că ascultarea ar fi soluția de coabitare, dar și destinația împăciuitoare, râvnite. Asta în caz de s-ar admite pilula ascultării dumerite, celei căpătate prin înțelegere, prin acceptarea de sine, a păcatelor și virtuților proprii, a acelei ascultări care implică nu doar auzul, ci și împlinirea, nu doar înțelegerea, ci și dedicarea, acea apertură apetisantă și îmbietoare anume datorită coagulării și lămuririi propriului simț al vinovăției, sever, dar adecvat, ceea ce, îndrăznesc a crede, o amplasează în jilțul adevărului.
Simplu ca „bună ziua”, numai că altă făină se macină acum la moară. Pentru a asigura uniformitatea, pentru a disculpa și justifica părtinirea, pentru a înlesni supravegherea și controlul și, ce e cu adevărat constipant, pentru a mima buna-intenție, se pretinde supunere oarbă, care e și ea un soi de ascultare, dar condiționată, numaidecât dresată, necesar de suportat, căci ți se ridică voia.
Dacă ați dibăci nițel curaj pentru a scurta părul ăsta de broască, ați rămâne nedumeriți de realitatea pieliței. Ați descoperi că, dintr-atâtea culturi de spirit, una a rodit cu prisosință – victimizarea, iar o alta, pe alocuri, îi animează rândurile cu boială de ardei iute. Simțul vinovăției, esențial nu doar pentru încovoierea spusei după silueta gândului, ci și pentru îndesarea isprăvilor cu încuviințări ale inimii, s-a mistuit, lăsând treptat loc stării de victimă. Captivitatea benevolă, ascultarea, după îndelungată și îndărătnică strădanie, cuvenită până acum doar pentru a sonda adunarea minții și iluzia clemenței, a fost efectiv zdrobită de zidul clădit din chirpiciul categoric al legii și mortarul părtinitor al orânduitorilor.
Asta veți găsi. Vă veți îngrozi de sluțenia păcătoșilor ce, odinioară, din nemernicie, și-au nedreptățit semenii, vă va zgudui răceala militară cu care, în numele dreptății, sunt nedreptățiți păcătoșii, veți înmărmuri, pentru câteva clipe, în căutarea unei lămuriri sau remediu, și veți pleca cu scârba-n drum, convenind cu propriii cuci că nu e recomandabil să încaleci pe la coada calului și, iertată să-mi fie neobrăzarea, acceptând tacit postulatul analgezic „mai bine cu obrazul belit, decât cu nasul spart”.
Nimeni nu e obligat să facă imposibilul. Cu toate astea, cu toții ne osândim reciproc la vindecare introspectivă, fiecare în văgăuna proprie, fiind lepădați și, la rândul nostru, lepădându-ne de grija aproapelui și ne constrângem astfel a ne autodiagnostica beteșugul, cale cu sens imposibil, căci zădărnicește întreg tratamentul. Nu poți fi judecător în propriul proces! Mai mult ca atât, alegerea acestei direcții, dirijată de către cuci desigur, ademenește numaidecât strâmbii vraci în a aplica diagnostic strâmb întregii suflări și, de cele mai multe ori, din nepăsare, fără prescrierea unei doftorii, – un fel de „diagnostic ți-am pus, fii bun și te vindecă singur”.
E nevoie de jertfă necurmată, e nevoie de invitația Domnului la masă, de acceptarea nedreptății în defavoare proprie, pentru a evada din această prinsoare. Nimeni nu-și găsește salvarea (și nici dreptatea), nici păgubitul, nici păgubitorul, în actul justițiar al minții omenești, ce, în fapt, nu e decât o iluzie a justiției, – nici, tu, liniște, nici împlinire, nici reîntoarcerea la origini.
E nevoie de îndrăgirea aproapelui, îndeosebi a celui desfigurat, de efort de zdrobire profundă a inimii, pentru a înfrunta „împotrivitorul”, pentru a-i răzbi capcanele și a-i prinde gradat în cursă cucii, pe toți, treptat, de jos în sus, ierarhic poluanți : lenosul, înfuriatul, hrăpărețul, pizmașul, desfrânatul, avarul și mândrul cap încoronat.
E nevoie de mâna salvatoare a semenului, căci din mlaștină nu ieși, trăgându-te singur de păr și, lăsat de izbeliște, nesusținut, păcătosul nu are cum scăpa de povara patimilor, precum și refuzul alungirii brațului potent scufundă-n mlaștină noi mădulare împovărate.
Benign în anevoioasa chemare a Domnului la masă, totuși, e chiar natura comună a tuturor decăzuților. Fiecare dintre păcătoși, cât de rânced nu s-ar prezenta, cu râvnă caută umbra Domnului. De-om fi guriști la cimpoiul cucului sau balerini la buciumul lupului, nici unul nu ne identificăm cu păcatele săvârșite. Le avem pururea în față, le simțim crestat în articulații, le mărturisim uneori în lume, dar nicidecum nu ne identificăm cu ele. Pare a fi o tâmpenie de gând, dar anume așa clipește ochiul de la ceafă și-anume asta e mărturia exactă a neîmpăciuirii păcătosului prin păcat. E o debarasare bolborosită, proiectată până la producerea cumplitului și executată întocmai după. E zidul despărțitor dintre faptă și făptuitor. E una din condițiile primare pentru scotocirea unei căi de salvare și stabilirea unui preț decăderii.
Bineînțeles, ca și oricare altă clauză a acestui pasaj spiritual, separarea groaznicului de grozăvie nu garantează cicatrizarea spintecăturii ciupite, ba chiar, contrar așteptărilor, o poate desfășura până la conturul unui prohab, ce oricând poate fi manevrabil căscat sau grijuliu încuiat, însă cert asigură șansa vindecării. Cel puțin, dacă îmi opintesc un pic ridurile, îmi dau seama că absența fericirii în traiu-mi decăzut în nici într-un caz nu mă înlătură din lista candidaților la fericire, mai curând îmi bronzează numele. Lipsa hrănește pofta nu doar în cascada păcatului, ci și pe scara mântuirii, iar aspirația asta, setea de beatitudine trăiește în fiecare dintre mizerabili. Putem s-o dosim undeva adânc înlăuntru, dar ea oricum dăinuie.
Cu toții ne căutăm mirul, cu toții avem cheag la pofta călugărului și, concomitent, ne îndărătnicim reciproc unul altuia, tuturor, inclusiv sie, ținând morțiș a îndemna suflarea la jocul hâd „De-a cucii„ și, smucindu-ne din botez, chemăm mereu pe ăl fără de suflet să-i vină de hac ălui fără de lege.
Jocul continuă...
Răbdare!


*delirium tremens (lat.) – delir care produce tremurături (ex : la alcoolici)
*aghiorit – ce ține de Sfântul Munte Athos
*viețaș – condamnat la detențiune pe viață
*bâzdâc – capriciu
*șfichi - ironie