Condamnare ( continuare-fragment 10)

[Giurgiu Silvia]

  Rămasă singură, Amneris realiză că era pe cont propriu şi în situaţia în care se afla, nu putea fi chiar aşa de simplu, cum lăsase să se înţeleagă. Fixă cu privirea uşa pe care tocmai ieşiseră cele mai importante persoane din viaţa ei, de care se lepădase cu cinism şi inconştienţă şi simţi panica dându-i târcoale tot mai asiduu. Avusese curajul să se declare stăpână absolută pe viaţa ei şi cu obişnuita-i trufie nebună, se condamnase la singurătatea cea mai înspăimântătoare şi mai definitivă. Ştia că nu va putea recunoaşte că a greşit, sau să admită cât de vulnerabilă e. Nu se va umili niciodată, chemându-le înapoi! Mai bine moartea imediată.
  Când Ambra leşinase în dupa amiaza aceea, ea înţelesese că trebuie să o elibereze. Nu putea rămâne indiferentă la chinul surorii, care se topea pe picioare din cauza ei. Nu ştia cum şi când, dar va pune capăt acestui coşmar îngrozitor. În minte începu să se concretizeze o idee, apoi deveni certitudine. Întoarse privirea stinsă către lumina difuza a asfinţitului ce atingea sfioasă frunţile muribunzilor, ca într-o ultimă mângâiere. La ea nu mai ajunse, fiind departe de fereastră, dar nu îi mai păsa. Certitudinea deveni decizie şi deodată panica se risipi odată cu lumina amurgului. Decretase că mâine se va întoarce acasă, dar nu mai era posibil. Nu trebuia să se mai întoarcă acolo. Nu mai avea rost şi nici posibilităţi reale. Avea nevoie să se gândească bine şi să îşi construiască un plan viabil şi realizabil, cu resursele de care dispunea în acel moment.
  Se supuse fără să crâcnească pregătirilor pentru noapte, pe care cele două infirmiere simpatice şi disponibile, i le făcură cu multă atenţie, fiind o pacientă cu multiple probleme. Se bucură că nu e silită să răspundă acelor amabilităţi, dar ele nu se aşteptau la nimic din partea ei. Amneris nu le cunoştea şi nici ele pe ea, însă auziseră multe zvonuri ce umblau prin spital, pe seama caracterului ei de odinioară, însă nu lăsară să le scape nici măcar o umbră din antipatia ce o simţeau. Cu toate astea, Amneris se simţea îngreţoşată de amabilitatea lor forţată. Observă cu indiferenţă cum îi cercetează uimite soneria pe care o descoperiră sub cearceafuri. Nu avea cum să le explice ce să facă cu ea, aşa că le privi resemnată cum o pun pe noptieră, înălţând din umeri. Pentru ea, aşezarea pernelor sub cap, era o fobie ce necesita ore întregi de hărţuială şi stres maxim pentru cele ce se ocupau cu asta, dar acum nu era nimeni prin preajmă din cei care-i cunoşteau tabieturile, aşa că strânse dinţii din cauza durerii şi a disconfortului intens pe care i-l provoca poziţia neadecvată a corpului şi mai ales a capului, aşezat la voia întâmplării pe pernele insuficiente. Nimic nu o înspăimânta mai tare ca suferinţa şi pricepu că va plăti scump trufia şi prostia crasă de care dăduse dovadă, concediind chiar şi asistenta personală, cea care trebuia să stea cu ea în noaptea aceea. În zadar încercase aceasta să o facă să se răzgândească, ştiind câtă nevoie are de cineva în permanenţă la căpătâiul ei. O sunase chiar şi pe Ambra dar, fără succes. Amneris îi scrise foarte clar pe tăbliţă: ,,Du-te acasă! În spital sunt în siguranţă! Ne vedem mâine dimineaţă!" Cu inima plină de îndoieli, aceasta sună în disperare de pe hollul spitalului, până îi răspunse Carla, într-un târziu. Nu voia să fie ea răspunzătoare de ce s-ar putea întâmpla cu femeia asta nebună, peste noapte.
