cum s-a născut Dumnezeu -(4)

[paparuz adrian]

..........

 Se întoarse pe plajă, la ora când toţi pescarii erau în larg, cântând aceiaşi melodie care curgea prin el din stele, până când nu mai avu voce, până când se uită chiar pe sine şi Marea îl primi în imensitate, simplu, fără întrebări, fără răspunsuri.”

.................................................................................................................................

 

Tot mai des coşmarurile mă cuprind,  îngrozindu-mă, amestecându-mi trecutul cu viitorul, cu prezentul, amestecându-mi viaţa cu moartea, sau cu altceva, mai înspăimântător decât moartea. Cineva parcă se joacă cu mine aruncându-mă într-o altă lume, spre înapoi, încât nu mai ştiu cine sunt, şi către ce mă îndrept... Imagini şi trăiri străine îmi împânzesc într-atât neuronii, încât sunt uneori depăşit, strivit de subconştient, abandonat irealului, altcuiva, altundeva. Îngrozitoare dedublare. Înr-un fel sau altul va trebui să ies din mine... Un joc absurd în care am fost prins fără să fiu întrebat.

-          De  ce  e absurd, Rafael ?

-          Fiindcă nu am nimic de-a face cu asta...sunt prins într-o pânză de păianjen, încă viu dar prizonier într-o altă minte. Aş vrea să sfârşesc, orbule, seppuku, demn, aristocratic...

-          Nu ai o spadă Bushido şi nici putinţa de a o avea vreodată!

-          Dar curaj, orbule,... am ?

-          Rafael , aici nu intră în discuţie curajul... acesta e doar un mijloc de dominare al fricii. Frica şi Iubirea sunt cele două emisfere ale Întregului. Poţi să mori iubind, către lumină, şi poţi muri din frică către întuneric. Un alt spaţiu, un alt timp... tu alegi, dar odată cu tine, odată cu alegerea ta, Universul va merge cu tine...   

                -  Adică  eu pot alege un alt început? Fără amintiri, fără regrete, fără suferinţă?

              -   Întocmai, Rafael ...

              - Şi toţi sinucigaşii acestei lumi, crezi tu, orbule, au trecut în alt spaţiu, în alt timp... că există fără să ştie chiar, că au existat, că au iubit, că au avut copii, că au avut părinţi, că au lăsat în urmă lucruri neterminate şi iubiri neconsolate?

            - Nu doar sinucigaşii... moartea e unică,  aceeaşi pentru toţi. Dar tu poţi schimba asta!

............................

 

Prima amintire despre o biserică o am de la patru ani. Ningea şi era cumplit de frig. Crăciunul. Mama mă învăţase câteva rugăciuni şi colinde. Eram fericit, înconjurat de plenitudinea acestei sărbători. Simţeam îngerii pe umerii mei, uşori şi diafani, şi îi auzeam şuşotind între ei depre mine. Credeam că toată lumea îi vede, şi mi se părea că arăt năstruşnic şi deosebit, ca o icoană pe sticlă. Mâna mamei mă ţinea strâns, târându-mă prin mulţimea adunată... Din prima clipă, acolo, în biserică, m-am simţit ciudat. Eram parcă ACASĂ  şi totuşi străin.

În faţa altarului firavul meu trup a început să tremure, să vibreze, de parcă aş fi fost un diapazon atins de un dirijor care încerca să mă acordeze cu Universul. Imaginile sfinţilor păreau vii, lumina lumânărilor coborâse din Lumina Iniţială, crucifixurile începură un joc bizar în mintea mea, ca un carusel imens în care eu, cu îngerii mei aşezati pe umeri ne simţeam minunat, dar complexat la un moment dat, ameţit, strivit treptat de o forţă imensă care îmi sugruma creierul, intoxicându-l parcă cu ceva nedefinit şi necunoscut pentru mine; profanul copil, ceva despre care eram conştient că ştiu mai mult decât toţi, însă speriat, traumatizat de măreţia sentimentelor în care mă bălăceam ca în Iordan. Strângeam mâna mamei din ce în ce mai vârtos şi deodată am strigat fără voia mea:

-          Mamă, opreşte biserica! Am ameţit!

S-a făcut linişte. Mama m-a luat în braţe, m-a privit speriată, apoi preotul, un gigant cu o barbă albă şi lungă până la brâu, s-a apropiat de mine. N-am uitat nici acum ochii aceia, parcă mă ardeau, fixându-mă cu o intensitate extraordinară, cu ură, cu spaimă...

-          Femeie, al tău e copilul acesta?

-          Da, părinte, iertaţi-l... n-a mai fost niciodată la biserică...

-          Femeie, ia-ţi copilul şi pleacă! Să nu îl mai aduci! Copilul acesta vine de Altundeva!

Apoi am leşinat. Îmi amintesc doar că îngerii m-au înlănţuit între aripi şi mi-au cântat o muzică din neant. Mi-am revenit mult mai târziu. Fusesem întins pe un fotoliu lângă bradul de crăciun. Mama mă mângâia plângând,  pe frunte,  iar Michelangelo, fratele meu, aprindea cu îngerii artificii.

     Despre  tata nu îmi mai pot aminti aproape nimic. Memoria mea păstrează foarte puţine amănunte despre el, aşa ca într-un vis, fotografii descompuse de timp sau de imaginaţie. Sărutul mamei m-a readus printre ei...

              - Dar ai dormit, copilul meu!

