Copilărie mutilată (partea a 6-a fragment de roman)

[Giurgiu Silvia]

    Zilele care urmară au marcat pentru totdeauna viața băiatului. Deși numai un copil, Iliuță intuia că o schimbare foarte mare urma să se întâmple și agitația lui nu cunoștea limite. Mai mult ca niciodată își invoca Îngerașul ca să-i trimită în ajutor pe bunul lui tată, unica ființă care l-ar fi putut salva. Floarea se făcea în patru ca să-l vadă liniștit și mulțumit, îl umplea de alintări și promisiuni, îl trimitea în fiecare zi la Ioana cu speranța că prezența mamei îl va consola, dar aceasta începu să se cam sature de el și nu-și mai dădea silința să-i ușureze în vreun fel durerea. Era mult prea ocupată cu propriile probleme, sarcina o chinuia cumplit, conștiința le fel, singurătatea o înnebunea până într-atât, încât îl readuse în casă pe Dumitru, care se gudura pe lângă ea ca un câine oropsit, de când mirosise că e rost de un câștig sigur și stabil prin ,, vânzarea” copilului.

    Când aflase că va deveni tatăl copilului Ioanei, pretențiile lui începură să crească și nu ezită să și le exprime cât mai grosolan și mai violent, obligând-o pe Ioana să ceară tot mai mult tribut pentru bietul Iliuță, cu fiecare lună care trecea. Demersurile pentru adopție fuseseră făcute, dar sistemul juridic din timpurile acelea funcționa mai rău ca cel actual și fuseseră preveniți că ar putea trece ani mulți până când copilul va deveni oficial, fiul lor. Astfel că Floarea și Vasile deveniră obiectul șantajelor murdare ale celor doi iar viața în cele două familii deveni un infern.

   Certurile erau la ordinea zilei, amenințările Ioanei că îi ia copilul dacă nu respectă acordul o îmbolnăviră pe Floarea, care făcea tot mai multe presiuni asupra bărbatului ei. Acesta furios, refuza să se mai lase jecmănit de cei doi paraziți și o soma pe nevastă să le înapoieze copilul, dar când își dădu seama că mai degrabă s-ar fi lăsat omorâtă decât să renunțe la băiat, mânia lui se întoarse împotriva micuțului și ajunse să-l urască și să-l oropsească cu cruzime. Între cei doi soți se declanșă războiul și 

bătăile deveniră un obicei constant în casa lor. Floarea își apăra fiul interpunându-se între el și pumnii bărbatului, care îi lăsa de fiecare dată însângerați pe podea, după care își îneca furia în alcool.

  Dar războiul care decima societatea la vremea aceea aduse o rezolvare nesperată atâtor nenorociri. Vasile a fost trimis pe front, lăsându-și familia în voia destinului. Nimeni nu-i plânse plecarea. Floarea, care îl iubise și îl respectase cu toată ființa ei, până la apariția lui Iliuță în viața lor, acum îl detesta și îl blestemă să nu se mai întoarcă niciodată acasă. Îl petrecu până la ieșirea din sat cu căruța, tăcută ca pământul, strângându-și la piept copilul adormit de atâta hurducătură printre pietroaiele uriașe ale drumului. Vasile o privea cu sufletul frânt, cercetându-i cu durere chipul învinețit și tumefiat de loviturile pumnilor lui, cu numai două zile înainte de plecare, când se îmbătase cumplit și îi masacrase în bătaie pe amândoi. Acum ar fi vrut să-l înghită pământul mai repede, căci se căia amarnic. Spera că războiul să pună capăt rușinii și remușcărilor ce îl torturau și era hotărât să-și caute moartea. Dar soarta are planurile ei.

  Odată cu plecarea lui Vasile, pretențiile Ioanei scăzură simțitor. Auzise că Floarea are de gând să se mute cu copilul și tot avutul care-i mai rămăsese, la ai ei într-un sat îndepărtat și se temea să taie toate punțile de legătură cu ea. Copilul pe care îl purta în pântec stătea să vină pe lume și nu avea altă sursă de supraviețuire în afară de ea. Dumitru dădea pe acasă destul de rar, acum că nu mai era prea mult de ros și când venea, era doar ca s-o rupă în bătaie. Băiatul se îndepărtase de ea de când înțelesese că fusese vândut și sentimentele lui fură îndreptate treptat către femeia care îl iubea, cum numai tatăl lui îl iubise. Suferințele trăite îl siliseră să crească și să se maturizeze în grabă iar plecarea tatălui adoptiv l-a făcut să se simtă responsabil pentru noua mamă pe care i-o dăruise destinul. Îi tremura inima când se gândea la micuțul care aștepta să vină într-o lume plină de mizerie și suferință și își promise că va avea grijă de el. Nu știa încă cum, dar era hotărât să nu-l abandoneze așa cum făcuse cu biata Anița. 