 -Dacă mătuşa aşa a zis, aşa să faci! îi răspunse Carla sec. Lucia, tot mai îngrijorată şi mai nedumerită, plecă, dar nu înainte de a lua cu sine tăbliţa pe care se vedea clar ordinul primit de la Amneris. Ştia foarte bine că nimeni nu putea să aibă grijă de ea aşa cum aveau ele, asistentele ei personale. Dar mai ştia şi că Amneris voia să moară şi era mai mult decât sigură că ea premeditase totul cu bună ştiinţă. Cutremurată o privi lung, cu ochii în lacrimi, din pragul uşii. Îi făcu un semn discret de rămas bun, dar ori nu fu observat, ori fu ignorat, pur şi simplu, căci ochii aceia de oţel rămaseră închişi până paşii ei se pierdură şovăielnici pe coridorul interminabil.
  Acum, în poziţia aceea incomodă, fără mijloace de a cere ajutor, în caz că panica şi durerea atroce o vor copleşi, Amneris înţelese că-şi semnase condamnarea la cel mai înfiorător sfârşit. Chiar dacă nu va avea în noaptea asta, mult aşteptatul şi izbăvitorul blocaj respirator, va muri sufocată cu mucusul pe care, plămânii săi îl secretau abundent şi care trebuiau aspiraţi chiar şi la fiecare 10 minute, uneori. În zbuciumul ei lăuntric nu mai era loc de curaj şi raţiune. Suferea îngrozitor, deja din cauza poziţiei, plânsul incontrolabil provocat de căpătâiul prea jos o îneca şi o orbea. Dacă idioatele acelea incompetente i-ar fi adăugat măcar, încă o pernă sub cap, situaţia ar fi fost mult mai acceptabilă. Dorea cu disperare o poziţie mai comodă şi număra clipele până când va intra cineva în salonul acela blestemat. Nu ştia cum va cere ajutor, dar spera că îi vor vedea lacrimile şi vor face ceva. Dumnezeule, cum de îndrăznise s-o îndepărteze pe Lucia?! Se temuse că aceasta ar fi împiedicat planurile sale sinucigaşe, chemând ajutorul pe care ea nu-l mai dorea. Ce proastă fusese! Dacă va depăşi noaptea asta prin vreo minune oarecare, nu va mai repeta în veci greşeala comisă. Mai spera în vreo îmbunătăţire a situaţiei când vor veni să le facă vizita nocturnă bolnavilor, sau când aparatele de respirat vor semnala limita maximă de saturaţie a mucusului. Valorile aparatului său, semnalau o normalitate exasperantă deocamdată. Nădăjduia în colapsul altcuiva care să atragă pe cineva din garda de noapte. La suferinţa atroce se adăugau şi necesităţile fiziologice ale corpului scăpate de sub orice control. Cum să dea de înţeles că are nevoie să fie schimbată? Ah, Lucia!
  Amneris nu crezuse niciodată în lumea de dincolo şi acum, cu atât mai puţin. Ea cunoştea infernul până în cele mai mici detalii, sau cel puţin aşa crezuse până acum. Descoperea cu amar un alt nivel ale degradării şi pătimirii omeneşti, pe care era silită să-l străbată lent, conştientă de fiecare tortură nouă ce-i sfâşia trupul şi îi viola mintea. Acum durerea căpătase parcă culoare şi miros, pe lângă amploarea senzaţiilor şi intensitatea urletelor ce-i bombardau creierul. Le vedea ricoşând izbite de zidul muţeniei, însângerându-i simţurile. Ceasurile nopţii se târau înebunitor de încet peste trupurile în agonie. Din patul alăturat, un corp descărnat şi încovoiat sub povara bolii, se lupta teribil pentru un firicel de aer, după care plămânii săi tânjeau însetaţi. Copleşită de propria agonie, Amneris dorea să înceteze horcăitul acela penibil care îi masacra nervii. Noaptea îşi dezlănţuise stiihiile asupra lor, şuierând fioros, suspinând înşelătoare sau bolborosind grotesc sunete neînţelese. Nu mai putea! În muţenia ei, tumultul interior devenise asurzitor acoperind în intensitate toată nebunia din jur. Lacrimile se opriseră, după ce curseseră vreme îndelungată. Poate secase, în sfârşit, izvorul care le generase. Mai bine aşa!