„Copilul meu, copilul meu...” în timpanele mele bubuiau aceste cuvinte  ca un ţipăt dureros... altcineva, altundeva şi altcândva îmi strigase cu disperare:

”Copilul meu!...” Această amintire din mine, a celui ce eram, a urlat atunci necontrolat, vehement:

             - Nu sunt copilul tău !

Venise din adâncul meu cu o voinţă mai mare decât a unui copil de patru ani şi nu ştiu cui i-a fost adresată... acelei amintiri bizare sau Antoniei, mamei care mă purtase în pântec. Totul s-a derulat ca un insantaneu, un clişeu, un blitz, pentru ca apoi, speriat de mine însumi, să sar în braţele mamei desfigurată de uimire şi spaimă.

             - Iartă-mă mamă!

              - Ai febră, Rafael... Arzi tot. Vei dormi în această noapte lângă mine...Ce frică îmi e! Ajută-mă, Doamne!

 

            - Dar n-a fost febra, nu-i aşa, orbule?

            - Continuă, Rafael, de ce te-ai oprit?

            - Pentru că nici acum nu pot să cred că acel sentiment s-a născut în mine... Pare absurd!

-          Dar  ce ţi se întâmplă acum nu ţi se pare absurd?

-          Într-adevăr...Orbule, nu mai pot înţelege cine şi ce  guvernează mai presus de noi.  Odată,  era bine, simplu. Viaţa şi moartea aveau graniţele lor, strict limitate, nu se amestecau una cu cealaltă! Poate doar în paranormalul unor vizionari, vraci, vrăjitori...Moarte clinică, reîncarnare, spiritism, erau noţiuni extravagante, snobisme. Câteva cazuri mai mult sau mai puţin credibile în vreun ziar şi atâta tot. Nu ştiu, orbule, parcă toate se întâmplă în mintea mea şi nimic din ce mi se întâmplă parcă nu e ireal. Atâţia mor şi ploaia asta care nu conteneşte, incertitudinea, frica, frica, orbule, frica... Sunt oare nebun?

-          Nu eşti... ţi-am mai spus...

-          Poate ar trebui să fiu, ca acestea toate să rămână doar plăsmuirea unei minţi bolnave. Trebuie să plec, orbule, soţia mea, Clara, copiii sunt singuri, încuiaţi în casă... I-am încuiat, să nu poată fi atinşi de ploaia ucigaşă...

-          Crezi că vei reuşi, Rafael?

-           Trebuie, orbule,... e tot ce am.

-          Tu ai TOT, Rafael.

....................................

 

Iarna începuse frumos... ninsese cu fulgi mari şi lumea părea fericită. Pe străzi răsunau clopoţeii... se apropia un nou an.

Împodobiserăm bradul cu bunătăţi şi luminiţe multicolore spre deliciul copiilor noştri, Leonard, un băieţel spumos de patru ani, şi al Ataliei. Clara pregătise o masă regească, cu lumânări, aşa ca într-o pictură... Totul părea un vis. Am cuprins-o pe Clara în braţe şi am sărutat-o lung, aşa ca un actor din anii 60.

-          Îţi mulţumesc, dragostea mea, pentru această seară, pentru fericirea pe care ştii să o dăruieşti, pentru tot ceea ce eşti şi vei fi... Te iubesc, vă iubesc, dragi mei dragi, dureros de mult...infinit. I-am îmbrăţişat pe toţi la pieptul meu, cu o presimţire nefastă în inimă. Parcă aveam ultima dată posibilitatea să îmi ţin famila în braţe, să mă bucur de dragostea pe care o simţeam ca pe o fiinţă, o altă membră a familiei mele minunate.

-          La mulţi ani, Clara! La mulţi ani, Atalia! La mulţi ani, Leonard!

-          La mulţi ani, dragii mei dragi!...

-          La mulţi ani ! Iubitule...de ce plângi?

-          Nu ştiu, Clara, ...de fericire, cred...

-          Mă întristezi!

-          Iartă-mă...iertaţi-mă şi voi copii!

-          La mulţi ani, tati, la mulţi ani, mami!...

 

Surâsul copiilor mi-a readus bucuria în suflet, uitând pentru moment de negrele mele presimţiri şi presentimente.

          A fost o noapte de neuitat... parcă cea mai fericită din viaţă. Ne simţeam sufletele unite într-o coloană infinită, ridicată spre ceruri, tot mai sus, tot mai pure, mai strălucitoare...                 

       Dragostea ce ne unea pe toţi devenise aproape vizibilă, palpabilă, plutind magic prin şi printre inimile noastre.                   

       Am sărbătorit până în zori... apoi am culcat copiii iar eu şi Clara am ieşit să le facem un om de zăpadă...

      Încă mai ningea...ne-am tăvălit prin zăpadă ca nişte ţânci şi am făcut cel mai grozav om de zăpadă pe care l-am văzut vreodată!

                - Vino acum, Rafael, iubitule,... vreau să cuprind în mine toată neliniştea ta, toată teama, să-ţi închid gândurile triste în inima mea şi să nu le mai dau drumul niciodată; nici ţie nu îţi voi da drumul din braţele mele până când cutele de pe fruntea ta nu vor dispărea şi-mi vei zâmbi... un zâmbet adevărat. Vreau să te am cu fiecare celulă, cu fiecare gând, să facem dragoste, Rafael, să ne amintim că astfel a început şi s-a sfârşit lumea...să începem o lume nouă, dacă o alta se sfârşeşte...

 

[Corina Militaru]

Îmi place! :) Aștept cu interes continuarea!