  Pe Ioana o scosese din inima lui și continua s-o respecte și să o vadă numai pentru a fi aproape când se va naște copilașul. O rugă pe Floarea să îl lase să meargă la maică-sa, înainte de mutarea în satul părinților ei, să-și poată lua rămas bun. Pândi momentul când Dumitru plecă la cerșit, așa cum îi era obiceiul și bătu la ușa casei părintești cu speranța absurdă de a regăsi acolo ființele care i-au fost cândva atât de dragi, dar ascultă speriat gemetele slabe ce se auzeau înăuntru.

  - Mamă, mamă, ești acolo? Deschide ușa, mamă! Sunt Iliuță! 

  - Ajutor! Fiule, tu ești? Fugi de cheamă ajutoare! M-a omorât nenorocitul! 

  Iliuță o rupse la fugă fără să mai piardă timpul și năvăli țipând pe ușa casei, căutând-o pe Floarea disperat:

  - Mămică, unde ești? urla el, cât îl țineau plămânii.

  - Ce-i dragul mamei? răspunse Floarea din pătul, unde încărca porumbul în saci împreună cu mama ei, care venise s-o ajute. De ce țipi așa, păcatele mele? Cine a murit? 

  - S-a întâmplat ceva cu mama! Dumitru a bătut-o rău și striga după ajutor! 

   - Hai că viu acu, dar mi-e frică și mie de nebunul ăla, maică! Ne omoară pe amândoi!

   - El nu e acasă! L-am pândit eu până a plecat și știu sigur că nu se mai întoarce până-n seară! Hai repede, că moare!

   - Nu moare, maică! Fii liniștit! I-o fi venit sorocul și nenorocitul ăla a mai și bătut-o, pesemne! 

   Floarea împreună cu maică-sa și alte două femei din vecini se grăbiră către casa Ioanei, care reușise să deschidă ușa și acum zăcea într-o baltă de sânge, jeluindu-se cumplit. Era în durerile facerii și ale fracturii urâte de la picior, de unde vârful însângerat al unui os se hlizea prin pielea sfâșiată de sub genunchi.

   - Mare ți-e puterea, Doamne!!! exclamară femeile răpuse de milă și oroare, grăbindu-se care mai de care, să vină în ajutorul nenorocitei ce stătea să-și dea sufletul în prada unor dureri inumane.

   - Iliuță, fugi și cheamă pe moașa Maria! Repede, dragul mamei!

  Dar copilul stătea îngenuncheat la căpătâiul mamei și plângea cu sughițuri, atingându-i cu smerenie părul răvășit. Privea îngrozit piciorul ei frânt, care se înnegrea și se umfla văzând cu ochii iar osul acela care rânjea la el, era lucrul cel mai oribil pe care-l văzuse în viața lui.

  - Las-o copile, că avem noi grijă de ea! Du-te și adu pe moașa satului! 

  Băiatul ieși clătinându-se, sprijinit și îndrumat de mâinile grijulii ale Floarei. Descumpănit se opri în pragul ușii, clipind orbit de lumina soarelui, neștiind încotro s-o apuce. Un strigăt teribil îi biciui creierul, trezind în el amintiri ce-i ardeau sufletul:

   - Niculaeeee!... Iliuțăăăă!... Anițaaaa!!!... Ioana își chema în ajutor familia decimată prin voia ei și a sorții, simțind cuțitul la os și moartea așteptând-o la colțul casei. 

   Vocea ei cutremură satul și copilul o rupse la goană, în căutarea salvării maicii și a pruncului, ce nimerise într-o lume  din care el se pregătea să fugă.

[Mihaela Suciu]

Am citit acest fragment plin de durere. Deși e doar o parte, prin talent ai reușit să devină de sine stătător. Felicitări!

[Sofia Sincă]

Text desprins parcă din filmele de groază. Este greu de înțeles că așa ceva s-a întâmplat între oameni... că a fost vreodată adevărat. De la tine știu că această povestire este după fapte adevărate. Desigur aici intervine și fantezia autoarei și talentul ei scriitoricesc, mai ales pentru astfel de fapte. Știu, toți sau aproape toți autorii tăi trec prin suferințe, cel puțin sufletești.

Admir... talentul, deși astfel de texte mă deprimă. Motiv pentru care nu mă uit la TV decât foarte puțin, seara și niciodată la astfel de povești... triste.

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Regret  disconfortul moral pe care-l provoacă povestea aceasta dramatică, dar viața e foarte complicată și e plină de astfel de aspecte. Mi-am propus să-i demasc perfidia în scrierile mele, poate și ca o formă personală de protest pentru anumite abuzuri la care m-a supus!:)))) Dar dovadă că o iubesc oricum, sunt  poveștile vesele și optimiste pe care i le-am făcut omagiu! Vă mulțumesc pentru lectură și opinii, din toată inima! cu deosebită stimă, Silvia G.