  Ar fi vrut să ştie ce oră e, dar nu putea întoarce capul către noptieră, unde se auzea tic -tacul prietenos al ceasului său. Ochii secătuiţi de vlagă, se agăţaseră involuntar de singurul punct distinct de pe peretele învăluit în umbrele nopţii. Dacă s-ar fi concentrat puţin, ar fi desluşit chipul duios dar imobil al Fecioarei, ce surâdea serafic din tabloul ponosit, agăţat acolo de preotul ce venea în fiecare dimineaţă să dea binecuvântarea bolnavilor terminali. Nu reuşi să-şi desprindă privirea, nici când auzi pe cineva intrând în salon.
 -Se roagă! auzi o şoaptă din întuneric.
 -Crezi? răspunse alta.Parcă e moartă! Nici nu clipeşte.
 -Hmm, pare liniştită. Respiră şi încă bine! Nu vezi că valorile sunt în limitele normale? Nici nu trebuie aspirată!
 -În schimb, asta, moare până dimineaţă! remarcă cinică, cealaltă. Hai s-o aspirăm, ca să nu mai horcăie în halul ăsta!
 -Las-o, n-o mai chinui! Nu are pe cine să deranjeze! Sunt toţi cu un picior dincolo.
 -Pare totul în regulă. Lasă o lumină aprinsă, totuşi, e prea mult întuneric aici!
  "Nu e nimic în regulă, idioatelor!" se revoltă Amneris, încercând să dea un semn că e acolo. Dar se simţea foarte ciudat. Auzea şi vedea atât cât putea să cuprindă aria ei vizuală, dar nici un muşchi al corpului nu mai funcţiona. Parcă intrase în catatonie. Acum, că se gândi, realiză că nu mai simţea nici durere. Nu ştia dacă să se bucure sau nu. Speriată încerca să îşi mişte mâna dreaptă, cea cu care încă mai scria, dar fără succes. Se antrenase îndelung ca să poată ajunge cu mâna până la tubul delicat ce făcea legătura dintre ventilatorul care-i furniza aerul necesar şi canula din trahee. Planul ei era simplu: să le desprindă unul de celălalt, întrerupând , astfel, curgerea în plămâni a gazului vital. De asta se descotorosise de Lucia, de Ambra, de Carla...De asta se supusese cu bună ştiinţă agoniei înfiorătoare din ultimele ore!
  "Nu-mi fă una ca asta! se oţărâ ea înfuriată, la imaginea blajină din tablou. De ce îţi baţi joc de mine?" urlă spiritul neputincios. Se strădui să închidă ochii, să nu mai vadă dojana ce tremura în privirea profundă a icoanei. Nu se închiseră. Se pierdu în abisul divin, se agaţă de fuiorul alb transparent ce creştea de nicăieri, se simţi purtată lin într-o nebuloasă de un alb opac, avea senzaţia că liana suavă se descompune lăsând-o fără sprijin, o văzu limpede, tot mai departe de ea, tremură, ţipă, dar rămase în nebuloasa opacă, fără să alunece. Ochii îi lăcrimau de atâta alb, dar nu putea clipi. "Priveşte!" i se ordonă. Privi... cu lacrimi ce o ardeau plăcut. Şi văzu!... La început un tremur la orizont, dincolo de nebuloasă, apoi un flash scurt, din nou tremură orizontul, până când o lacrimă uriaşă curse cu străluciri suave, apoi un şuvoi de lumină hohoti în zeci de culori. Curcubeul jucăuş îmbrăţişă orizonturile ce se năşteau cu viteza luminii. Şi ochii nu mai voiau să clipească. Doar priveau...

[Sofia Sincă]

Povestiri din purgatoriu... dure, sălbatice și deprimante.

Poate fi un mod de predare a vieții, poate fi ceva cu ce ne vom întâlni la plecare.

Apreciere pentru modul de a reda trăirile unui muribund, dar și pentru cunoștințele medicale impuse.

Am citit cu interes și aștept continuarea.

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Va multumesc d-na Sofy, parerea d-voastra e nepretuita, ca intotdeauna!